Uneori sala de aşteptare a cabinetului, în care soţul meu ajută lumea să zâmbească frumos, devine un loc al poveştilor nebănuite. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să nu îmi mai găsesc cuvintele, să mă pierd printre emoţii sau să strâng în braţe persoane pe care nu numai că le-am îmbrăţişat, dar mi-au îmbrăţişat ele sufletul, rămânând pe veci acolo. Am băbuţele casei care mă căutau să-mi mulţumească pentru vorbele mele sau doar pentru că mi-am făcut timp pentru destăinuirile lor. Sunt multe momentele acelea când mă bucur de o prăjitură sau de o iconiţă, sau doar de o vizită simplă, fără să fie nevoie să treacă şi prin cabinetul de tratament. Doar pentru mine.
Dacă am scris deja o poveste despre Ramona cea dintr-o zi de
miercuri, azi îmi vine în minte un băieţel de 7 ani. Ştiţi replica aia minunată, pe care o primesc la capătul telefonului de la părinţi disperaţi în căutarea unui dentist specializat în medicină dentară pentru copii?
-Nu vă supăraţi, copii faceţi?
De fiecare dată zâmbim şi răspundem altfel decât am fost întrebaţi:
– Ne pare rău, pentru copii apelaţi la numărul nouă al străzii. E acolo o doamnă doctor perfectă pentru ei!
De data asta, băiatul despre care vreau să vă vorbesc a venit doar ca însoţitor. Tatăl era cel cu probleme dentare. Timid, priveşte spre mine căutându-mi, spre aprobare, privirea:
– Poţi intra în cabinet dacă vrei! Uite aici un scaun!
S-a aşezat cuminte. Prea cuminte pentru un băieţel. M-a mirat că are doar 7 ani. Părea de 8 ani şi ceva, dar nu era de mirare uitându-mă la tatăl din scaun care depăşea 1.80. Bărbatul căpătase un pic de culoare în plus şi l-am întrebat discret dacă se jenează de fiul lui. Nu era tocmai o situaţie plăcută, dar aproape că am intuit răspunsul. Omul, viteaz din fire, îi lăsă fiului privilegiul de a privi în jur. Acesta inspecta atent toate colţurile încăperii fără să se ridice niciun pic de pe scaun. Nu întreba, nu deranja. Era atâta bun simţ şi drăgălăşenie în gesturile lui aproape ascunse, că îţi trebuia multă atenţie să-i zăreşti zvâcnirile de mirare şi întrebările nepuse.
M-am grăbit eu într-o conversaţie de babe, neputând sări peste uimirea care mi-o dădea statura lui atletică şi impunătoare pentru un copil:
-Ai 7 ani, să înţeleg?
-Nu încă! Peste o lună fac 7. Ştiu asta pentru că termin şcoala şi tare supărat sunt că nu servesc copiilor bomboane de ziua mea.
Tace, şi îşi frământă mânuţele, semn că e cu adevărat important pentru el.
-Mi-a promis mama că îmi ţine ziua! Ştiţi, mie nu mi-au ţinut ziua niciodată până acum! M-a crescut bunica şi când era ziua mea primeam o jucărie şi vorbeam la telefon cu mama şi cu tata! Îmi ziceau „la mulţi ani”!
-Şi erai supărat?
– Nu, nu! Că era frumos la bunica. Aveam curte, caţei, alergam toată ziua! Mă urcam în copaci. Odată am primit tort şi l-am împărţit cu verişorii! Nu ştiu anul când a fost asta, că eram mic, dar ţin minte tortul!
Îmi vine să-l cuprind cu braţele. E minunat şi sincer. Nici umbră de exagerare sau tristeţe pe faţa lui. Tatăl zâmbeşte încurcat pe scaun. Alex, pentru că aşa se numea copilul, îşi continuă destăinuirea:
– Acum nu vreau la Mc Donald’s! Că mama şi tata mi-au explicat că nu pot, nu au bani suficienţi, dar vor veni doi băieţi din bloc şi verişorii mei!
