Sâmbătă m-am dus la piaţă. O activitate obişnuită care nu e străină nimănui. Nici chiar celor care nu gătesc. Tot intră şi ei măcar pentru un fruct, o pâine şi ce-or mai crede de cuviinţă. Am o piaţă aproape de casă în care calc des, dar mai mult cu fruntea plecată să nu văd dezmăţul de preţuri practicat. Plus că sunt comercianţi care seamănă cu en gros-iştii, nici urmă de ţăranii ăia pe care îi ştiu eu că vin cu marfă de prin alte localităţi. Aşadar mersul la piaţă e ridicat doar în rang de necesitate de obicei, nimic mai mult.
Şi totuşi, sâmbătă am nimerit în raiul mirosurilor deosebite şi ale mărfurilor uitate şi chiar neştiute de ochii mei, poate doar pe un canal culinar sau fotografii la fel. Pentru braşoveni piaţa Dacia e arhicunoscută. Cum intri în ea trebuie să te scuturi bine dacă vrei să nu te ia depresia văzând preţul la kilogramul de nucă. Ăla e primul lucru ce se vinde la intrare. Ba, am început să vorbesc, la propriu, singură…citind pe un cartonaş…nucă extrafină. Da, ce-i domnule, zahăr, să o judecăm după granulaţie? În fine, îmi mut privirea de la taraba, în care într-un colţ, parcă dosite, zăceau şi nişte prune uscate …afumate. Alt deliciu fantezist, îmi zic…privind iar preţul. Mă consolez că tot voi mânca lucruri uscate şi deshidratate în sezonul următor şi mă întorc spre dreapta intrării. Acolo mierea, polenul, fagurii, ceara şi tot ce ” ne dă nouă albina ” era la concurenţă cu taraba din stânga. Cred că se luau la întrecere : care e mai darnic la zerouri. Am miere de la soacră-mea şi de n-aş avea aş lua de la sursa sigură, nu-i aşa Vienela?
Ei şi acum începe cheful. Din momentul în care am dat cu ochii de stupinărese( a se citi ca locuitoarele unui cartier-localitate imediat lângă Braşov, unde încă se mai face agricultură la scară mică) am luat-o razna. Nu ştiam unde să mă uit, spre disperarea lui Mihai, care nu aşa gândea el o ieşire în piaţă ci ceva de genul: privit, găsit, luat, plecat. Mi-am luat bărbatul din dotare deoparte, l-am privit atent şi i-am spus ferm: „ştii ce vreau de aniversare?” El când auzi cuvintele magice, când tocmai se bulbuca la un buchet de flori cică pentru mine, s-a arătat destul de cooperant, crezând că deja am ochit ceva care să-l scutească pe el de căutări. „Aşadar, vreau să mă laşi pe aici liberă, şi doar la final luăm ce ne trebuie şi plecăm. Dar aş vrea să mă bucur de ce văd. Dacă vrei stai cu mine, te duci la maşină sau bei o bere. Treaba ta!”
N-a insistat cu mirarea, ba a fost curios să vadă ce anume mă lăsase pe mine în starea aia euforică …tocmai în piaţă. Şi acum să încep: la o tarabă spre intrare o tanti scundă şi toată numai un zâmbet aşeza vreo şase sortimente de roşii. Nici nu ştiam că pot fi atâtea: roşii portocalii, lunguieţe, roşii cherry, roşii în forme geometrice dubioase, roşii normale şi roşia „de pe tort” …roşii negre-vinete. Mă uit, mă sucesc, admir, privesc, miros, mă învârt când pe dreapta, când pe stânga şi nu mă îndur : bag repede la cântărit 2 roşii portocalii, cam mărişoare, şi două din cele indecise zise negre. Preţ: 7 lei kilogramul. Primesc o roşie mocca, plătesc şi nu mă clintesc.
