Căldură mare, mon cher! Căldură mare! Căţeii s-au ascuns la umbră, pisicile torc tolănite, noi ne sfârşim de cald! Nu ne putem mişca! Grătarul de la prânz ne-a venit de hac! Unde să te mai duci acum? Da’, ce bine mergea un ştrand, o piscină, ceva! Mă gândesc să nu mă hazardez cu subiectul ăsta pe aici, pentru că e ceva banal şi perimat. Cine mai vorbeşte acum despre ştrand? Nu! Acum avem piscine, spa-uri, aqwa-parcuri, aqwa-magicuri şi alte parcuri acvatice, că de ştrand ……n-o să se mai ştie….. curând.
Eu însămi am auzit despre ştrand la 9 ani, când am aterizat în blocul ce avea ca privelişte un imens loc de agrement.:
– Mamă, asta înseamnă ştrand?
-Asta!
-Şi noi când putem merge?
-Când bazinele vor avea apă. La vară, în vacanţă!
Până atunci, scăldatul însemna: gârla Buzăului. Dar nu aia revărsată, ci apa liniştită, din matca ei, unde se adăpau şi vitele, şi caii de la căruţă, şi oamenii fericiţi că se pot răcori de arşiţa mistuitoare. Doar că Buzăul era murdar, îmi intra nisip şi mâl în chiloţi, şi mai era şi periculoasă, având atâtea ochiuri de apă nevăzute; că după atâtea poveşti de groază despre ele, mă lipseam bucuroasă de mersul la scăldat. Nu-mi plăcea! Mă mai bălăceam eu într-o copaie, iar de cuvântul piscină nici nu aveam să aud ….multă vreme de atunci. Se dusese vorba în cartierul nostru, ăl cu ştrand, că în pădure, la o casă, care avea ca proprietar un june, din ăi de soi, ar fi o piscină minunată. N-o văzuse nimeni însă niciodată. Suspinam doar după june. Tare mai era frumos!
Aşa că, să ne întoarcem la ştrandul nostru cel organizat şi …nou! O minune! Cu adevărat! Vara, în schimb, era capricioasă tare. Parcă nu era atât de călduroasă ca acum. Cu toate astea, în anii’ 80, ştrandul avea cabine noi, duşuri funcţionale, bazine pe mărimi şi apă curată. Curată, curată…dar rece, rece. Că doar era din Timiş, râul care mi-a mâncat inima şi nervii, la câte restricţii am avut din cauza lui. Nu le era teamă alor mei de bazinele cu apă, cât le era teamă de râul ce tăia domeniul ăla în două părţi. De multe ori, trebuia să-mi iau păturica, cărţile de joc şi era musai să ne aşezăm cât mai aproape de bloc, să fim sub ochii mamei care ne veghea de la…balcon. Doar v-am zis că puteai sări direct acolo, din casa noastră. Noroc că locuiam la etajul nouă şi nu eram chiar în vizibilitatea maximă a mamei, că, altfel, adio joacă relaxată .
Ştrandul era şi bucurie şi tristeţe. Dacă făceam vreo boacănă, nu mai pupam noi scăldat; dacă primeam bilet de voie, sigur era mama vorbită cu soarele să nu apară în ziua aia. Cred că o făcea înadins, dar noi habar nu aveam, atunci. Dădea vina pe nori, şi gata! Nu era loc de comentat. Alteori, nu erau bănuţi, dar ne strecuram noi prin vreo spărtură de gard.
Ştiu că, atunci, am remarcat, pentru prima dată, ce înseamnă sa fii frumos natural. Că nu aveam la îndemână niciun artificiu sa fim altfel. Botox şi silicoane nu erau, dar nici oameni grăsuţi nu vedeai…prea mulţi. Sora mai mare a unui prieten de al meu era atât de frumoasă, că prietenul ei de atunci, soţul de acum, era ca un bodyguard mândru şi periculos pe lângă ea.
