Îşi pitise o carte în sân şi într-o mână ţinea plasa de cumpărături. Era voluminoasă, enervantă şi murdară. Dar trainică. Numa’ bună de adus doi pepeni în ea. Din toată casa aia, tocmai pe ea o găseau să o trimită după pepeni. Abia îi căra. Era atât de firavă, încât maică-sa se enerva tot timpul când îi vedea genunchii osoşi şi o ruga să îmbrace altceva decât pantalonii ăia scurţi. Dar ea nu se putea abţine. Ştia că în drumul ei, trecând prin faţa frizeriei, iar îşi vor scoate toţi capetele afară şi vor saliva. În tăcere, că era prea mică şi se găsea vreunul mai bisericos să-i apostrofeze.
Se făcea, tot timpul, că-şi încheie un şiret desfăcut la teneşii ei multicolori. Printre buclele răsfirate le zărea privirile pline de păcat şi asta o făcea să înţeleagă de ce îi tot spunea maică-sa să se acopere. Doar că, maică-sa nici nu o observa că aproape e femeie. Pe ea doar genunchii zdreliţi o deranjau şi imaginea scheletică rămasă în capul ei, de vreo trei ani. Nu o mai vedea. Cred că, dacă nu ar fi fost pământul de pe genunchi, nici nu ştia cum arată cu adevărat. Gândul ei plecase spre Aurel, bărbat’ său. De trei ani avea un serviciu la Bucureşti şi venea doar săptămânal acasă. Uneori lipsea şi câte două săptămâni:
„-Dacă mă lasă? Ce fac eu cu trei copii? Şi-o fi găsit pe alta?”
O chemase pe tanti Rina, femeia ce întorcea ceaşca, care îi mai spunea când va avea bucurii şi dacă i se arată ceva la aşternut. De asta o trimisese pe Lena după pepeni, să rămână singure cu …vrăjitoarea, cum îi spuneau fetele. Era prea cald şi nu voia să dea banii pe suc. Mergeau reci, băgaţi la frigider. Uneori şi cu o bucată de pâine…lângă.
Lena o luase…fix… în direcţia opusă. După ce se amuza de tropotul hormonilor masculini din frizerie, îi potolea pe ai ei. Cum? Sărea gardul la Costi, vecinul student la politehnică. Îl găsea tot timpul citind şi ascultând Mozart. Se amuza teribil pe seama lui.
„-Ţi-am adus cartea, să ştii! Îmi dai alta? ”
„-Ţi-am spus că da, dar mai întâi, vreau să-mi zici ce ai înţeles de aici. Şi pune pe birou Lorelei, de Ionel Teodoreanu”
„-Nu-ţi zic nimic, nimic, nimic, până nu mă săruţi! Ştii, într-o zi, o sa am şi eu nume de scriitoare! Dar, nu Lorelei! Eu mi-aş spune, invers ca eroina noastră: Luli. Luli Doralint!”
„- Cum, Luli Doralint?”
„-Uite aşa! Doralint, Doralint, Doralint! Ca atunci, când nu eşti lângă mine şi îmi alin dorul cu poveştile tale! Mă săruţi?”
Şi-l împresură cu mâinile peste trup, într-o mişcare dramatică, dar cam de tot râsul, în totală neconcordanţă cu zdreliturile de la genunchi.
„-Luli Doralint, eşti cam îndrăzneaţă! Hai, ia altă carte şi treci poimâine pe aici! Am examen mâine!”
„-Fug, oricum! Mă duc după pepeni! Poate vii la o felie pe seară! Că mama e la tanti Cici……”
„-Poate mâine, după examen!”
Din biblioteca plină de cărţi prăfuite îşi băgă în sân o carte de Sadoveanu „Venea o moară pe Siret”. Nu înţelegea de ce Costi se încăpăţâna să-i dea doar autori români, dar peste ani avea să-i mulţumească, cum doar ea ştia.
Sări din nou gardul, deşi poarta era larg deschisă. O luă prin spatele casei, fix la nea Ion, vânzătorul de pepeni :
„-Iar te-au trimis pe tine, mogâldeaţă? Hai, că ştiu ce îţi dă moşu! Pepeni buni şi dulci ca tine. Fugi şi vezi sa nu îi spargi până acasă!”
Cu greu i-a adus în casă. A trântit plasa în hol şi s-a ascuns în fotoliul de pluş maro, uzat, cu Sadoveanu în braţe. Maică-sa era fericită. Probabil, tanti Rina îi spusese că vine bărbat’-său acasă curând .
