Viaţa uneori nu-ţi dă răgaz să trăieşti cum ai vrea. Să-ţi lase aşa, un avans să te poţi aduna, să te scuturi de ce nu-ţi place şi să porneşti iar. Nu, ea vine peste tine cu artileria grea, cu tunuri, cu surle, cu trâmbiţe, că n-ar fi viaţă perfectă fără ele. Devii soldatul unei bătălii începute cu speranţă şi terminată într-un impas, doborât de obstacole atât de nesemnificative încât te miri că mai eşti încă în războiul zilelor care contează. Astea sunt inamicul. Cele pierdute se adună într-o oaste răzleaţă, dar dacă începi să numeri pare suficient de numeroasă. Zilele goale sunt sodaţii unui batalion care se luptă să adune cât mai mult efectiv.
Tu nu vrei asta, dar tot îi laşi câte un trofeu din când în când, uneori fără să fi purtat bătălii. Capitulezi. I le dai doar pentru că a cerut. Nu porţi tratative, nu ceri armistiţiu. Nimic. Eşti obosit, nu ai ce face şi dăruieşti zile pierdute. Gratis. Pe loc. Încet, încet, începi să recunoşti câte un soldat ce a fost de partea ta la început: e ziua când ai uitat să mergi la plimbare pentru că erai ocupat să-ţi plângi de milă şi nu vedeai soarele.
Altul, cu raniţa sclipitoare, e ziua când te-ai supărat într-o ceartă stupidă şi nu ai mai plecat la petrecere. Şi-a făcut raniţă din rochia ta de atunci. Fumând o ţigare, unul mai vânjos poartă numele zilei când ai pierdut timp într-o conversaţie cu o persoană nepotrivită. După amândoi a rămas doar fumul. Mai jos, aşteptând noi ordine, de revenire, e ziua când te-a luat gura pe dinainte şi ai rămas cu amintiri urâte. Pe soldatul ăsta l-am mai văzut şi în alte batalioane. Cred că e spion cumva, că se infiltrează în vieţile tuturor şi nu se lasă plecat. Eu nu-l mai vreau. În viaţa mea, cea cu Adriane renăscute din bucăţi, nu vreau niciun soldat nostalgic. Nu-mi pasă! Să rămână zi pierdută, eu nu-l ridic în grad deloc!
Nu se lasă bătut! Încearcă la alte uşi. Unii şi le-au închis precauţi, alţii l-au primit chiar şi în zile fericite, neştiind că aşa nu va mai pleca niciodată. L-au primit în casă, l-au hrănit cu amintiri, i-au dat să bea din of-ul lor şi l-au lăsat să plece, dându-i misiune clară: să nu lase nepedepsit inamicul. Pe cel care l-a ajutat să transforme poveşti amăgitoare în zile pierdute. Dar ceva s-a întâmplat pe drum. Nu se mai ştie nimic de soldatul nostru. Cineva spune că a nimerit în plină fericire, în vorbe scrise pe o pagină ştearsă de praf din când în când, unde ajung şi poftiţi şi nepoftiţi
.
Şi ca un nepoftit ce era, a rămas în drum privind vorbele alea ce nu îi erau adresate. „Ce pierdere de timp!, a gândit Şi îmi mai spun mie: zi pierdută. Cui folosesc nişte cuvinte scrise care nu spun nimic? Mai bine şi-ar găsi un rost în lumea asta fără rost! Eu mi l-am găsit: nu mai sunt doar o zi cu amintire urâtă, am intrat în una fericită şi am rămas acolo! Nu vreau să-mi văd de drum! Aici mi-e bine! Acum sunt în misiune.. doar!” Şi ca să treacă timpul mai uşor şi-a aprins o ţigară. Una de foi, cu miros bitter-sweet. Încet, încet, mirosul umplu încăperea. Se deconspiră.
În fugă se agăţă de o literă, şi de încă una, şi iar, şi iar, şi fără să vrea deveni titlul pe pagina aia ştearsă de praf. Nu mai avea scăpare. Rămăsese pironit într-un loc în care intră şi poftiţi şi nepoftiţi. Şi-acoperi cu mâinile faţa, de teamă că devenise parte din pierderea asta de timp. Încet, încet, după mai mulţi vizitatori înţelese fericirea unei zile perfecte. Chiar dacă nu era nimic special acolo, unii veniseră să-l vadă: pe el, soldatul unei amintiri urâte dintr-un război al lucrurilor care contează. Pierduse dar câştigase „glorie”!