Nu ştiam prea multe despre flirt, dar ne-am prins noi cum stă treaba, repede. Aveam şi eu admiratorii mei, care mi-aduceau napolitane Dănuţ şi piersici. Jucam cărţi şi remi, fără să bănuiesc nicio clipă că şi asta însemna, de fapt, un flirt, de ăla instinctiv. I-am trădat repede, când am pus ochii pe un băiat brunet şi atletic, cu albastru în privire. Venise din centru şi ni se părea că venea de la Paris, mai degrabă. Doar că, după două zile de râsete şi chicoteli, omul nostru a plecat la mare. Mare pe care nu o ştiam decât din auzite, din şoptite sau mai rău, din vreo laudă a vreunui copil mai norocos. Aşa că, a lăsat balta noastră de cartier de izbelişte, iar eu am realizat repede cum e cu amorul pasager. Mi-era doar ciudă că îmi luasem adio prea degrabă, de la napolitanele Dănuţ. Băieţii mei, să mă supere, s-au orientat repede spre altă fată. Doar câteva zile, că pe urmă, tot la jocul meu de cărţi au venit.
Ştrandul! Ştrandul meu a strălucit până în ’90. N-am mai fost eu atât de activă pe acolo, pentru că deja, experimentam noile cuvinte învăţate: piscină, mare, etc. Dar eram tare mândră de zona mea. Mă trezeam în zilele călduroase şi mă uitam, de la fereastra dormitorului, la puhoiul de lume ce pentru câteva ore nu se bucurau decât de soare, apă şi bălăceală. Frumos şi magic.
După ’90, ştrandul meu nu a mai fost ştrand. Murea încet! Loc de interese şi orgolii. Una din bătăliile mărunte, dar atât de mari pentru unii. A rămas un timp loc de promenadă, de jucat tenis, de stat cu pătura la soare şi cam atât. Mulţi ani, nimeni nu a mai făcut nimic cu ştrandul meu. În 2006, a început să se construiască un Aqwa parc.
Dar eu nu l-am mai văzut de la balcon. M-am îndreptat spre o altă pădure şi spre stânca mea de acum, cu melci, fără ape şi râuri curgătoare în jur. Nu l-am văzut nici reconstruit. Doar în treacăt, din maşină, cu coada ochiului, ca nu cumva, să-mi ştirbească prea mult din amintirea mea. Altă amintire pregnantă a copilăriei. Uneori, mi-e dor atât de tare de merii, corcoduşii şi verdele de acolo, încât nu deschid ochii până nu sunt sigură că îmi ies toţi la numărat. Aşadar, 4 bazine, trei cabine, şase duşuri, o ţâşnitoare, un tobogan şi alte învârtitoare, brazi (mai mulţi la număr) un teren de tenis în faţă, mai multe în spate, cinci meri, şase corcoduşi, şiiiiiiiiiiiiiii….
Hai, că mă opresc. Dar, dacă nu-i mai găsiţi, când vă veţi duce în vizită pe acolo, să mă credeţi pe cuvânt, da? Mie îmi ies toţi…în ştrandul meu, ştrandul Noua!
Si eu imi amintesc de privirea mamei de la balcon… Si mama isi aminteste de strigatele de foame ale noastre de cealalta parte a strandului ca sa ne aduca sandvisuri la poarta stradului ca saream masa de pranz acolo pentru inco o „ultima balaceala” ( scuzele erau de prisos, ne foloseau doar probabil noua, infometatele!)… Apoi de toneta de inghetata de la intrare care vindea inghetata „Polar” sau „la cornet”…Si si eu m-am intristat ca si tine sa vad dihania „Aqwa” cum a inghitit tot meleagul copilariei mele in fiare incolocite pe ritmuri de manele… Nu-mi veni sa cred ca singurele fiare ancestrale ale strandului, acele ale batatorului de covoare de langa pensiune, se multiplicasera in tuburi, turbine si fiare pana la cer concurand cu primele etaje ale blocului meu usor inclinat de cutremur sau nedumerire, singurul martor tacut al copilariei mele … Pacat!
Aveam si eu un articol pe blog despre un strand din Ploiesti, locul unde am petrecut multe zile de vara in copilarie si adolescenta. Habar nu am ce s-a intamplat cu el, ca nu il gasesc. Probabil era printre cele 80 de articole pierdute atunci cand am mutat postarile de pe blogspot pe .ro.
