Cu siguranţă trăim alte vremuri, mai nesigure, mai învolburate şi cu spectrul ştirilor de la ora cinci deasupra. Nu pot să-mi scot din minte anumite secvenţe din viaţa mea, care cu siguranţă au avut un grad mare de periculozitate, dar pe care le-am tratat conform vârstei şi inconştienţei de atunci. Altfel nu ştiu ce răspuns să-mi dau. Acum dacă m-ai pune să fac o treime din lucrurile pe care le-am făcut la tinereţe aş fugi mâncând pământul şi nu m-aş uita înapoi.
V-am mai spus că am făcut naveta, undeva lângă Braşov, la 35 de kilometri. Am prins doi ani dintre aceştia pe vremea lui Ceauşescu, iar restul, normal, în perioada aia tranzitorie de după ’90. Nici mulţi, nici puţini. Suficienţi, însă, să mă deprind cu „normalitatea” lucrurilor de atunci. Ideea asta mi-a venit, după ce am văzut la Tv, cazul acela incredibil cu femeia luată la autostop si tranşată de un nebun. Îmi cer scuze vouă pentru acest gând, dar eu mi-am spus în ziua aia : „Doamne, ce ieftin am scăpat !”
Să o iau cu începutul, totuşi. Naveta mea era istovitoare. În afară de cei 35 de km, făcuţi zilnic, dus şi întors, mai locuiam şi foarte departe de oraş, aşa că adăugăm câţiva kilometri în plus şi vă rezultă, vă spun eu, o stare permanentă de zombie de care îţi doreşti să scapi cu orice chip. Nu ai în cap decât cum să scurtezi, măcar un pic, traseul, şi ce om salvator ar putea să-ţi apară în cale, în acest scop. Nici acum, după aproape 20 de ani, nu pot uita frigul, zloata, senzaţiile, aventurile şi tot ce dădea peste mine în acel timp, în lungul drum către şi de acasă. Dar cel mai mult şi mai mult nu pot uita teama şi frica ce o căpătasem datorită acestui lucru.
Multă vreme nu am avut maşină. Aşa că, la început, am mers cu trenul, am făcut autostopul, m-au dus prieteni, cunoştinţe, am urcat în câteva tiruri (că doar alea circulau pe drum) şi mai târziu au apărut microbuzele. Ba, am mai mers şi cu ceva autobuze aglomerate de muncitori, zise şi rate, dar pe astea le uram maxim. Pe cât erau de aglomerate, pe atât mergeau de încet, mai încet chiar şi decât melcii mei de pe dealul din spatele casei. Dacă spui unor tineri, care acum visează maşini ultramoderne, că nici umila noastră Dacie nu era scoasă la plimbare prea des, înainte de ’89, nu cred că voi fi crezută în totalitate. Ne vor privi ca atunci când ni se reproşa de către ai noştri traiul lor rău de la ţară, când mergeau cu vitele la păscut. Acum, să fie clar, eu nu fac nicio analogie, ci doar vreau să măsor în cuvinte nivelul de adrenalină existent în corpul omului şi care scade o dată cu vârsta.
Aşadar, trenul a fost primul meu obstacol în viată. Dar cel mai sigur, în contextul de care vă vorbeam. Ce anume mă făcea să-l detest şi sa-l ocolesc era drumul lung pe care-l parcurgeam de la gară până în centrul oraşului unde lucram. Dar, mai ales, mă enerva teribil chinul meu de a rămâne cochetă în pantofii mei cu toc şi de a mai avea flecuri la ei, după atâţia kilometri. Nu-mi prea ieşea totdeauna, în schimb aveam o condiţie fizică de excepţie. Măcar atât. Cu toate astea, încercam să găsesc orice mijloc de transport care să mă ajute să fentez drumurile alea, ale naibii de obositoare.
Tot în perioada aia mi-aduc aminte de o seară târzie de toamnă. Ploua cu găleata. Tren nu mai era spre înapoi, la autostop stăteam deja cu o colegă de vreo 45 de minute; nimic nu se zărea la orizont. Flămânde, obosite, înfrigurate, ne-am bucurat enorm când a oprit un camion în dreptul nostru. Ploaia şiroia pe noi şi când ridicăm ochii, mai bine, era de fapt ditamai tirul. În cabină şoferul şi un însoţitor. Primul instinct a fost să aşteptăm altceva, dar zâmbetul cald al celui de la volan ne-a liniştit cumva, măcar pentru moment. A fost una din cele mai stânjenitoare călătorii. Dacă primul era cu bun simţ, nu la fel a fost cel din dreapta lui. Singurul nostru noroc, să-i zic aşa, era că nu vorbeau româneşte şi noi nu vorbeam altceva. Am simţit toată atmosfera aia ca pe o scenă desprinsă din filmele de acţiune când urmează să se întâmple ceva rău. Am avut noroc, cum spuneam. N-am păţit nimic, dar vorbele aprinse dintre cei doi, privirea celui care nu şofa, atitudinea şi frica din sufletul nostru, separat….dar şi împreună, au făcut să fim mult mai atente pe viitor. Acum se cam ştie ce fel de fete urcau noaptea într-un tir. Din nefericire pentru noi, nu aveam altă cale, sau aşa credeam atunci. Eram încă naive, dacă credeam că oamenii voiau să ne scape doar de furia ploii. Bine că am scăpat noi de furia hormonilor lor. Ptiu….
Am mai mers cu ambulanţa de câteva ori, cu maşina de aprovizionare a spitalului, cu o Volgă veche şi plină de vechituri, dar care nu s-a mişcat din loc până nu mi-am pus centura de siguranţă, şi chiar cu maşina poliţiei. Nimic nu ne mai mira.
