Multe mi-au fost căutările și încercările în viața asta a mea. Mult am mai bâjbâit până să am curajul să încep ceva trainic și firesc. Multe intâmplări am adunat și despre multe dintre ele aș putea vorbi dacă mintea nu mi-ar face figuri și nu m-aș trezi în sinteze care ar seamăna între ele. Frumos ar fi fost să le scriu atunci, la cald, dar numai de scris nu-mi ardea mie când inima din piept nu-mi dădea pace, iar mintea căuta soluții concrete de fericire. Singurul lucru de care sunt și nu sunt mândră, e faptul că n-am iubit. Dacă as fi bolit din cauza unor trecători prin viața mea, nu știu cum aș fi scos cămașa mai târziu.
În 2003, într-un iunie, intram în una din cele mai grele perioade din viaţa mea. Nu, nu am fost bolnavă, nu am suferit din dragoste, deşi una din întâmplările cu factor declanşator poate avea iz de bărbat nepotrivit, aducător de belele şi stări conflictuale, unele chiar cu sine. De atunci militez cu hotărâre pentru libertatea omului. Da, pentru singurătate, chiar dacă doare, şi pare de neînţeles pentru mulţi, mai ales pentru acei care mă cunosc şi ştiu că am, acum, o căsnicie fericită. Parcă aud: „îi dă mâna să vorbească despre asta, când ea nu se zbate în căutări zadarnice!”
Adevărat! Nu mă zbat acum, dar mi-am sfredelit mintea şi inima încercând să trăiesc lângă oameni, faţă de care instinctul îmi spusese deja că nu sunt potriviţi. Doar că nu-l ascultam întotdeauna, din motive întâlnite şi acum la mulţi dintre cunoscuţii mei: timpul, locaţia, disponibilitatea, şi nepăsarea faţă de propria persoană.
Cum spuneam, prefer oricând o aşteptare lungă şi aparent fără sens, decât un tumult inutil, din care ieşi bucăţi, bucăţi, fără să ştii dacă te mai aduni vreodată. Eu de multe ori spun că nu oamenii sunt răi ci combinaţiile între ei. E ca şi când vorbim de amestecarea proteinelor cu acei carbohidraţi răi. Ştim că ne aduc neplăceri, dar tot mestecăm cu poftă friptură şi cartofi prăjiţi. Acum, exact despre ce vorbeam, sunt şi acei slăbănogi, pe care îi urăsc maxim,-fie vorba între noi, n-am avut eu norocul ăsta. Ăia pot mânca tot ce doresc fără să se îngraşe. Clar. Aşadar în combinaţii reuşite oamenii devin din cerşetori …prinţi, din buruiană …floare, şi din omidă fluture. Se poate şi invers, şi despre asta vreau să vă vorbesc azi. Deci, poate, nu omul o fi fost de vină, ci în combinaţia cu mine, doar. Știu că subiectul pare că l-am mai dezbătut, dar vă asigur că unul din actori e altul cu siguranță, singura constantă sunt eu.
Pentru că, da, la vremea de care vorbesc tocmai ce sfârşeam o relaţie chinuită cu un domn, care s-a străduit să pară domn, dar căruia nu i-a reuşit deloc rolul. Nu ne iubeam, iar de plăcut… aşa părea. Doar că, gesturile noastre trădau o complicitate la starea de singurătate pe care o avea fiecare. Dacă lucrurile s-ar fi derulat firesc, se putea găsi o cale uşoară de a bate în retragere. Numai că, fiind o relaţie la distanţă, nu părea să ne deranjeze prea tare pe niciunul. Până când a început să mă apese incertitudinea pe care mi-o picura situația, cât să mă tulbure și să-mi pun întrebări.
Ei, nu neg că aş fi fost pregătită pentru o relație de fațadă. Sunt o capricoarnă rece, aparent, aşa că nu ar fi fost greu să învăţ lecţia parteneriatului. Doar că ar fi fost nevoie de reguli, iar noi nu eram potriviţi în a le respecta.
Modul lui libertin, uşor frivol, permanenţa de a se simţi totdeauna înconjurat de aşa zişi prieteni, nevoile lui, care nu erau şi ale mele, făceau să-mi încolţească o stare necunoscută mie. Cunosc gelozia. O cunosc acum din prisma iubirii, şi vă garantez că nu seamănă deloc cu tulburarea pe care o ai când ţi se oferă suficiente motive de neîncredere. Eşti ca o minge ce se învârte nehotărâtă, dintr-o parte în alta, dar cu, care nu marchează nimeni niciun gol. De ce? Pentru că în poartă nu se află nimeni. Fiecare e plecat în altă parte.
