Primesc provocarea pe care mi-a lansat-o Cuvânta şi încerc să dezbat şi eu subiectul ăsta al măştii. Aşadar…să vedem:
Când coincidenţele se aşează de-a lungul şi de-a latul virtualului se nasc episoade pe care le-aş încadra, clar, ca fiind asemănătoare cu cele gen „paparazzo”. Venit omul pe pagina mea, ce-i drept anonim, lăsat cuvinte normale, decente, interpretabile şi ofertante şi primit înapoi ceva amestecat: măşti, vorbe multe şi un strop de agresiune( pe care acum un pic o regret, dar ce i-a trebuit să se pună cu o femeie …la miezul nopţii). Başca, au mai fost în zonă alte ajutoare, plus un articol la Cuvânta, că prea îi rămăsese şi ei subiectul nedezvoltat la capacitate maximă. Şi în sfârşit, am înţeles, dragii mei, ce înseamnă traficul spontan! Că de ăl muncit nu duc lipsă. Peste noapte la postările mele populare s-a iţit un articol care s-a vrut un bonus la o temă din clubul psi.
Acum cei în cauză ştiu deja. De ce am mai venit eu cu o completare poate vă întrebaţi, că am lăsat destule commenturi care să arate cam care e punctul meu de vedere? Păi, simplu. Am recitit primele vorbe ale vizitatorului meu anonim şi, la rece, am găsit alte aspecte. Dar de ce să vii anonim? La începutul hoinărelii mele în virtual, am avut parte de câteva comentarii tot în acest mod. Mi s-au părut normale pentru că ştiam cine mi le adresează şi nu am vrut să-i stric karma Monicăi cu întrebarea : de ce nu te semnezi? Pe urmă explicaţia mi-a dat-o sor’-mea într-o seară, la singurul comentariu lăsat pe aici de ea, când mi-a recunoscut că aşa e cel mai simplu, spunând sec la sfârşit: ce? Nu te-ai prins din prima că-s eu?
Ba, mă prinsesem, deci nici asta nu mai era ciudat. Acum să revin la coincidenţe: marţi a fost ziua când am mai remarcat existenţa unor persoane puse pe băgat zânzanie, doar aşa, pentru că au rămas poliţe neplătite în viaţă. Tot anonim. Hmmm! Una peste alta, cadrul ameţitor de bulbuci explozivi era bine instalat fără să ştiu, aşa că a început bairamul.
Anonim sau nu…omul şi-a spus punctul de vedere. Mai venise în vizită şi cu alte ocazii şi am senzaţia că e genul de om care a experimentat mult mai mult decât fac eu aici, ba şi-a permis să aibă blog, să-l închidă, să trăiască cum îi place şi să aibă şi o oarecare detaşare faţă de lumea asta care, am senzaţia, nu îi este foarte dragă. (Să vă spun drept, dacă mă uit mai atent …fug şi eu, pentru că nu-i uşor să vrei să spui ceva nevinovat şi să te alegi cu acuze cum că ai inventat tu apa caldă şi ai pretenţii de blogger). Asta nu-l împiedică, în schimb, să nu se tot mire cum nu ne dăm în cap unii altora, că nu ne criticăm mai des, că nu arătăm mai clar cât de invidioşi suntem pe succesul unuia. Că nu sunt obiectivă…ba, poate-s şi subiectivă şi ipocrită.
El o fi auzit de moderare? De aprobare a celor care vin şi comentează pe aici? Eu…nu! Până marţi….când am realizat că nu toată lumea lasă pe toată lumea să comenteze. Aha….început promiţător. Normal că zburdă pe aici doar pupături şi îngeraşi, şi fără ipocrizie nu mi-aş dori să fie altfel. Da’ de ce să-mi strice mie ziua un om care nu a dormit bine şi i s-a pus pata pe virgula şi punctul meu din text?
Totuşi….la ce bun aceste întrebări, trăiri şi false sărituri din programul liber ales de scris baliverne citite sau necitite de alţii? Toţi, dar absolut toţi am fost de acord că purtăm măşti şi în real şi pe aici. Sau poate nu toţi! În fine!
