Urăsc casele ale căror stăpâni se gândesc să-şi aşeze la îndemână în holul de întâmpinare tot arsenalul de sacouri, trenciuri, pulovăre, pelerine, umbrele dar mai ales papucăraie. De cum intri te izbeşte o dorinţă de a ieşi pentru a nu fi pus şi tu în cuierul cu pricina. Nu-ţi închipui că cineva ar avea nevoie de acestea, toate o dată, şi încerci să te strecori fără să ţi se vadă pe faţă dezaprobarea, că nu-i frumos. N-am venit să cârcotim, nu? Nu! Dar ce bine le-ar sta lucrurilor ălora în dulap! Apucături cretine din vremuri holteie şi demult apuse, dar purtătoare….încă de semne. De paranoia, probabil…
Ca şi când nu era suficientă fobia asta a mea, a cuierelor pline, care te înghit de cum intri în casa omului, mai am păstrată în amintire şi o păţanie, destul de amuzantă pentru ceilalţi, dar super delicată pentru mine. Trebuia să mergem în vizită la una din prietenele noastre. Întârziem un pic faţă de ora anunţată şi auzim de la uşă gălăgie mare, ce ne indica nouă semnale de ceva aglomeraţie în casă. Iarnă, frig, haine multe. În capul meu se contura deja cuierul lui Ani, care şi-aşa îl ţinea ocupat cu fel de fel. Intrăm. Entuziasm, gălăgie, antren. Ingrediente normale pentru o seară perfectă. Şi totuşi…..
Holul îngust abia dacă ne permitea să ne mişcăm. Acum era şi mai înghesuit: 4 oameni ce încercau să se pupe de bun venit şi găsit, câinele zdravăn şi impozant, primul la uşă spre amuzamentul musafirilor, hainele din cuier, cum bine mi le-am închipuit, şi multitudinea de încălţări ce te făcea să te fi dorit mai suplu şi mai elastic pentru a scăpa de acolo întreg. Totul la pachet. Nici urmă de loc. Deja mă mânca pielea, aşa că ce a urmat nu m-a mirat deloc, vizavi de starea de agitaţie ce mă cuprinsese. M-am prelins mult prea repede, împiedicându-mă de o pereche de cizme cărora le-am spus acel bună seara dedicat celor din casă şi lungindu-mă în toată splendoarea mea printre ghetele invitaţilor.
O căciulă de blană cu nişte mânuşi în ea căzu delicat peste mine, ceea ce-mi spori neatenţia şi îi lăsă prilejul Lorei, câinele familiei, care profită şi de hăhăitul strident al celor din jur, să mă lingă de zor pe faţă, spre deliciul tuturor. Ea, săraca vroia doar să-mi îndulcească starea şi să fie alături de mine cum se pricepea mai bine. Acele câteva secunde mi s-au părut o veşnicie. Dar, na…port cu mine acum amintirea delicată a unor mirosuri inedite de iarnă.
A trecut! De fiecare dată când reveneam în casa aia primul pas îl făceam spre bucătăria care mă scotea din infernul lucrurilor uitate pe cuier. Când soţul meu s-a mutat la mine, locuiam la bloc. Aveam un hol imens în care nu aşezasem mobilă ca să mă pot mândri cu vastitatea apartamentului. Era un truc excelent care a şi folosit când am vândut apartamentul pe bani frumoşi pentru ce amplasament avea: etajul nouă. Pe latura mică a vestibulului era o formă de cuier ce îmbrăca peretele, ca un tapet. Dacă nu erau acele obiecte de prindere nici nu bănuiai că ar fi putut fi un corp de mobilă. Era decorativ ..în sine. Doar că, pe el nu era nimic.
Au trecut câteva zile, şi soţul meu a început să simtă pe pielea lui fobia mea nejustificată. Îşi punea lucrurile în cuier şi nu le mai găsea nicăieri. Papucii? Nici atât? De ruşine, a început să caute cam pe unde aş fi putut dosi bunătate de lucruri necesare a fi la îndemână. N-o mai lungesc. Generoasă îi făcusem loc pentru tot ce avea nevoie doar, doar, va realiza singurel că pata ce o aveam pe creier putea să se extindă în caz de împotrivire. Nu s-a împotrivit. Ba, dimpotrivă! A reuşit să-l deranjeze şi pe el acest aspect…cu timpul.
