Dieta cu zâmbete şi hohote de râs

Când l-am cunoscut pe Mihai mă aflam într-o perioadă a vieţii mele în care râsul era pasăre rară, iar zâmbetul meu doar ceva folosit politicos sau pentru a ieşi mai uşor din unele situaţii. De la început, am fost ca şi când intrasem într-o lume paralelă, a cărei protagonistă nu eram eu, dar care prin desfăşurare mă făcea să cred că pot fi, totuşi. Primul lucru adus cu el a fost râsul, oameni buni! Dar nu  ăla cuminte, potolit şi firesc. NU! Puhoaie de hohote, care mă făceau să mă prăvălesc de pe unde mă aflam aşezată.

Cred că nu există om, din cei ce mă vizitează aici, să nu ştie povestea amuzantă a întâlnirii noastre. Pentru ceilalţi am lăsat semne. Simplu, nu? Aşadar, veselie mare în sufletul şi casa mea de opt ani de zile imediat.

V-am povestit vreodată cum l-am văzut agăţând o altă fată? Nu? Oricum, dacă mai trăiesc mâine, după ce am avut tupeul să vă dezvălui ceea ce nici acum nu recunoaşte cu toată gura, înseamnă că soţul meu s-a obişnuit deja cu starea mea de sinceritate în public. Dacă nu, adio sfârşit de săptămână plăcut. Va sta bosumflat spre pedepsirea-mi proprie.

Eram în perioada, ce a durat cam o lună de când ne-am văzut prima dată, când descoperind amănunte nu prea îmbucurătoare pentru o femeie care avea un singur crez atunci:fără complicaţii, am hotărât simplu: nu, mulţumesc! Nu se poate! A încercat el cu tot arsenalul: telefoane, vorbe frumoase. Nimic nu mergea. Aveam o frază preferată: ” Dragul meu, eşti cu sonorul dat la maxim. Al meu e la minim. Scuze, suntem în contratimp!”

Ca starea mea să rămână definitivă ce s-a gândit Dumnezeu? Hai, s-o trimitem pe Adriana într-un loc şi o oră total nepotrivită! Aşa că, în drum spre sală, oprindu-mă la chioşc într-o zonă aglomerată, observ pe stradă o maşină, care tare semăna cu maşina poveştii mele de început, cu avariile puse. Doar că prinţul meu nu era. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, nimic. Îl văd vrăjind o tânără doamnă cu trăsături asemănătoare mie, dar imediat urcându-se la volan şi demarând cu o viteză ce nu mi-a lăsat timp să mă dumiresc. Singur, normal!

Încă eram sub anestezia vorbelor lui, gata, gata, să cedez când imaginea asta m-a pus repede, repejor pe fugă. Timp de trei săptămâni nu i-am răspuns la telefon, lăsându-l să creadă că tot nepotrivirea era cea care ne despărţea, de fapt. Nu ştia că văzusem scena, nevinovată de altfel, dar numai bună de ţinut departe un om confuz.

M-am trezit cu pachete de fructe în dar, cu pizza acasă, spre disperarea oamenilor cărora nu le răspundeam uşor la uşă, cu abonament de sală plătit, mica mea slăbiciune fiind alimentată galant. Nimic. Intrasem în pământ. Nu răspundeam şi pace. După vreo lună, am reuşit să ne întâlnim, oarecum firesc, şi de aici intră în decor şi partea amuzantă.

N-am văzut în viaţa mea un bărbat care să facă dintr-un moment oarecum stânjenitor un adevărat subiect de amuzament. Am râs de mă dureau fălcile şi burta. Era formidabil în acoperirea subiectului cu vorbe năstruşnice. Cine îşi mai amintea de mine, cea rămasă perplex după chioşc? Nici acum nu mă crede şi jură că am avut vedenii. Dar eu oricum nu mai vedeam nimic. În faţa mea, după o lună lipsă, stătea un tânăr doctor, care era cu 8 kilograme mai uşurel, şi care de teamă, că ăsta ar fi putut fi un impediment în calea fericirii noastre, mi s-a prezentat total diferit faţă de cel pe care vi-l zugrăveam în poveştile de început

Vreţi dieta: doar proteină, sport şi zice el „îndrăgosteală” transformată în iubire. Cred că era musai să-mi aduc în minte povestea. Nu de altceva, dar acum eu trebuie să fac cumva şi să îi împrumut dieta. M-am potcovit cu câteva  kilograme în plus, în urma operaţiei de la picior. Dar îmi revin. Doar din stare nu vreau să-mi revin. Cea cu râsul. Să vă spun cinstit, alte chestii amuzante cu el aveam eu în cap, dar când am început să tastez, mi-a ieşit din vârful degetelor o poveste care pe mine mă face totdeauna să zâmbesc. Nu ştiu pe el? Dar aflu eu! Curând! Prea curând!