După o oră se visa Aniţa şi spunea într-una: „Ei, Costi, Costi…şi Siret cu miros de sulcină, de ce tot citesc eu romane dulci-amărui din cauza ta?” Dar, imediat, se transpunea într-o acţiune de film, cu studentul ei cu nume de erou de cărţi, iar ea o viitoare scriitoare de succes: Luli Doralint.
Unde e Luli Doralint acum? Profesoară de limba şi literatura română într-o şcoală de fete în Spania. Predă, din când în când şi un pic de religie ortodoxă. În sertar, ascunsă sub un album foto vechi, are o cărţulie mică, numai bună de băgat în sân: „După pepeni”, de Luli Doralint. A publicat-o discret, ca un cadou făcut fetei….. cu genunchii zdreliţi.
Fa-ma sa inteleg, Adriana! Este doar o poveste draguta sau cartea chiar exista?
Am avut un prieten bun, care facea meditatii la mate cu mine si imi imprumuta carti politiste. Tot student, pe vremea cand eu aveam vreo 15-16 ani. Ma plimba pe strazi tinandu-ma de mana si imi vorbea despre legi din fizica, despre formule matematice si imi mangaia genele, despre autori din literatura engleza si imi saruta obrajii incinsi. Mi-e dor de acele zile, de acea inocenta!
Cartea există …doar pentru ea.Făcută cadou de cei din familie la o aniversare.Deci pot spune că e ca la cosmetice, o monstră.E fără vreo valoare literară,dar plină de…..EA. Şi dragă ei, atât cât să-şi aducă aminte de cea de atunci, inocentă, cum frumos spui tu, şi visătoare. Ea face, acum, nişte lucruri admirabile pentru copiii plecaţi cu părinţii în Spania. N-am mai întâlnit-o de trei ani….
Si cati ca Luli nu au luat drumul strainatatii? Mereu m-am intrebat : de ce noi, profesorii suntem atat de urati de politicieni? Din cauza salariilor de mizerie, suntem constransi sa plecam in strainatate. Am avut ocazia sa vad multe profesoare care au grija de batrani sau fac menajul in casele italienilor. Si chiar si in conditiile de aici, ele scriu carti, le editeaza si le prezinta publicului italian.
De două ori am fost cât pe ce să iau drumul străinătăţii. A doua oară chiar cu Mihai. Parcă nu ni se dădea de ales. Avem prieteni profesori, cu doctorate date, şi tot le e greu. Doar că, uneori destinul pare desprins din cărţile de aventuri.
Dar prietenii prietenilor nu pot avea acces la carte? 😉
Habar nu am! Nu am fost curioasă niciodată! Continuarea( cea cu Spania) e mai mult auzită.Pe fata din vecini, am întâlnit-o rar…spre deloc…
oare câte dintre noi nu ne-am visat, pentru o clipă măcar, luli sau olguţe, asemeni eroinelor lui teodoreanu?
frumos dar i-a fost făcut de cei dragi… cartea eşantion, flacon de hârtie plin de aromă de sine. frumos tare!
Eu Luli am vrut să fiu, că Olguţa nu puteam, nu eram atât de curajoasă! Dar de Olguţa mă leagă o poveste cu tata, om simplu, cu putină carte, care citise DOAR ” La Medeleni”. Striga prin casă:
Potemkin şi Kami-mura
Au plecat azi la răzbel
Foc si apă şi oţel
Ura, ura
Multe idei ce imi revin in minte …sunt parca de la tata, de undeva …de sus. Cat despre cartea esantion…n-am văzut-o niciodată. S-a întamplat …acolo, în Spania
Doamne cat am mai iubit-o pe Olguta si cat am suferit ca nu aveam, atunci, curajul sa fiu ca ea.
Dar tu Luli a zilelor noastre, te-ai gandit sa aduni scrierile astea intr-o carte?
…scrierile mele stau bine pe blog.Recunosc că m-am gândit să mai fac unul, cu cheită, pentru gânduri mai îndrăznete, dar anul asta nu am avut timp de scris, asa ca astept vremuri mai blânde. Mulţumesc pentru semnul lăsat aici.
desi sunt aici povestirile astea, desi poate le am mai citit, de cate ori le mai scoti din arhiva sunt la fel de proaspete si pline de farmec. multi oameni ai cunoscut si ce frumos ca ii poti pune in pagina, chiar si in una virtuala, pentru a ajunge si la alte inimi.
…aceste fete, trei la număr, erau extraordinare. Au ajuns minunat de bine, deşi au avut viaţă grea.De aia vreau să scot din vietile oamenilor, lucruri care pentru ei poate nu mai inseamnă nimic acum, dar pt noi …repere gingaşe.Mulţumesc.