Nu încetam să mă mir cum la fiecare hop apărut în viaţa mea, la orice greşeală, eram vânată şi aplaudată.
-De ce?, întrebam stins….
-Pentru că prea crezi că tot ce faci tu e minunat şi sublim! Na, aşa îţi arăt cât de multe greşeli faci! Şi că nu eşti perfectă!
-Nu sunt? îmi răspundeam sarcastic, doar în sinea mea, minunându-mă de impresia pe care o cream, cum că aş fi puternică, când, eu de fapt eram plină de nesiguranţe. Mă îndepărtam de acel om cu fiecare clipă, urându-l cu toată fiinţa mea. Şi cred că nici lui nu îi era străină această senzaţie de partea sa.
Cei din jur, oricum nu înţelegeau combinaţia noastră nereuşită. Cei din jurul meu, desigur, care tăceau doar din respect pentru mine. Într-un final, după o ceartă zdravănă, am reuşit să ne descotorosim unul de celălalt. Şi în ultima clipă ne comportam în aşa fel încât scoteam, frate, ce era mai rău din noi. Toată viaţa mea, până atunci, încercasem să nu locuiesc cu nimeni, doar că, acesta, fiind plecat tot anul, îşi depozita câteva obiecte în casa mea. Maaaaare greşeală! De ce fugisem, adică să nu-şi aducă nimeni nici măcar o periuţa de dinţi, nu scăpasem. Eram invadată de obiecte ce le ştiam trecătoare. Cum spuneam: greşeala mea. Poate de asta, împachetându-şi lucrurile, şi încercând, aparent galant, să-mi ofere un suport de lumânări pe care tronau doi papagali, m-am trezit spunându-i:”Nu, mulţumesc, am avut deja unul! Doi ar fi cumva…. prea mult!”
Nu, nu am păţit nimic atunci! De fapt, era singura vorbă ce mai putea să răzbune, semnul pe care-l lăsase, deja, pe obrazul meu, aşa din provocare, cică. Că doar era un domn, nu? Nu mai insist. Era o perioadă tulbure pentru mine. Tocmai ce o înmormântasem pe mătuşa care, alături de mamaia mea, mă crescuse.
Ce vreau eu să spun, totuşi: indiferent de ce alegeţi în viaţă, nu faceţi greşeala să schimbaţi toate planurile vieţii voastre. În acelaşi timp. Eu aşa am făcut, din păcate. Dintr-o dată nimic nu mai era suficient. Astfel, s-a instalat încet, încet, într-un an şi jumătate, depresia. Devenisem aproape anorexică, lucru aşa de îndepărtat de mine cea de acum, că aproape nici mie nu îmi vine să cred când spun asta. Nimic nu mă mai atrăgea şi orice lucru făcut aducea o altă greşeală după. Am pierdut oameni, speranţe, vise, încredere. Şi nu din cauza unui om, pentru că acel om nici măcar nu mi-a plăcut suficient încât să-l pot iubi, măcar puţin, ci, poate, datorită haosului în care m-am adus după ce am simţit că nimic nu îmi mai aducea suficienţă, că de fericire nici nu putea fi vorba. Se pare că ăsta a fost punctul slab al caracterului meu, niciodată nu m-am putut opri. În încercarea mea de a repara măcar un segment din ce imi mai rămăsese, mă invada furia și gafam în neștire.
Acum sunt expertă să simt depresia la oricine, chiar dacă omul neagă asta. Nu zic niciodată nimic, deoarece nici eu nu recunoşteam nimănui. Am scăpat de toate astea cu mult sport, cu ore de engleză, cu multe lecţii de autocunoaştere, şi cu o excursie în Italia, unde am stat o lună, oferită de un om care va rămâne mereu în amintirea mea chiar dacă drumurile noastre ni s-au separat, între timp. Când m-am întors de acolo am ştiut, în schimb, că am multe de oferit, că viaţa mea poate fi frumoasă, că schimbările sunt bune, că trebuie să-mi dau o şansă. Cei doi ani în care nimeni nu a mai putut ajunge la sufletul meu m-au ajutat să pot fi hotărâtă în ceea ce vreau, şi să nu mă mai mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Mi-am lăsat părul să crească, am învăţat să zâmbesc, şi, în puţin timp, mi-am întâlnit viitorul soţ…….. pe stradă.