Cred ca il voi rescrie intr-o zi.
Ma crezi daca iti spun ca nu am intrat in nici o piscina pana acum? M-am balacit in stranduri, garle, lacuri, mari, dar nu in piscine. Nici nu cred ca imi doresc. Sunt prea curate, de parca ar fi false. :))))
Câte poţi omite.Hmmmm! Câtă salată de vinete cu paine am mai putut manca, primite prin gardul strandului!Inghetata? Uneori da,uneori nu,după buget,coane Fanica! Dar de-aia polar pe care o tineai cu degetele de niste napolitane subtiri,ca hârtia.Iar dihania de acum din strandul meu n-o cunosc dar nici n-o voi cunoaste vreodata.Pe langa turnul nostru ca din Pisa,voi trece totdeauna cu …RESPECT!
Vienela, trăiesc in orasul cu ape reci,cu paduri si ape la tot pasul.Inteleg ce spui. Piscina am folosit-o doar cand mintea mea refuza sa ma coboare de pe piedestalul de diva pe care mă cocoţasem in frumoasa mea devenire.Mă vroiam admirată,probabil. Dar a fost efemera rau,trăirea mea! M-am indreptat spre mari,iar mai apoi spre ape de munte. De 3 ori am trecut si la aqwa parc si la piscine cu sotul meu.Dupa ultima experienta,in care a dormitat imbracat pe langa piscina,am jurat ca nu voi mai calca in locuri amenajate. Asa ca, tot omul are influenta mai mare.
Ce amintiri frumoase mi-ai readus in minte de la strandul din Noua. Si eu mergeam cu frate-miu de multe ori in vacanta mare, numai ca eu am amintiri mai recente, de dupa revolutie, ca a mai functionat o perioada si dupa aia. De ce zic dupa revolutie, pentru ca imi amintesc clar ca erau tigani, scuze romi, la intrare cu gume Turbo cu surprize. Si erau tare scumpe, 10 lei o guma, cand intrarea la strand era 2 sau 3 lei, asta daca nu era gratis prin gaura din gard dinspre terenurile de tenis 🙂 Mama avea mult curaj de ne lasa dee capul nostru, cu cheia de gat, de eram azi la strand, maine la Timis sau cine stie pe ce coclauri… Iarna eram in fiecare zi de vacanta pe dealul unde este acum Green Valey si ne dadeam cu sania, veneam acasa sloiuri de gheata…
Incerc să recunosc personajele dupa felul cum se exprima! Asta esti tu, Ramo, cu siguranţă! Pentru că ar mai fi putut fi Sorinela, dar ea are altfel modul de a povesti. Si parca pe tine te vad mai aproape de Dani decat pe ea de Romel. Multumesc de vizită, Ramo. Înseamnă mult pentru mine. Mult.
Nu ai nimerit, sunt fina Mari :)Nu am mai lasat nici un comentariu pana acum, dar ti-am citit toate postarile. Imi plac povestioarele tale si cum gargarita mea nu ma prea lasa sa citesc carti, macar ma delectez cu lecturi pe net cand am cate un pic de timp liber.
Asta e surpriza zilei. Multumesc, Mari din suflet! Am luat eu fetele cu frati la rand,dar la tine nici ca ma asteptam. Ăsta da cadou! Si chiar nu ma mai simt singura pe aici!
Eu nu am avut norocul sa am un strand drept priveliste ci un munte de gunoaie care in vremea copilariei mi se parea superb in maretia lui si un camp imens unde noi copii alergam fara griji. Acum stau tot aici si muntele a disparut, au disparut si copii care alearga fericiti, dar inca pot sa-i vad cu ochii mintii.
…da, vor alerga din ce în ce mai putini copii, asa cum o faceam noi atunci: fără teamă şi griji ce acum vin din orice şi, sincer, bine facem. Paranoia mea, vizavi de pericole la tot pasul, e in floare. Şi n-am copii…dar dacă as avea. Te imbratisez, frumoaso!