Aşa, şi? Schimbă cu ceva felul cum te privesc ceilalţi? Schimbă cu ceva că tu te-ai trezit cu chef de scris şi te rişti să le aşezi public? Nu m-am gândit niciodată, în cazul meu, şi Vienela mi-e martoră, că aş putea scrie ceva citit mai mult decât de cei de-ai casei. Şi? Nu eram fericită? Dădeam înapoi? M-am blocat pe undeva? Am început să-mi schimb modul de a scrie doar, doar voi părea mai de băgat în seamă? Nu! Aşa cum nici nu încerc să păcălesc. Cea care scrie e uneori în conflict cu cea care trăieşte, masca de om bun mi se potriveşte uneori…doar. Masca succesului nu o am şi nici nu o doresc. Sunt ipocrită pentru asta? Sau doar îmi cunosc aşteptările? Bani în on-line nu fac, umbră …poate.
Cunosc oameni în real care mă contestă ca valoare umană doar pentru că le-am greşit lor într-un moment al vieţii. Şi? Trebuie să-mi raportez existenţa la asta sau pot merge mai departe purtând şi masca trecutului? Pe aia, cum spuneam, le-o las altora. Eu extrag din ea doar ce pot transforma în poveşti, indiferent cum ar fi ele: bune sau rele. Iar aici nu ce scriu eu contează, ci ce citesc în fiecare zi la alţii. Pentru că, dacă nu aş fi avut această preocupare comună nu aş fi ” pierdut” atâta timp căutând combustibil pentru sufletul meu. O prietenă de-a mea mă întreba deunăzi: Ce idee şi asta? Ţi s-au terminat cărţile în bibliotecă de citeşti scrieri de oameni cu existenţe obişnuite?
Wow! Şi în momentul acela am realizat că da…asta vreau, vreau să mă raportez la generaţia mea, la timpul meu, la actual, la azi, la mâine, cu toate trăirile şi neajunsurile provocate de asta. Şi dacă uneori aştern şi eu ceva cuvinte pe aici, cu mască sau fără mască…zău, nu-mi pasă cum mă vedeţi! Eu ştiu ce vreau! Şi chiar dacă mă tulbură vreun comentariu politicos dar acid, există şi posibilitatea de a alege cu ce rămâi. Pentru că dacă într-o zi asta nu te mai face fericit poţi să-ţi pui tu toate măştile una peste alta că tot ies prin piele aburii nemulţumirii.
Indiferent cine aş fi damadecaro cum mi-am spus prima dată sau Adriana Tîrnoveanu, când scrii nu scrii cu buletinul le vedere, cum spunea Lotus, sau cu Cv-ul completat. Eşti un anonim care în timp atrage atenţia. Păcăleşti? Posibil. Dar toată viaţa e o păcăleală şi un carusel în care alegi să te dai măcar o dată. Şi dacă nu, şi rămâi doar spectator pleacă în vârful picioarelor de unde te afli şi nu ai nimic de spus, sau zi „bună ziua” şi spune-ţi numele….ăla cu mască sau fără mască. Succes!
Multumesc EQ….pentru vizită şi inspiraţie. ….chiar dacă ai vrut să fii anonim în acea seară, iar dacă greşesc, tot mulţumesc, pentru celelalte cuvinte lăsate pe blogul meu.
Cate masti au fost date la o parte de un banal si probabil nevinovat comentariu! Fiecare dintre noi si-a mai aratat o fata in acea seara, iar tu ai ales sa mai dai un rand de masti jos si astazi. Bine ai facut si bine ai scris!
Uneori imi trece si mie prin cap ca cel mai bine ma simt alaturi de bloggeritele care imi sunt apropiate ca varsta sau ca mentalitate, ca asta caut in online, insa nu am aprofundat niciodata ideea.
Am urmărit și eu discuția cu ceva întântârziere. Știi ce m-a frapat? Îi acuză pe purtătorii de măști… o mască (căci cum altfel aș putea interpreta acel „Anonim”)?
