Alintul muzei

Nu-i vorbă….. că te ştiu….

 

 

E o invenţie ratată

A vreunei  stele-curtezane, 

În nefirescul rezultat,

La farmecele-i pogorâte

Asupra ta.

 

Ce vină ai tu că te-ai promis,

În zori de ziuă,

Când erai plin de amăgirea

Parfumului de floare neîmplinită?

 

Şi, deși ştiu,

N-o spun acuma.

Vreau să cerşeşti, şi să mă rogi

Şi abia, apoi,

Sa-ţi prind, în snop,

O vorbă

De alint….. celebru:

 

Mai bine …lasa-mă să cern,

Eu cerul nu mi-l iau ca semn,

Și-n somnul meu n-am sa ma cert

Cu vreo himeră, un celest absent!

 

Când cuvintele trec

Și prin mine, cerșind,

Nu știu cum, dar te prind 

Că le tulburi, zâmbind.

 

Strigi la ele, le combini,

Pui o temă la geam

Și mă faci să roșesc

Încercând să te am,

 

 

Într-un text cu amor,

Desuet și pribeag.

Nu mai bine îmi pui, 

La ferestre, un prag?

Sa nu intre vreo temă,

Vreo idee bizară,

Și să-ți scriu, despre frunze,

Sau de lumea de afară?

 

 

 

Între noi nu-s povești

Cu amoruri topite

Și cuvintelor dau 

Doar tributuri dospite;

În covata ce-mi ține 

Chiar și stelele-inimi,

Doarme albastrul de lut

Din al vorbelor spini,

Mă înțeapa, mereu,

Pe sub coaste, în sus,

Si m-apuca povesti

Fara noimă, de spus.

 

 

 

Nu-i vorbă ca te stiu, mă trezesc repetând,

Plictisit, un cer-muză, mă tot vrea surâzând,

…..în somn,

când cuvintele-adorm!