O sa vă întrebaţi ce legătură are părul meu cu viitorul? Pentru cei ce m-au mai citit e simplu, pentru ceilalţi vă spun atât:….aaaaaaaaaaaare! Pentru că, asta spune soţul meu când îl întreb ce a văzut prima dată pe stradă de l-a făcut să oprească:”Părul, normal!”
Doar că, de data asta, nici eu nu sunt Dalila, nici el Samson.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare
Publicat de Adriana
https://www.adrianatirnoveanu.ro/
Vezi toate articolele lui Adriana
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Ce frumos! Sa fiti fericiti! Uneori e nevoie de singuratate, de liniste, de timp pentru tine. Asa iti dai seama ce iti trebuie si ce ai de facut.
Sublim! Sa fiti fericiti mereu!
Acum înţeleg perfect. Dar atunci? Câte întrebări fără răspuns am avut! Acum celebrez dragostea împărtăşită. Dar şi libertatea. Singurătatea. Şi liniştea,cum frumos spui tu aici.Mulţumesc pentru vizită. Am aripi deschise acum!
Să dea Dumnezeu,Longin! La toată lumea. Eu consider că a fi 2 în 1,nu e doar o reclamă la detergent si atât. E însăşi viaţa noastră. O seară bună!
Bine i-ai facut papagalului! Sunt sigura ca l-au urmarit mult timp cuvintele tale de final! :))))
Chiar aseara citeam la Dana despre problemele pe care le intampina o femeie singura si mi-am amintit de zilele in care ma batea gandul sa caut un prieten- partener- camarad de vietuit (cum ii spune Dana), fara sa mai astept o dragoste ce refuza sa apara.
Mincinoasa mica, spuneai ca ma iubesti si acum aflu ca de fapt ma urasti! Ai idee cat mananc? Ai idee cat sunt de slabanoaga, desi ma rasfat in miez de noapte cu prajituri si pui la rotisor? 😛
Mă bucur că nu ai renuntat la ASTEPTĂRI, sau asteptare. In ambele cazuri mă bucur că ţi-ai găsit dragostea şi nu un partener. Cât despre slabanoaga din tine,o accept,ce să fac. Ba,uite asa invăt sa iubesc ŞI slăbănoagele!
Cred …in viata avem multe surprise….ne inchidem intr-o carapace…. Nu lasam pe nimeni si nimic sa ne atinga; dar ferice de cel ce reuseste…. Caci va descoperii o comoara !!!!! Caz concret!!!!! Tu si mihai !!!!! Bravo lui …. A reusit !!!
Da,Di. Până la urmă am fost pe drumul bun,pavat el cu surprize,dar bun.Pentru ca la gara potrivită ne.am găsit,noi cei predestinaţi.Mulţumesc!
Morala: Asteapta cu harnicie! (hahaha).Ma face sa zambesc pentru ca mi-a fost declarata intr-o zi astfel „I was diligently waiting for you…”.Amuzata, am intrebat: „And you didn't fall asleep?”… Si el: „Nope”… De acolo se crea expresia ” to wait… diligently”.
Daca tot suntem la momentul confesiilor, iac-asa iti spusei si eu o poveste, versiune scurta, cu… ” danger” si „a lot of action”…
Ehehe! Asta-i film american,Monicuţa…deja.Drăguţ
Eu tot astept sa incepi sa scrii …pe bune! Poate o carte?
gelozia, tulburare patologica si gelozie din iubire? au un numitor comun: gelozia. daca justificarile sunt mai putin dureroase, asta nu matureaza iubirea.
Despre orice altceva e vorba aici, doar despre gelozie..nu! Altfel definiţia ta e corectă!
Toti trecem prin astfel de situatii (sau majoritatea dintre noi). Depinde de fiecare cum le gestioneaza. Eu iubesc singuratatea.. Ma simt bine cu mine insumi, si sper sa nu ajung niciodata sa nu ma mai plac si sa am nevoie stringenta de altcineva care sa o faca. Dar ideal e sa imparti cu cineva, potrivit tie, asa cum bine spui, tot ce e bun si frumos dar si ce e greu. Tu esti o fericita, iar faptul ca v-ati cunoscut pe strada, si ca parul tau l-a atras imi da si mie sperante :-), ca la capitolul claie de par stau bine. Si daca tot e prea lung comentariul meu sa-l mai lungesc putin.. povestindu-ti cum intr-o zi, mergand pe strada, o fata cu handicap intelectual, mergand din sens opus, cand a dat cu ochii de mine, a virat brus in directia mea, s-a oprit fix in fata mea, si mi-a trecut mana prin par zambind… si a plecat mai departe. Tatal ei m-a privit uimit, iar pe mine m-a lasat interzisa total.