Bărbatul meu nedumerit foc. Eu ochisem dovlecei portocalii, dovlecei gen tărtăcuţe şi nişte sfeclă altoită ale căror frunze sunt mai bune decât rădăcina în sine. Mă gândesc iute la o supă cremă, aşa că iau 2 dovlecei portocalii, mă abţin să nu cumpăr nicio formă de tărtăcuţă( asta impunea să m-apuc de umplut dovleci şi nu intra în norma mea de mâncat, nu gătit), înhaţ iute şi nişte sfeclă şi mă desprind de lângă taraba care semăna cu grădina fermecată nu înainte de a-mi alege buchetul aniversar de care vă vorbeam: 3 legături de cimbru proaspăt mai frumos mirositor decât toate florile din lume. Mihai cumpăra liniştit, şi fără apăsare că eu fac pe atotştiutoarea de legume magice, 2 kilograme de cartofi roşii, mici şi bio…tot de la stupinărese numa’ buni de fiert şi stropit cu usturoiul ăla luat bonus.
Mulţumită..încuviinţez tacit şi mă îndrept spre altă tarabă : o varză mică şi trei feluri de ciuperci mi se înfig pe retină, de-a dreptul. Nu ştiu cum, dar se pare că domnul creier nu s-a lăsat păcălit de tot ce vede şi am plecat doar cu o varză, ciupercile fiind prea perisabile, mi-am zis. Dar mi-am promis că revin cu prima ocazie la dezvoltat subiectul. M-am speriat de preţul la fasolea verde mică şi subţire: 8 lei kg. Acolo să stea din partea mea şi am mai înhăţat nişte busuioc. Bună treabă!, mi-am şoptit iar în gând. Miroase ameţitor. Restul pieţei era aşa cum o ştiţi, cu fructe de toate soiurile, ba unul îşi aşezase perele toate cu codiţele aliniate în sus de zici că făceau fitness culinar. Am trecut cu vederea peste toate şi m-a lovit, tot vizual, un snop neobişnuit: era un snop de frunze de anason, sau fenicul …cum îl ştie fiecare. Mihai a jurat că e mărar dar când şi-a apropiat nasul de el mi-a sugerat să-l aduc acasă măcar ca odorizant natural de cameră.
Aşadar…aveam numai trufandale, dar nimic de mâncat veritabil. Nu am făcut doi paşi că am dat peste imaginea pe care, clar, nu o văzusem decât la tv: vinete albe. Am luat şi de alea trei bucăţi, chiar dacă şi în clipa de faţă nu ştiu prea bine cum le voi consuma. Puse una peste alta, mă învârteam ca un titirez excitat de mirosuri şi lucruri care mai de care mai deosebite. Mi-am achiziţionat şi o strachină viu colorată şi am promis că dezmăţul meu se opreşte acolo. Eram pregătită să cumpăr şi produsele de care aveam nevoie cu adevărat. Nu am mai luat prea multe: roşii, ceapă de apă, urdă şi bineînţeles ceva cărnos, că nu degeaba erau ciorchine magazinele în jurul tarabelor. Mihai şi-a cumpărat şi ceva antioxidanţi din niscai coarne şi afine şi cu un zâmbet cât casa am promis că mă voi întoarce curând. Singură. Să pot adulmeca fiecare produs mai deosebit ca şi când sunt într-o parfumerie cu mirosuri naturale, proaspete şi dătătoare de viaţă. Cine ştie ce alte minuni mai găsesc.
Acum să nu mă întrebaţi ce gust aveau că nu toate au reuşit să ajungă în oală sau în stomac; dar roşiile sunt un pic prea parfumate pentru gustul meu( de cele portocalii şi negre vorbesc). Anasonul l-am pus la uscat şi am păstrat câteva fire pentru ceva peşte la cuptor, la fel şi frunzele de sfeclă. Legumelor le vine rândul mâine. Doar varza a primit nişte mărar şi m-a salvat ca garnitură la grătarul de duminică, acolo unde le-a stat bine şi cartofilor bio. Nu ştiu voi cum vă simţiţi dar pe mine mă bucura să le cumpăr puţinul lor de pe tarabă chiar dacă erau mult mai scumpe decât m-aş fi aşteptat. E drept că la a doua experienţă aş fi mai putin entuziastă, dar mă poate condamna cineva? Am avut un coup de foudre cu …stupinăresele.