Altfel, fiecare este liber să facă ce vrea. Pentru mine Adriana Târnoveanu și Dama de Caro sunt tot una. Citesc pentru că îmi place cum scrii. Nu pentru că viața ta privată este într-un fel sau altul.
Că mi-a plăcut când am aflat că ești din Brașov, asta e altceva. Așa cum mi-au plăcut și cele câteva coincidențe care s-au întâmplat de când ne cunoaștem. Una chiar în clipa asta când am o notificare că Adriana a comentat la un articol de-al meu. S-ar putea să fi tu. 🙂
Suntem purtători de măști în fiecare zi. Și nu neapărat din ipocrizie. I-aș zice din nevoia de a ne adapta situațiilor de tot felul cu care ne confruntăm. Cât despre blog… este simplu. Nu-ți place ce vezi la cineva… nu mai citești. Nu te apuci să îi dai lecții de bună purtare atâta vreme cât nu a avut treabă cu tine.
🙂 Da, tu ai fost. 🙂 Încă o coincidență care mi-e dragă. 🙂
Am citit şi eu acum comentariile Anonimului. Cred că sunt nişte comentarii pertinente, şi ridică interesante semne de înrebare. Până la urmâ, viaţa este o scenă şi fiecare din noi îşi joacă propriul rol, mai bun sau mai rău, cu mască sau fără mască. E un duel între suflet şi creier, între jos masca şi pune masca!!! Ipocrizie? Nu cred! Subiectivism? Da. Idealism? Da. Refugiu? Da. Poate şi un soi de spirit de conservare.
Iar bloggăreala face parte din viaţă! În spatele blogului, ca mască, sunt oameni vii, cu tot ceea ce reprezintă ei!
Exact asta am gândit şi eu, Adrian, după ce mi-a trecut confuzia. Doar că ce să-i răspund eu omului când nici eu nu m-am lămurit pe deplin? De asta am şi revenit cu o postare în care mă aventurez să detaliez câte ceva din subiect, trecut doar prin filtrul propriu. Mi-a părut rău că am sărit iute din carapacea mea pe bietul om, care numai biet nu e…doar aşa de context, fără să fi fost atentă că de fapt nu se răţoia la mine ci doar ridica nişte probleme la fileu dar venise cu chipiul tras pe faţă. Singura greşeală. Restul devine istorie. Se pare că ai revenit. Vin la vizionare.
Cum multe mi se întâmplă la braţ cu tine, hop şi povestea asta ne-a găsit împreună. Nu mai adaug nimic, sau aproape nimic. Mă bucură ultima ta frază, semn că şi aici avem căutări comune. In rest, ţie îţi recunosc cel mai uşor că aici mă vindec, mă caut, mă descopăr, caut, vindec şi descopăr…fără să mă mai simt vinovată pentru asta. Sporul lor! Al tuturor celor care cred că mint poporul cu televizorul( pardon…blogul)
….şi mie! Dar învăţ să nu mă mai mir….
Am revenit? Eu? Dar unde am fost plecat? O bucăţică din mine e în permanenţă aici, iar când plec iau restul cu mine!!!
No, l-ai pus pe fuga cu articolul asta. Cred ca nu mai indrazneste nimeni sa iti tulbure somnul 🙂
Dama de caro este carte puternica.
Si am observat si eu ca desi nu mi-am scris varsta pe blog, cumva majoritatea imi sunt apropiati de varsta…
Cuvânta (scriu de pe tableta si nu ma pot loga pe blogspot)
Citesc comentariile tuturor şi ca în multe alte articole cu subiect comun văd variante asemănătoare înfrumuseţate doar de stilul propriu. Eu cred că ceea ce „anonimul” vizitator spunea în seara aceea e cu adevărat la obiect, dar spune tu…cum ne-ar fi să purtăm războaie şi lupte pentru supremaţie când e loc sub soare pentru toată lumea? Pentru că, de fapt, nu problema măştii a fost pusă prima dată ci a ipocriziei care sare în evidenţă prin lipsa elementelor de invidie şi concurenţă nedeclarată. Păi, dacă m-aş fi gândit la asta, Vienela nu m-ar fi convins niciodată să încerc să scriu ceva. Am nimerit într-o zi într-o clasificare a unui blogger A-lister, dacă mă exprim bine. Ei, acolo să fi văzut clasamente şi abundenţa elementelor pe care nu le găsea vizitatorul meu pe aici, şi implicit prin congruenţele mele. Îl trimit acolo. Va vedea că nu a nimerit unde trebuia şi că pot fi şi articole care să satisfacă nevoia asta. M-am lungit. M-am bucurat de ce am citit la tine. Poate vreodată, o luăm şi pe Vienela şi îi arătăm Braşovul. Te pup.