Sa fiti fericiti!
Nu ştiu cum ai ajuns tu fix la una dintre confesiunile mele, dragă de altfel, dar m-am văzut nevoită să o recitesc. Nu m-am ştiut in viata asta decat singura. pasagerii ce îi luam in relatii mi s-au dovedit a fi potrivnici. Rar am avut portiuni de bine absolut, asa cum am acum , si pot compara. Mă deranja situatia, nu şi singuratatea. M-am lovit in chimb de multe. Acelea nu mi-au plăcut, şi pot spune ca poate de asta mă şi gândesc cum de am fost ocolita de Mihai atata vreme. Nu putea si el să-şi înfigă degetele in părul meu mai devreme? Faină poveste cu fata asta simtitoare de frumos! La fel iti dorim şi tie: fericire! Multă!
Adriana, exista o lege a compensatiei in viata asta. Toate cautarile noastre isi gasesc un raspuns atunci cand ni-l dorim din tot sufletul.
…nu mai caut explicatii, ci simt că trebuiesc spuse şi atat.
Draga mea am ajuns aici de pe statisticile mele, a intrat cineva la mine pe blog de aici, si nu m-am putut abtine sa nu citesc. Toata fericirea ta m-a umplut si pe mine de o stare de bine… asa ca nu m-am putut abtine sa nu comentez 🙂
…i-auzi! Eu habar nu am să văd ce-i cu statisticile astea, plus că pe blogspot e mult prea redusă informatia. Eu mă bucur, mi-a făcut un serviciu. La capitolul confesiuni…am unele care şi acum cand le recitesc mă iau frigurile. Ce noroc pe mine cu statisticile tale.
,,Eu de multe ori spun, că nu oamenii sunt răi, ci combinaţiile între ei. E ca şi când vorbim de amestecarea proteinelor cu acei carbohidraţi răi. Ştim că ne aduc neplăceri, dar tot mestecăm cu poftă friptură şi cartofi prăjiţi.,,
Relatii toxice:), girl. Avem si din astea:)
Frumos spus, scris, gandit. Subscriu, avem nevoie sa fim noi cu noi sa putem sa reinnoim sufleteste, sa ne schimbam atitudinea, sa lasam sa se instaleze linistea si multumirea cu noi. ..ca sa inaintam spre ceilalti sau prin viata. Va doresc fericire
Mulţumesc din suflet! Surpriza e imensă, deşi încă nu m-am dumirit cum de am avut norocul să vă opriţi la mine. Când am pornit blogul eram dornică să las mai mult din trăirile mele aici decât din poveştile ce au urmat, chiar dacă nimic nu e ficţiune şi in fiecare, măcar ideea de unde pornesc e reală. M-am mai potolit când am văzut reacţiile pe Fb. Oamenii iau prea personal totul. Orice dramă ai fi avut-o in viata, exista totdeauna mai mulţi factori şi doi vinovaţi, cel putin. nu cred in oamenii pentru care altii sunt de vină, nu ei. Incă o dată…multumesc
…cum spuneam pe fb…surpriză mare, mon cher! Mulţumesc, poeta mea..din lumea asta mare şi îndepărtată! Da, corect! Am avut!
A citit si recitit postarea. Cat ma recunosc in multe din experientele acestea! Acceptam uneori in jurul nostru oameni si ne spunem ca e normal. Numai ca, la un moment dat, nu ne mai sunt tovarasi de drum ci ei o tin alaturea cu drumul dar ne creeaza iluzii. Cand realizam asta vrem sa iesim dintr-o poveste si nu e simplu. Partenerul are senzatia ca ai devenit proprietatea lui si iti face mizerii. Cum adica? Sa ii dai papucii? Orgoliul lui e ranit si asta se va spala cu suferinta ta fizica.