Ha, ha, cat de frumos si elegant ai spus-o! Multe articole am citit pe aceasta tema, multi bloggeri s-au plans ca le-au intrat nepoftiti pe blog, reprosandu-le ca isi pierd vremea scriind, cand ar putea face ceva util (nu zau, de unde stii tu ce imi este mie util?), dar nici unul parca nu a spus-o atat de discret si totusi limpede! Felicitari, Adi draga! Sper ca persoana sa ramana pironita aici! Va avea multe de invatat, chiar daca la prima vedere i s-a parut ca este pierdere de timp.
Eu sper să nu! E pierdere de timp, chiar şi pentru mine. Pierd timp gandindu-mă la asta. Pierd timp gandind in trecut. Pierd timp din ceea ce sunt azi. Timpul altuia nu mă interesează, aşa cum nu mă mai interesează nimic din ce am făcut, voi face sau fac decat la nivel concret. O poveste e scrisa pentru mine, pentru tine,Vienela, pentru un om ce are nevoie de ele. Pentru ceilalti exista viata reală. Viata reală mi-o retraiesc restrans. Cand am avut-o extinsă am dat gres. Asa că mă scutur azi de tot şi plec mai departe. Ce găsesc…duc! Şi de găsesc şi nepoftiţi, asta e. O iau pe ocolite…spre viata mea..restransă. S-au dus vremurile când bâjbâiam în intuneric. Şi azi e ultima zi in care mă voi gandi la nepoftiţi. Gata! Să facă fiecare ce vrea cu resentimentele! Prefer pierderea mea de timp fără a avea ceva de spus. Aşa, şi?
daca ti-as spune ca am trait exclusiv cum am vrut, m-ai crede? ei, uite, asa am facut. paradoxul ei insa e ca parerea altora despre cum ar trebui sa fie ma pune ea insasi inm dezacord cu cei care o enunta. care-i paradoxul? ca-i iubesc, iar dezacordul lor ma doare. insa, impacat cu mine, ii iubesc in continuare. dincolo de orice dezaprobare.
pe cand, chiar daca fac asa „cum trebuie”, oricum voi primi dezaprobarea lor. dar, nefacand in acord cu ei, imi permit sa-i iubesc oricum ar fi si astfel nu sufar niciodata de fracturi emotionale. sunt izvorul propriei lor iubiri.
dar e cumplit de greu, un greu spectaculos, o picatura de ulei iesita dintr-o sumedenie de masline…
paradoxul ei, paradoxul unei astfel de vieti…
ps: scuze de tastare, tastatura noua si cumplit de baroca :))
Sa traieşti aşa cum vrei în lumea lui asa trebuie e aproape de neobservat. nu cred că cineva îşi dă seama de asta în afară de cel în cauză. Şi aici mi se pare mie paradoxal: dezaprobarea o primim când trâmbiţăm despre asta. Particularităţile se observă, doar că,am senzaţia că pe cei în cauză nu-i atinge nimic. Eu pot afirma că prefer să trăiesc într-o limită restrânsă dar când sunt agasată în interiorul ei devin expusă: pentru că nu mă abţin. Pe tine doar te pod invidia. Un pic.
Oricât de frumos sau subtil aş scrie despre nepoftiţi ei vor ramâne acei ce vin, privesc, strâmbă din nas şi pleacă. Nu asta e esenţa. E public şi normal să se întâmple asta. Doar că, în normalitatea mea, cea de acum, matură şi obosită, îmi închei războaiele, luptele, resentimentele şi spun stop privirii acolo unde ştiu că nu e locul meu. Dacă maturitatea altora nu le e suficientă, ura prea mare şi răzbunarea încă li se vede pe chip doar privind aici nu le va trece, iar eu duc tot ce primesc, pentru că stă în legea firii să-ţi îndrepţi greşelile. Atât. Mă întorc la timpul meu pierdut pe aici. De azi….e şi mai liber!