Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ioan, omul pădurii

Adriana
În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.
Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei. (continuarea..aici)

Publicat de Adriana

https://www.adrianatirnoveanu.ro/

16 gânduri despre „Ioan, omul pădurii”

  2. Oamenii locului spun că de mulţi ani e pe aici. Eu nu-l ştiu decât de vreo trei. Şi-aşa nu ştiu cum rezistă.Nouă un pic de ne e frig pornim căldura. El….

  3. Ioan al tau ma duce cu gandul la Cel mai bogat om din pestera, o carte pe care am primit-o de la un fost coleg care s-a pocait. Daca reusesc sa imi aduc aminte pe unde am pus-o, ti-o trimit sa o citesti. Nu are decat vreo 200 de pagini si este foarte interesanta doar in prima jumatate. As vrea sa citesti cand ai timp povestea colegului meu, o gasesti pe blog, chiar cu numele cartii (Cel mai bogat om din pestera).
    La noi pe scara venea seara de seara un batran ca Ioan, murdar, infometat, cu plete albe… Era inofensiv si tacut, nu deranja pe nimeni. Dormea langa trepte, nu intra in partea unde sunt usile noastre. Din cauza lui, vecinii au decis sa punem interfon, ca el sa nu mai aiba unde sa se adaposteasca in noptile reci. 🙁

  4. Am întâlnit mulţi oameni fără adăpost. Acesta, însă, e …altfel. Mihai îi spune că e un fel de sălbăticiune…cu licăr de luciditate. Noi, cei cu mai mult noroc ar trebui să fim un pic…altfel. Nu suntem. Şi asta nu mă mai miră de când trăiesc cu el prin preajmă reuşind să nu fac mai nimic pentru bietul om. Voi citi şi povestea ta. Interesant…

  5. Anumiti oameni ne intra in viata ca sa ne trezeasca, ca mesagerii unui curcubeu rasfrant de sentimente sub a caror arcuire ne-am descoperi fragilitatea existentei noastre si umanitatea…Restul ramane doar detaliu, adica felul in care ne raportam la ei ca-tr-un dans al sortii: fie prin identificare cu (a lor )conditie umana incropita pe un „maine” de -ici -si -de- colo, dar sacru,fie prin contemplarea de spectator… Noua nu ne mai ramane decat pendularea intre cele doua, in timp ce ei si-au savarsit rolul (de) trecator, strigator de taceri, uneori sfasietoare…Menirea lor nu e doar „sa treaca”,dar sa ne si „atinga”… Of, Doamne…

  6. Clar menirea lor nu e doar să treacă. Şi asta e un motiv pentru care am si scris povestea: ca Ioan, prin alţi Ioan, sau Fluturaş de la Petala calatoare, să ne atingă şi să ne lase lectii. Cum le primim depinde doar de fiecare.

  7. Imi place ritmul scrierii tale, in fraze scurte, sacadate. Imi place si de Ioan , pentru ca si tie iti place, cu toate sentimentele controversate pe care ti le-a trezit de-a lungul timpului… Ma bucur ca ne-am „cunoscut” 🙂

  8. Da, tocmai mă pregăteam să-ţi răspund ” la tine” că voi reveni cu siguranţă. Dar uite că te ” văd” pe aici. Mulţumesc. Scriu de puţină vreme. Dar mă topesc de dorul cuvintelor atunci când nu o fac. Mă întreb cum de am putut trăi fără asta atâta vreme? Şi pe mine mă bucură când întâlnesc oameni asemeni ţie.Viaţa pare mai simplă şi mai curată.Mulţumesc…din nou..

  9. Te inteleg perfect, cand am inceput sa scriu, in febr. anul trecut, nici nu puteam sa dorm noaptea, compuneam texte in gand…, in proza ca pe vremea aia nu imi imaginam ca versurile vor deveni pasiunea mea. Chiar e o bucurie pentru mine ca ne putem intalni aici.

  10. Mulţumesc. Mă bucur în primul rând că îmi împărtăşeşti aceleaşi stări. Mă simt atât de plină de viaţă de când vă văd trăirile, care mai de care mai diferite. Se pare că e loc pentru tot felul de scrieri şi manifestări. Nu-i puţin lucru când ne domină prostul gust la tv. Ne-am refugiat cu toţii spre locuri umbroase dar pline de lumina cuvintelor.

  12. Te-aş plagia, că tot se poartă: mulţumiri cu dor, dar pentru că e marca ta, am sa mă mir doar şi voi multumi …firesc. Sper să pot face acelasi lucru curand, doar că sunt prea coplesită acum de scoaterea mea din anonimat şi as fi usor ridicolă. Uneori am impresia că oamenii se obişnuiesc şi cu astfel de nominalizari, şi se bucura mai putin. Deja prind avans la astfel de articole, dar, măcar, eu ştiu că toţi cei ce m-au nominalizat au făcut-o şi pentru incurajare. Şi tot mă bucur. Enorm. Pentru că aşa merg mai departe. Am şi eu…locul meu…mic…pitic

Comentariile sunt închise