Fostul meu sot, imi spunea mereu:”nu te vezi cum arati? Daca nu te luam eu de nevasta nu te lua nimeni. ” Am ajuns sa cred eu ca aratam rau si pana la urma, chiar nu iti mai pasa. E o truma psihica. Intr-o zi, satula de replicile acestea i-am spus:” Ok. Sunt urata. Facem un targ? Ma duc pana in oas si daca imi gasesc un altul care sa ma ia de nevasta nu mai vin inapoi la tine. Ce zici?” Stia ca vorbesc serios. Niciodata nu mi-a mai spus ca sunt urata. Dar am fost pe deplin razbunata cand, dupa divort, a venit la noi de ziua filui meu si am iesit in oras toti trei. La un moemnt dat, dintr-o masina, o persoana necunoscuta i-a strigat:”ce cauti langa fata asta frumoasa, uratule!”
Barbatii vor sa te faca sa te simti urata, inexpresiva si respingatoare tocmai atunci cand se tem ca esti tentanta pentu ceilalti ori au o alta in vizor.
Ma provoci sa scriu povestiri noi pe tema aceasta. Chiar ma gandeam la o prietena de-a mea care a trecut printr-o relatie incrdibila. Uneori, viata intrece orice imaginatie.
Dragă Adriana, încerc, în doar câteva rânduri, să exprim preaplinul de gânduri iscat de scrierea ta, care ne atinge pe toți, fără excepție. Neîmplinirile nasc dezamăgiri, iar asocierile nepotrivite creează situații tensionate, de nesuportat. Așteptările nerealiste, așijderea. De câte ori n-am sperat și eu ca oamenii să mă înțeleagă, sau, dacă e posibil, să mă ierte în caz că le-am greșit, măcar jumătate din cât i-am iertat eu. Acum, se știe că așteptările depind și de firea unei persoane, dar si de circumstantele exterioare. Aș adăuga că și de context, chiar si de alte persoane implicate. Mi s-a întâmplat să mă port dur cu o persoană din cauza unei terțe, care stătea în preajmă, așteptând. Îmi pare rău acum, mai ales pentru energia rispită și timpul pierdut, știind că e atât de prețios timpul! Nimic nu merită să ne risipim, cu excepția celor pe care-I iubim și respectăm, precum și idealurilor pe care ni le-am propus în viață, dar atunci nu e risipă, ci dragoste. Eșecurile nu apar, oare, din cauză că suntem prea perfecționiști, prea încrezători în oameni și în propriile forte, iar scopurile noastre sunt, uneori, nerealiste?! Oare nu confundăm eșecul cu dezastrul, când ar trebui să nu-i acordăm mai mult decât o privire, fie și plină de dispreț?! Aveam tendința, cândva, mai ales după câte o relație care se destrăma, să-i atribui celuilalt toată vina. Uneori așa era, categoric. Dar azi văd că și eu eram vinovată. Și aici fac legătura directă cu admirabilul tău text. Vinovăția mea consta în aceea că toleram să stau lângă cineva doar pentru a nu fi complet singură, sau pentru că mă oboseau insistențele celuilalt. Mare greșeală! Statul din milă sau din plictis cu cineva, da, mare greșeală. Iar când cineva-ul te jignește, îți aruncă vorbe urâte, pfffuaiii!! Nici amintirea nu-l mai tine în preajmă, e mort și îngropat. Mai bine așa, decât să mă umplu de ură. Prefer să iubesc pe cine merită. Lucru pe care l-ai ales și tu, suflet nobil! Vă doresc un ocean de iubire și bună înțelegere!
Nu pot să închei fără să subliniez că și pe mine, câteva ieșiri în Italia și Grecia m-au însorit, m-au luminat, m-au transformat vizibil. Eram șifonată rău după demisie, chiar dacă eu o cerusem, dar nu ceri asta fără să ți se fi făcut nedreptăți la locul acela de muncă…mari nedreptăți. Așa că, orice cuvânt mă rănea, eram cumplit de suspicioasă, neîncrezătoare. Citindu-te, încep să cred că era o boală ivită din acea situație. Și eu aveam simptome asemănătoare alor tale, doar că nu aveam timp deloc să le analizez, din păcate.
Iar ieșirile acelea cu ai mei, cu cei mai dragi mie, în țările soarelui și-a armoniei create de Dumnezeu și de om, au fost salutare, Când vezi atâta frumusețe și eleganță, când reîncepi să trăiești din plin și să te simți exceptional de bine în pielea ta, e imposibil să mai simți ceva rău sau urât. Când iubești, da, când iubești ești atât de plin de intenții bune, atât de iertător, atât de însorit! Se simte că iubești, dar și că ești iubită și îți doresc să fie tot așa!