– Şi cadou ce vrei?, întreb eu hrănindu-mi curiozitatea de matur fără copii la purtător:
– O minge e suficient! Pe cea veche am spart-o!
– Atât? -întreb eu uimită de lipsa fiţelor cu care mă obişnuiseră alţi copii.
– Atât!- îmi răspunde el ferm. Şi petrecerea? Nu se pune? Am şi tort!
– Ba se pune, Alex, se pune!, răspund eu încurcată…
Tatăl băiatului îl privea cu mândrie. Noi la fel. Emoţia plutea în aer, şi toţi trei, ditamai maturii, ne uitam la copilul crescut într-o perioadă a tentaţiilor…… mai ceva ca la un extraterestru.
-Ştiţi, mie îmi place baschetul…..
-Nu fotbalul?-insist eu…
-Nu! Baschetul e pentru băieţi ca mine. Şi mingea, pe care o vreau de ziua mea, e pentru baschet! Aşa a zis tata!
Îl aprob tacit şi admirativ. Are dreptate. Dar tot mă mir. Fiecare răspuns de-al lui pare desprins dintr-o listă cu răspunsuri ideale.
-Ştiţi, să fiu sincer, eu mi-aş dori un calculator!
-Ce să faci cu el?, îl întreb în joacă…
-Să caut lumea, aşa îmi spune mie doamna, că dacă ştim să căutam….găseşti o lume întreagă!
-Şi să te joci…. nu?
-Ba da! Şi să mă joc, dar eu vreau să învăţ engleză, vreau să ştiu continentele, vreau să învăţ multe!
– Păi, şi cărţile nu te ajută?
-Ba da! Acum am învăţat să citesc puţin, dar dacă aş avea un calculator nu m-aş mai plictisi când rămân singur acasă, când mami şi tati sunt la servici!
-Nu stă nimeni cu tine atunci?
-Nu! răspunde el. Stau cuminte şi aştept. Mă mai uit la televizor.
Între timp tatăl era dat jos de pe scaunul de dentist. Îşi prinde feciorul de mână, îşi cere scuze de limbarniţa copilului şi se pregătesc să plece. Ne strângem mâinile reciproc cu aceeaşi emoţie simţită în timpul conversaţiei, care aici pare lungă, dar vă asigur că a fost infinit mai scurtă. Câteva zile mai târziu i-am trimis lui Alex calculatorul nostru care şi aşa ocupa loc cam mult. Să-şi găsească lumea şi să-i mulţumesc pentru lumea lui de copil pe care mi-a dăruit-o într-o după-amiază fără speranţă în viitor. Au trecut 5 ani de atunci. Nu l-am mai revăzut pe Alex, dar tare aş mai avea nevoie de un semn că încă mai există copii ce îşi doresc o minge şi adulţi care se bucură de un gest simplu, de sănătate, de o zi bună, de o floare, de un animal şi cei mai norocoşi doar de zâmbetul copiilor din dotare. Eu azi nu am putut zâmbi. Poate mâine.
Parcă despre puiul meu-nepot vorbești tu în istorioara aceasta, sunt așa modești și maturi unii copii! Sunt mândră de tine pentru gestul tău. Cât voi putea de curând îmi voi cumpăra un laptop și-i voi da nepotului actualul nostru pc, contribuind și la plata facturii la internet. Tu ai pus link-ul, ai învățat?
Am învăţat cu ceva timp în urmă. Altele nu ştiu eu. Să intru in poveştile de grup, să iau rapid link-urile, etc. Mulţumesc pentru ganduri. Spuneam cuiva pe Fb că nu poţi face totdeauna gesturi frumoase chiar dacă sunt oameni frumoşi la tot pasul, dar câteodată…de poţi e păcat…
Cât despre nepotul pe care cu drag l-ai crescut, are de la cine moşteni şi dobândi modestia. O seară bună!