Acum, să nu credeţi că nu am cuier în casă! Ba am! Două chiar! Pentru musafiri! Noi nu suntem, aşa că dulapul încastrat de pe hol ne ţine loc de pom de crăciun împodobit cu haine. Mai grav e cu obişnuinţa oamenilor. Nimeni, dar absolut nimeni, care păşeşte pentru prima dată în casa noastră nu le vede. Parcă ar fi dintr-o colecţie minimalistă! Dacă nu sunt şi haine acolo, semnalând utilitatea, par recuzită şi niciunul nu are curaj să se apropie de ele, semn că s-ar putea chiar să am o problemă cu adevărat, judecând după reacţiile obişnuite, repetabile şi normale ale celorlalţi. Nu le explic problema mea. Lucrul trece neobservat, dar îmi creează mie mici semnale de alarmă. Îi ajut să se debaraseze de hăinuţe şi folosesc recuzita întocmai…spre marea lor surprindere. De ce oare, eu tot nu înţeleg?!
Mi-am adus aminte de acest aspect pentru că, ieri, în graba unei seri nebune, am lăsat pe hol, în cuier, rucsăcelul propriu şi personal plus eşarfa din dotare. La un moment dat îl văd pe Mihai, încruntat, sfătos şi precipitat că le ia şi le duce la locul lor bombănind:” mă deranjează …vizual!”. Auoleu! Asta-i replica mea!, zic. Am stricat bunătate de bărbat şi soţ! Şi era într-un timp…normal!
Normali suntem şi acum…se pare, dar e mai mult ca sigur că trăind atâta timp împreună…împrumutăm chiar şi obsesiile celuilalt. Nu vreţi să ştiţi ce am împrumutat eu de la el! Sau poate…da! Vă doresc să trăiţi liber, fără canoane, fixaţii, stări paranoice sau obsesive! Dar vă spuneam deunăzi…nu trebuie să semănăm!
Aceasta am vrut să fie o lectură uşoară de vară, de week-end….pe care vi-l doresc de excepţie. Vă mulţumesc tuturor pentru vizite, pentru timpul vostru, pentru vorbele lăsate pe aici, pentru susţinere. Pe curând! Vă las semn de ce nu găseşte nimeni cuierul. Voi îl vedeţi?
Ah, Adi, m-ai atins intr-un loc tare sensibil… Cand eram copil, in cuierul de pe hol nu statea decat uniforma tatalui meu. Atat! Jos, langa acel cuier, erau pantofii lui de munca. Nimic altceva! M-am obisnuit sa imi duc lucrurile la locul lor, sa nu le las la intrarea in casa. Mutandu-ma la Mihai, am gasit un cuier care era tot timpul impodobit ca un brad de Craciun. O vreme am bombanit, incercand sa il aduc pe calea cea dreapta. Nu a mers. Avea, de la soacra mea, bine intiparit in cap ca haina sta in cuier, iar pantofii jos, langa. Acum nu fac decat sa golesc din cand in cand cuierul, cand este prea incarcat si de fiecare data imi promit ca intr-o zi il voi arunca.
Poate ca acel moment a sosit! Trebuie sa ii dau acest articol la citit… :))))
Week-end placut sa ai!
:)) detest cuierul. Pe ala pom, in special. am niste amintiri sinistre, referitoare la cuier. detest si tonele de pantofi din holul de la intrare. De cand m-am mutat singura a disparut si cuierul. definitiv! nici macar pentru musafiri nu am. Am comandat un dulap pe masura holului: sus haine, jos pantofi. Noi (si alte popoare) avem obiceiul cu descaltatul la intrare. Ii ador pe cei care nu il au. nu trebuie sa miros sosetele nimanui. Covoarele s-au micsorat semnificativ, iar pe jos e gresie (pe unde circula musafirii), in dormitoare e parchet, dar acolo intra numai ai casei. asa ca am terminat cu doua stresuri :), iar curatenia se face rapid.
🙂 obsesia cuierului ! Nici la noi nu se impodobea cuierul….era oroarea mamei…nici papuci la vedere ! Am ramas cu aceeasi obsesie…acasa am dulap incorporat la intrare nici nu se vede face parte din decor…. Adi la tine este usile in maro si negru nu ??? Week-end placut ! Te pup
Diana…da, e holul meu…care de fapt e camera mea de oaspeţi, e locul preferat al casei. Ce vezi tu, negru cu maro..e dulapul încastrat, cuierul nostru ascuns. Cuierul pentru oaspeţi e sub scară…are un abajur plantat…de asta nu-l descoperă lumea. Te pup!