Mi-ar părea rău să-l pun pe fugă. Nu asta a fost intenţia mea. Am avut parte de discuţii faine pe blog dacă e purtătorul celor două iniţiale. Doar că a venit aiurea în seara aia, şi eu, ca femeia lovită de trăsnet de două ori în aceeaşi zi, am ripostat. Şi acum îi port o oarecare simpatie, uite ce discuţii libere a generat. Cât despre vârstă şi generaţie cred că mai trebuia să adaug ceva: plus, minus la intervalele de vârstă nu contează. E plăcut să vezi gândirea diversă a celor din generaţia ta, dar şi mai plăcut să descoperi oameni care scriu frumos la orice vârstă dar ACUM. În timpurile noastre. Pe ceilalţi îi găsim în rânduri scrise şi adăpostite în bibliotecă.
…fain răspuns! O să-ţi dau drepturi de autor când îl voi folosi!
Am uneori regretul de a nu fi inceput sa scriu pe blog sub pseudonim. Nu ca as fi vreo persoana publica, vreun VIP, sau ca as avea de aparat vreo reputatie, in definitiv nu cred ca am prea multe lucruri de ascuns. Dar asa, cu identitatea asumata, trebuie sa menajez unele persoane cunoscute din anturajul meu, nu pot spune povesti care sa-i atinga in vreun fel. DEspre mine as putea spune aproape orice dar nu cred ca intereseaza pe cineva, e timp sa-mi las biografia posteritatii cand imi voi scrie memoriile. Cand comentez undeva n-am in minte ideea de inger sau dracusor, nu simt nevoia sa-mi dozez mierea sau veninul ci doar sa pastrez limitele decentei si sa nu-i sar nimanui la beregata. Nu sunt un bun judecator, am tendinta spre exigenta nejustificata dar incerc sa ma abtin. In definitiv,,, cine este fara de pacat sa arunce primul piatra!
….sa te ascunzi dupa „anonim” (în critici: sa fiu bine înteleasa … mod negativ) hmmmmm … eu gasesc ca cei ce o fac nu au personalitate, caracter si le este frica de înfruntari !!!!
Da, bine sintetizat. Asta spun şi eu. Am făcut suficiente destăinuiri pe aici, una chiar mi-a adus multe mesaje în privat pe fb, semn că oamenii au empatizat cu mine dar nu au fost dispuşi să recunoască public …palma luată …la propriu. Eu…da! Dar pentru că mi-am propus să scriu şi despre întâmplări care acum mi se par halucinante. Poate de asta mi-am şi făcu blogul sub semnul damei de caro, lăsat de izbelişte pentru aceeaşi Adriana.
Discutabil…după cum vezi, dar corect enunţat. Ai dreptate!
Eu cred ca anonime sau nu cuvintele postate la comentarii au aceeasi greutate. Daca vrem sa aiba. Ca exista aceasta perceptie ca trebuie sa ne asumam ceea ce spunem…da, pare corecta. Dar poate ca doar pare. Eu nu ma pot erija in judecator. N-am avut niciodata moderare, nici nu voi avea vreodata. Nici nu s-a intamplat sa vina cineva sa ma insulte pe blog desi am avut si am comentarii ale unor anonimi. Am trecut la spam cateva mici comentarii care lasau o adresa sau altele care erau atat de puerile si penibile incat mi-a fost jena mie pentru cei care le-au postat si le-am ascuns pentru a-i proteja. Caci nu erau niste anonimi.