Ce sa mai spun…Fara comentariu…Si chiar ma asteptam sa se incheie asa povestea… de basm… cu personajele lui… hmm…. In care Zana cea Buna cu o bagheta magica a bunului simt indplineste dorintele unui copil… Sunt sigura ca universul te va binecuvanta inzecit… Dumnezeu nu ramane niciodata dator… Frumos, foarte frumos…
Azi am plâns de necaz. Acum mi-au curs lacrimi de emoție. Mulțumesc mult Adriana. Aveam nevoie de asta.
Dacă nu erau cuvintele de final aş zice că e o ironie fină. Acum ce să zic? Istorioara s-ar fi spus şi fara sa arat ca pot fi zana buna a unor personaje de poveste, daca întâmplarea nu ar fi fost chiar reală. Paradoxal, pe langa laptopul din dotare, saptamana trecuta am achizitionat un pc destul de asemanator cu cel dat atunci, doar pentru redactare de povesti. Deci impulsul nu a fost nici premeditat, nici spontan. Aşa a fost sa fie…atunci. Intre timp Universul imi arata altele, ce stiu eu cum as mai reactiona acum? Dar nici nu imi pasa. Povestea ramane.
De cate ori privesc copii jucând baschet mi-aduc aminte de flăcăul mândru şi natural în tot ce spunea. Părinţii lui vindeau pâine. Şi asta era pentru el o mare mândrie, ca şi când ei frământau pâinea şi hrăneau cu ea oamenii cartierului. Avea puştiul ăsta nişte idei! Nici eu nu am fost prea ok azi. De aici şi nevoia mea de a scoate la iveală ceva frumos din amintirile mele. Te sărut, Sonia!
Simplu și frumos. De cât de puțin are nevoie omul pt a simți ce este fericirea. De ce om alerga ca disperații după cai verzi pe pereți?
Povestirea aceasta a fost ca un zefir răcoros și liniștitor care a trecut prin capul și inima mea.
Astfel de comentarii lăsate în josul paginii pe care scriu mă ajută să rămân ancorată în realitatea mea. Realitatea altora mă depărtează de frumosul din viaţa mea! Mulţumesc Marius!
mi-au dat lacrimile. ce om bun ești tu, adriana! gestul tău poate că a fost mic, dar cine știe ce informatician ai dezlegat în lume și vom afla peste ani, ori cine știe ce minte curioasă și isteață a prins aripi… din gestul tău.
mi-au dat lacrimile și… zâmbesc.
După ce am depozitat povestea asta aici, regret un pic că am scris ultimul pasaj. Poate as fi putut face altfel cunoscut că băiatul a primit calculatorul. Ştii de ce? Pentru că nu gestul meu contează. Eu am făcut în timp toate greşelile pământului. Nu sunt un om bun. Sunt un om cu reactii. Dar sunt un om mai bun de cand fac echipă cu un om special: sotul meu. Asa se nasc povestile minunate. Datorită lui am animălute, datorită lui văd oamenii altfel, datorită lui pot face unele lucruri. Aici povestea copilului conta. Din pacate eu nu pot să fac nimic pentru multi dintre cei ce imi ating sufletul. Aici s-a putut. Dar a fost o intamplare. Cred că voi scrie ceva despre asta. Mulţumesc…pisicuţo. o zi bună să ai1
dacă ai puterea şi curajul să recunoşti că nu eşti un om bun… atunci să ştii că eşti!!! pentru că, vezi tu, oamenii buni nu sunt precum soarele pe cer, perfect rotunzi şi galbeni, dar prin tot ceea ce fac, bun sau mai puţin bun, prin bucuriile şi greşelile lor încearcă să devină…
să nu mă contrazici, da?! ştiu ce spun! cândva îţi voi spune asta prin viu grai.