Mă bucură reactia ta mai ales că aceasta e doar una dintre multele experiente nepotrivite din viata mea. Cunosc expresia de mai sus din perspectiva unor ani, teribil de putini, doar 20. Stateam in fata oglinzii si nu vedeam nimic din uratenia de care se facea parada in cuvinte. După 10 ani de la acel moment mi-a declarat că nimeni nu a mai putut egala etalonul meu de frumusete. Nici nu am clipit. Complimentul era la fel ca remarca despre uratenie, fara valoare, folosita intr-un moment in care probabil altele erau intentiile. Cand intre doi oameni a fost si iubire lucrurile se complica. Se nasc sentimente noi, frustrari, dureri, stari conflictuale un pic diferite decat cele care oricum vin dar pe fond de relatie de complezenta, asa…că au fost cumva in acelasi loc si acelasi timp. Multe se pot tese de aici, eu am vrut sa scot in evidenta nepotrivirea, cea in care suntem părtasi, in care ne purtam constient şi ciudat desi stim ca nu simtim nimic unul fata de celalalt. Nu cred in vinovatii fara vina, chiar dacă relatia se acutizează şi efectele sau consecintele pot fi dezastruoase. Cineva imi spunea pe fb că poate atunci am gandit altfel şi că acestea sunt doar concluziile mintii de acum. Nu am vrut sa insist, mai ales ca perioada aleasa ca exemplu nu e cea mai semnificativa afectiv, fiind pasagera si fara substrat, dar nu cred că m-ar fi crezut cineva că şi atunci gandeam aproximativ la fel, cu diferenta ca atunci eram preocupată de acel…mâine, zdruncinat de acel „azi” şi de lehamite. Era foarte greu sa-ti inchipui la o varsta matura ca lucrurile s-ar putea schimba miraculos cumva si pentru tine. Dar se pare că exista un drum de parcurs pentru toti…
…nu stiu cum am sărit fără să spun cateva vorbe, dar stiu că ai mare dreptate in ceea ce spui. Am avut si bune, si rele in viata mea şi chiar dacă am pierdut timp şi energie, mă gandesc că au făcut-o şi altii cu mine. Nepotrivirile duc la dezastre. De asta mă bucur enorm de ce am acum, inclusiv posibilitatea asta de a scrie si a mă impaca cu lucruri care nu mi-au adus doar bucurii.
Recitesc povestea…si imi place partea cu parul si intalnirea pe strada.
In acelasi timp, cunosc starea de depresie. E urata, am trecut si eu prin ea, candva.
…uite cum văd eu că nu ţi-am răspuns. Mai bine. Acum ştiu că esti bine.
Cu totii facem greseli, dar nu stim sau nu recunoastem decat atunci cand nu mai putem suporta. Si eu sunt capricoarna si te inteleg perfect, am avut o relatie care m-a sfasiat, dar in acelasi timp m-a schimbat in bine, m-a invatat sa nu mai accept nimic din ceea ce nu-mi doresc!
…bine că ai avut doar una. Mai rau e sa tot cauti, sau să intalneşti doar oameni nepotriviţi. Acum ştiu că ţi-e bine şi mă bucur. Să fii fericită!
O marturisire cutremuratore in care nu ma regasesc intamplator…pentru ca e aici ceva din eternul feminin. Toate cele care am citit cred ca ne-am regasit intrucatva.
„prefer oricând o aşteptare lungă şi aparent fără sens, decât un tumult inutil, din care ieşi bucăţi, bucăţi, fără să ştii dacă te mai aduni vreodată”.
Stiu ca postarea asta e veche, dar m-a impresionat extraordinar. Draga mea, esti uimitoare. Uimitoare in sinceritatea cu care te arati, in forta cu care te cauti, te gasesti, te regenerezi si…nu uiti. Te ador.
….sincer, am inceput să repostez primele mele scrieri tocmai pentru că postările mele au ceva ca de poveste, ca şi cand sunt scrise undeva, pe o foaie volantă şi au citit-o cativa doar. De fiecare dată, in iunie, mă incearcă strangeri de inimă, am zvâcniri spasmodice la gândul că aş fi putut alege altfel, mă adun apoi fericită şi zâmbesc realităţii mele. Aş avea lucruri multe despre care cred că as putea scrie mult mai profund, dar ceva, ceva mă opreste.Te imbratisez, Dana. Ştii că imi esti dragă, nu?