Am cautat postarea ta unde vorbeste anonimul. Din pacate are dreptate, am facut diabet citind de peste un an si jumatate, prin blogosfera, pe ici, pe colo, diverse scrieri ingeresti. Eu de pilda imi dau mereu in petec, nu pot scrie doar pe placul oamenilor care ma citesc. Scriu de multe ori ce-mi trece prin cap fara sa-mi pese. De aceea, de la inceput am ales o solutie care s-a dovedit inspirata. Nimeni din familia mea si dintre prieteni si cunoscuti nu stie ca am un blog. Altfel n-as fi putut scrie nimic.
Anonimatul e … cum sa zic… confortabil. Mie-mi convine manusa. Si nu, nu ca sa improsc. Doar sa spun asa, mai din suflet ca mi-s un picut mai timida din nascare. Orice mijloc la indemana poate fi ori arma ori floare, depinde cum e folosit. Si anonimatul asta tot mijloc la dispozitie este, deci..
Am scris deja atât de mult despre asta, încât simt cum imi seacă cuvintele. Eu nu am moderare, mi s-a sugerat dar n-am. Iar in viata de toate zilele nu am numai oameni care mă iubesc. Aşadar mă pot aştepta la orice. Ok. Asta e. Ziua respectivă îmi fusese deja perturbată în alt loc tot printr-un fel anonim. De aici …prima reacţie. La a doua citire m-am revizuit, cum era normal. Vezi tu, Elly, eu am încercat să scriu…cu masca pusă. Nu mi-a ieşit. Şi nici pretenţii de mare deţinătoare de cuvinte absolute de dat oamenii pe spate nu am. Nici nu vreau asta. Eu mă mir de multe şi vreau, ca la sfârşitul acestor 5 luni de încercări de a scrie ceva care să atingă măcar un om, să înţeleg lumea asta în care am intrat de bună voie. Parcă am mai spus, dar tot la început am avut multe, dar multe, confesiuni. Şi nu mi-a fost teamă de reacţii. Observ şi ştiu că oamenii care citesc au păreri diferite, unii nu mai comentează deloc, iar a scrie decent în subsolul paginii observ pe alte bloguri că şi asta poate deveni lucru rar. Omul nostru se lega mai mult de concurenţa şi invidia existentă sau nu în virtual, doar că mie mi se pare prea mult. Nu am chef să-mi bat capul cine a emis cea mai bună poveste, cine se descurcă cel mai bine cu organizatul timpului şi al vorbelor,etc. Nu ăsta e scopul meu. Şi, dacă primesc şi critici, ce? Am destule texte care par compuneri de şcoală…nu mă îmbăt cu apă rece. Şi poate voi mai avea, depinde…dar câtă vreme am loc şi eu pe tarla…încerc. Tu eşti…prin fire…,observ din ce scrii,un om organizat, activ şi curios de tot ce înseamnă perfecţionare. Super. Doar că nu toţi au astfel de aptitudini. Şi atunci …găsim multe lucruri care atacă emoţia colectivă şi dau naştere la râuri de elogii. Uneori am şi astfel de texte. Dacă nimereşte unul fix în ziua aia chiar dacă tu ţi-ai pus pe tapet toate frământările…dar acu' o lună…hop…e prea mult sirop. Ah, şi încă ceva: cred că ai citit blogerriţele care se săturaseră de înlănţuirea în canoane blogo…nu ştiu cum. Eu, atunci, mi-am zis doar cât sunt de norocoase să obosească făcând frumos şi pe la alte porţi sau chiar pe tarlaua proprie, când eu încă mă bucur de fiecare poveste descoperită pe aici. Am ştiut întotdeauna că ai fost primul meu vizitator, dar nu am venit la tine decât în vârful picioarelor, deşi ştiu că-ţi place ca omul să lase un semn. De ce? Parcă nu eram suficient de potrivită…pentru a mă ameţi în vorbe. Şi mai e ceva. Recunosc public …că multă vreme nu am citit nimic la alţii, cu mici excepţii, normal, pentru a-mi rămâne intact modul meu de a scrie şi povesti. Când am fost suficient de sigură pe mine am început să zburd. Şi bine am făcut. M-am ales cu astfel de vizite. Mulţumesc. Siropos sau nu…mă onorezi. O zi bună!