Eu cred că nu trebuie să ştie multă lume ce haine am, ce papuci zac pe hol, nu vreau. Refuz. De aici toată senzaţia de dezordine pe care ţi-o dă casa oricât de curată e. Mihai vedea lucrurile diferit. Cu timpul s-a convins. Singur.
Fotografia pe care am pus-o arată dulapul încastrat pe post de cuier personal, iar cuierul…pom…de altfel, dar din fier forjat, are un abajur ca decor. De asta zic că oamenii nu-l descoperă. Şi da, nu cred în marea descălţare vorba celor de la Editura Mateescu, şi cred în tot ce înseamnă curăţenie rapidă!
semănăm şi la asta. dar eu nu-i pot dezbăra pe ai mei de obiceiurile hainelor şi papcilor înşiraţi la intrare oricât mă muncesc.
realizarea mea cea mai mare este aceea că soţul meu nu umblă prin dulapuri ca să nu-mi strice „ordinea numerelor de pe tricou” cum spune el. 😀
şi te invidiez pentru cuier… o, da…
ba da… hihihi eu l-am vazut vazut ….exact sub scara !!! îmi zice ceva (stil frantuzesc ) !!!! pup
Pai daca scrie hotel deasupra lui, cui sa-i treaca pe chelie ca e dulap?? :))) iar cuierul pare candelabru si mai e si ascuns acolo. eu pricep de ce. ca sa nu fie in zona ta vizuala 🙂 zau asa, iti place sa innozi creierii oamenilor 🙂
Zi faina!
Am multe elemente in casă pe stil franţuzesc! Eu ţi-am tot spus unele lucruri, in timp…confirm!
Mai am un cuier deasupra tăbliţei cu hotel. Crezi că-l vede cineva? Dar în dulapuri nu sunt foarte ordonată…recunosc!
Ai un umor! Eşti delicioasă! Şi de asta te caut constant de ceva vreme. Asta e! Te-ai ales cu mine, ce să faci! Ahh…şi eşti singura care a remarcat tăbliţa! E pusă cu un gând! Sunt într-o vacanţă permanentă! Păi, degeaba stau eu la munte? Am cameră rezervată…
Nu, nu este singura care a remarcat tablita, dar aveam deja un comentariu kilometric si m-am ferit sa mai fac eu un articol aici… :))))
Mi-ar fi plăcut! Ce repede ai venit pe aici! Te sărut, Vienela mea!
E chestia aia neagra si inalta ca un lampadar? I-ai pus abajur ca sa nu bata praful pe el, ca tot sta gol? :-). Toti avem fobii, eu am o problema cu aspiratul pe jos, fac asta cam la doua zile, cred ca or sa ma dea afara din bloc 😆
Eu dau de nevoie la două zile cu aspiratorul.Prea multe animale. Şi da, chestia aia ca un lampadar e cuierul. Dar îl am în caz de necesitate, îl am…
Cred ca sunt singura pe dos de aici si nu mi-e deloc teama sa o recunosc.
Sunt cam haotica, imi place sa am anumite lucruri la indemana. Pana si pe fotoliul in care stau cu laptopul am ceva la indemana. Unele chestii sunt aici de luni de zile si nu indrazneste nimeni sa se apropie de ele. :))
Iar in holul mare al casei exista doua fotolii dintre care mi-am adjudecat unul. Pe el stau cateva obiecte de imbracaminte, asezate foarte frumos, e drept, adica nu in devalmasie, articole la care recurg de urgenta uneori si nu vad de ce le-as tot ascunde in dulap. 🙂
Poate ca eu procedez cam ciudat dar nu-mi pasa. Chestia asta ma reprezinta. Oricum, fata de alti cunoscuti ai mei si in casele carora am fost, sunt un exemplu de ordine 🙂
Da, confortul poate fi de multe ori hotărâtor şi definitoriu. Până la urmă ţine de felul de a fi al omului. Ce crezi că prietena mea şi-a schimbat stilul? Şi să-ţi spun un secret: noi preferăm să mergem relaxaţi la ea decât în case unde stăm împăiaţi. Azi m-ai răsfăţat cu prezenţa! Mulţumesc!