Cândva voi fi pregătită să te ascult! Am avut noroc! Am putut face acel declic care m-a adus spre o lume cu oameni buni! N-aş fi putut ramâne altfel: m-am molipsit! Te sărut!
Mi s-a facut pielea de gaina, Adriana! Povestea lui Alex este povestea tuturor copiilor crescuti in familii sarace, dar pline de bun-simt si maturitate. Ionut al meu implineste in decembrie 20 de ani, dar continua sa intrebe de cateva ori daca ne permitem, atunci cand isi doreste cu adevarat ceva pentru el. De cele mai multe ori, acel ceva este o pereche de blugi, un adidas, o iesire cu baietii la o terasa.
Inima ta este dulce ca mierea!
De aici al doilea articol, la care am schimbat amurgul vietii pe prea plinul ei, de teamă că povestea ar fi pierdută prin gestul de final. Tu, Vienela, mi-ai văzut povestea, şi-ţi multumesc…iar! Încă ceva, voi face iar o destăinuire publică: deşi meseria noastră ar putea părea bănoasă, faptul că am pus-o pe picioare pe la 37 ani, când altii au stabilitate financiară deja, ne-au trimis către investiţii uriaşe pentru doi oameni ce ieşeau ciobiţi din vieţile anterioare. De asta, şi acum, păstrăm o atenţie deosebită părţii financiare. Şi cel mai mult suferim …în cazul vacanţelor. Noroc că trăim în oraş turistic. Într-o zi, cândva, când se mai limpezesc problemele…te voi invita să vezi oraşul din mansarda mea. E o nebunie!
ce frumos !!! o poveste minunata !!! si un copil fericit… care nu cere prea multe…. modest… tare frumos mi-a placut mult !!! pup adi
Observasem că ai citit continuarea, ” dilema unei poveşti simple” şi ceva mi-a spus că nu ai citit-o pe asta. Te pup.
Intr-o zi, Adriana, cand imi va fi mai bine financiar, voi accepta cu placere vitoarea ta invitatie. Dar tu nu lua de bune toate vorbele mele. Uneori, in momentele in care sunt exuberanta, las deoparte orice considerente si imi urmez instinctul… Intr-o asemenea zi, este posibil sa ma urc in tren, spunandu-mi ca trebuie sa te vad o clipa, sa te salut, ca iti spun cat imi esti de draga si apoi sa plec zambind fericita.
Uite, acum mi-a venit o idee, dar trebuie sa o rumeg bine… Prietenii nostri din Anglia vin in august in tara. Cristina este din Brasov, Adi este din Ploiesti, iar noi am planuit sa mergem undeva la munte cand vor veni. Ce ar fi daca… :))))))
Adi, haide sa incercam sa ridicam afacerea voastra! De ce nu profiti de faptul ca ai blog, pentru a-ti aduce noi clienti? Te putem ajuta, ca doar la asta sunt buni prietenii!
Iubita mea! Este mai mult decât clar că într-un fel cuvintele nu se pot lua toate …de bune. Şi eu sunt exuberantă şi de ce n-aş fi? Afacerea noastră e ok aşa cum e. Nu avem nevoie de mai multă publicitate, mai mulţi pacienţi decât sunt, ne descurcăm binişor. Faptul că ne-am întins pe cei 7 ani(că unul nu se pune, că erau tatonări)mai mult decât ne era plapuma, acum ne ingrădeşte. E simplu. Fizic nu poţi face mai mult decât cele câteva ore de cabinet, iar nouă ne trebuia capital. Restul vine de la sine. Era doar un exemplu. Vorba ta, Ploieştiul e aproape. Vom vorbi într-o zi pe indelete. Eu am vrut să punctez un lucru. Nu mi-ar plăcea să amestec blogul cu afacerea noastră. Doar dacă aş avea eu una a mea, diferită de stomatologie. Şi cum nu am…căutăm. Te pup!