…blogul tău e o carte de descifrat mistere. dacă te-aş citi doar pe tine…nu aş mai scrie NICIODATĂ. Eşti aşa cum puţini pot s-o facă. Timiditatea de care vorbeşti cred că e elementul care aduce atata frumuseţe in textul tău. Şi mâine dacă mi-ai spune cum te cheamă mi-ar fi egal. Eşti abisul care mă onorează. O zi bună…
Am sa revin maine (sper). Azi doar am citit si mi se pare ca as gasi ceva de spus 🙂 Noapte buna, Adriana!
Mai tarziu dar am revenit. Aim sa incep citand ceva din raspunsul de mai sus:
„Omul nostru se lega mai mult de concurenţa şi invidia existentă sau nu în virtual, doar că mie mi se pare prea mult.”
Eu nu am urmarit toate comentariile anonimului tau 🙂 Deci nu stiu exact la ce a facut referire dar daca a facut la concurenta si invidia din blogosfera…din pacate nu pot decat sa fiu in acord cu el pentru ca aceste fenomene exista din plin. Nu stiu insa cum a ajuns sa vorbeasca despre ele aici, pe blog.
Citez din nou: „Şi atunci…găsim multe lucruri care atacă emoţia colectivă şi dau naştere la râuri de elogii.” Mai intai, eu sunt putin uimita ca ma percepi ca fiind organizata. Nu prea sunt, sunt o fire boema, haotica chiar. Perfectionista poate da, accept. Si as mai adauga eu, destul de sobra, in toate aspectele legate de blog dar si de viata mea. Am si eu postari care sensibilizeaza insa nu ma las pacalita de „emotia colectiva” si de raurile acelea. Am intalnit N situatii pe bloguri, situatii din care am dedus ca nu prea exista. Nu pot spune mai mult aici.
Mai citez acest fragment fiindca nu stiu alfel cum sa ma raportez la el: „…şi încă ceva: cred că ai citit bloggeriţele care se săturaseră de înlănţuirea în canoane blogo…nu ştiu cum. Eu, atunci, mi-am zis doar cât sunt de norocoase să obosească făcând frumos şi pe la alte porţi sau chiar pe tarlaua proprie, când eu încă mă bucur de fiecare poveste descoperită pe aici.”
N-am citit nimic, nu stiu despre care bloggerite e vorba, nu am avut timp si am tot mai putin. Chiar sunt curioasa despre ce scriau. Poate imi dai vreo trimitere spre. Cat despre faptul ca ar fi norocoase facand frumos… nu stiu… cred ca ceva imi scapa. Chiar as avea nevoie sa stiu despre ce discutii a fost vorba.
O seara frumoasa! 🙂
Eu concluzionez totuşi, deşi şi cuvintele mele de mai sus doar de bine vorbeau,( asta e, sunt previzibilă uneori) că lucrurile nu pot fi roz nici pe aici. Cu toate astea eu simt la oamenii pe care îi citesc bucuria de a scrie, de a fi comunicativi, de a împărtăşi lucruri, stări şi sentimente. Restul e de nebăgat in seamă, dacă e. Eu n-am văzut. Am văzut doar o stare de acaparare a acestei activităţi, care cerea mai multă organizare. Ca şi în cazul meu( ăsta fiind subiectul pe care-l aminteam, disecat şi ăsta …prea mult) Cred că avem fiecare propriile limite şi propria organizare. In rest: despre invidii şi concurentă…nu intră nici măcar la observatii, tot din punctul meu de vedere. Mă joc frumos aici, şi am parteneri nesperaţi, la care doar visam să le pot sta alături decent. Tuturor le mulţumesc. Pentru o activitate la care nu speram, şi pe care nu puteam să o fac fără îndrumare şi exemple bune. Succes. O seară bună şi ţie. Mulţumesc. Mulţumesc acestei lumi