Până într-o zi, când am coborât în centrul oraşului dintr-un Rolls Royce. Tot pe vremea de dinainte de ’89, să ne înţelegem. Cineva mă întreabă curios:
-Ştii, din ce maşină ai coborât, nu?
-Nu! Trebuie să ştiu? Era cam faină, ai dreptate!
-Fato, ăla e baştan mare pe undeva! O fi vreun secretar de partid ceva.
Nu ştiu ce era omul, dar ştiu că de câte ori nepoata lui avea ore de pian în Braşov, şoferul primea indicaţii clare să mă ducă şi pe mine acasă. După Revoluţie nu i-am mai întâlnit niciodată pe aceşti oameni minunaţi. Pe fată, care era cu puţin mai mică decât mine, am mai zărit-o fugitiv într-o vară. N-am oprit-o, deşi aş fi vrut să ştie cât de mult bine mi-a putut face la vremea aceea.
Ei, şi intre timp a venit revoluţia şi s-au intensificat peripeţiile, în acelaşi timp cu numărul maşinilor pe şosele.Teama noastră nu dispăruse, din păcate. Ba, devenise patologică, la un moment dat. Când un om cumsecade punea o întrebare firească, în mintea noastră devenea, brusc, o unealtă a vreunui lucru necurat. Mă torturam singură cu scenarii inoculate de cei din jurul meu, dar posibile; şi îi mulţumeam lui Dumnezeu de fiecare dată când coboram tefere şi nevătămate. Acum, la vârsta asta, ştiu, sigur, că mai bine aş merge pe jos decât să bifez atâtea întâmplări inutile şi bizare.
Într-o dimineaţă, omul de la volan, care tocmai oprise, nu contenea cu întrebări care se legau între ele dar care mă făceau să mă simt incomod. Vocea lui caldă, calină, cu un timbru cunoscut mă intriga un pic. Omul era un preot care multă vreme m-a ajutat să-mi alung himerele din capul meu. Avea 4 băieţi mici pe care îi învăţasem să meargă la dentist. Asta printre lucrurile bune, ce au rămas din vârtejul autostopului. Mai mi-aduc aminte de o ladă de portocale pe care am primit-o în dar de la nişte oameni care se ocupau cu asta, și pe care am impărțit-o prin fața blocului, de multe, foarte multe, apropouri pe care nu le mai auzeam deja, şi ar mai fi. Într-un final, datorită celor care ştiau să facă ceva bănuţi din distanţele astea nici scurte, nici lungi….am reuşit să ne îndulcim naveta cu ajutorul microbuzelor.
Spre sfârşitul acestei perioade de pendulare, mi-am achiziţionat un Renault 5, maşina care m-a ajutat să pot fi ceea ce sunt astăzi în materie de şofat. Aici mai adaug şi distanţa asta, care între timp îmi devenise prietenă, tocmai pentru că era un traseu uşor, în care învăţam, încet, ce înseamnă să conduci o maşină. Din toată povestea am omis un episod, şi anume: acela cu „un iubit” posesiv care nu se mişca din faţa locului unde lucram, la ora de plecare, fapt pentru care atrăsesem toate glumele acide a celor din jurul meu. Dacă mă întrebaţi pe mine acum, acela a fost cel mai incomod şi mai neplăcut moment al navetei. Parcă cu hazardul te puteai lupta, frica interioară o mai stăpâneai cumva, dar oamenii, care nu ştiau să renunţe şi care puteau deveni mai periculoşi decât neprevăzutul unei călătorii pasagere, erau greu de digerat. Dar asta e altă poveste pe care promit s-o spun cândva, dacă descopăr că pot. Cine ştie? Ăla ar fi cu adevărat exemplul că eu sunt o Adriana nouă şi vindecată pe deplin. Acum când vă vorbesc nu ştiu, însă, asta și e posibil nici sa nu aflu vreodata.
Brașov (orașul studenției mele), Renault 5, navetă (cu toate mijloacele de transport pe care le-ai pomenit). Câte amintiri mi-ai adus astăzi…
Şi câte am lăsat pe dinafară, că nu încăpea într-un articol,iar continuarea era de prisos! Am senzaţia că le-am lăsat pe cele haioase, dar,na, sigur astea au fost amintiri mult mai puternice şi şi-au făcut loc mai bine. Te pup,Sonia.
navetista … da !!! cu amintiri … gravate pe veci în memorie … si stii ??? îmi aduc bine aminte de masinuta ta „rosie” !!! te pup adi !! frumos …îmi place !!!
Da,Didi. Zisă şi ” Furia roşie” sau „Tomberonul roşu”. O să scriu despre ea.Mulţam de comentariu.
Am facut si eu cativa ani naveta cu trenul, dar spaima cea mare am tras-o prima si ultima data cand am urcat intr-o masina, dupa ce statusem in ger la autostop, cu copilul in brate. Tot doi barbati, tot unul ok si unul care parea ca vrea sa sara pe mine. De necrezut, dar ajunsesem sa nu ma mai tem pentru ce mi s-ar fi putut intampla. Ma rugam sa nu mi se intample nimic de teama ca va ramane copilul cu sechele vazandu-si mama violata. :)))))
Intr-un final am trecut de acel camp imens si s-a dovedit ca nu aveau ganduri rele, ba chiar i-au dat si o ciocolata lui Ionut cand am coborat. Dar nu as mai urca in masini cu necunoscuti, nici de ar trebui sa merg pe jos pana la Baia-Mare.
Am atâtea poveşti ce nu pot fi spuse, nu de altceva dar subiectul plictiseşte detailat mai mult, încât mă mir cum am scăpat fără urmări.Dar totdeauna am fost cât pe ce…..offfffffffffffff