:))
nu ştiam eu sâmbătă când trecusem pe la tata socru că suntem atât de aproape ca două boabe la răspântii de ciorchine!
eu la piaţă adopt stilul glonţ… văzut cumpărat, plătit, dispărut… dar tot mi-a fremătat nasul citindu-te! că nu uitasem promisiunea ta…
Ce idee buna mi-ai dat! ia sa povestesc si eu una dintre ultimele mele aventuri la piata! Pe masura ce citeam imi dadeam seama ca voi avea un comentariu mai lung decat postarea ta, pentru ca la fiecare paragraf aveam ceva de spus. :)))
Sa raspund aici intrebarii tale… Sigur, macar mierea sa o luam din surse sigure… :))))
Păi…glonţ sunt şi eu. Dar sâmbătă am nimerit la dansul legumelor …altfel. Acum, mi-a stat ceasul un pic. Nu ştiam de care promisiune vorbeşti: cea cu dieta, sau cea cu scisul articolului. Sper să fie a doua. Că la cât vorbesc de mâncare…se vede că-s tulburată…rău.
Aha! N-ai vrut să fii Rudolph la mine pe blog! Aştept articolul. Altfel la comentat paragrafe cu tine. Apropo, am dormit, m-am odihnit, citit un pic, scris puţin…refăcut forţe!
cea cu povestea din piaţa dacia… 🙂 o aşteptam.
Imi place spectacolul pietei si imi place sa conversez cu precupetele (a se citi „tocmit”) dar ma enerveaza mizeria unor tarabe si nesimtirea unor preturi. Caci putini mai sunt gradinari adevarati, cei mai multi sunt intermediari si speculanti.
Se pare ca ai facut o simfonie culinara!:))
Culmea…eu numai piaţă nu am făcut sâmbătă. A fost ceva inedit. Nu cred că a doua oară va mai fi la fel. Şocul vinetelor albe a trecut. Dar …a fost altceva. Pentru piaţă…există…soţul. Perfect pentru asta.
…aha. Bine că am scris-o atunci. Nu aveam nicio tragere de inimă să tastez ceva azi. Dar pofta vine…bând apă…
🙂 M-ai dat gata cu asta! Imi plouaa in gura. Nu stiu de ce, ca ai vorbit de produse nepreparaate, dar paraca le simt gustul 🙂 Wow!
Ştii, cinstit, unele m-au dezamăgit deja. Dar altele …precum dovleceii…ce supă cremă am făcut acum…o minune…
Incerc sa inteleg bucuria din piata 🙂 Si imi aduc aminte de prietena mea cu care mai merg cand si cand in piata la ea si ma amuz cand nu se targuieste cu nimeni, chiar le da mai mult decat cer. 🙂
Stand la casa cu gradina, cam din iunie incepand, eu nu ajung in piata decat sa iau cartofi si/sau varza. In rest am absolut totul in gradina. Inca vreo luna si jumatate de acum inainte. Ieri, de pilda, langa bucataria noastra parca se varsase cornul abundentei: vinete, rosii, castraveti, morcovi, dovlecei, prune, ardei…
Am urmărit postările tale unde culegeai vişine, făceai dulceaţă, aveai porumb de fiert sau copt, când îţi admirai brazdele ca soldăţeii. La casă stau şi eu…dar grădină n-am. Are mama, in schimb, iar tot ce pune ea pe iarnă mă umple de bucurie. Ne-am intors la origini. Din satul ăla plec cu ouă, brânză, făină, mălai. Parcă mă simt …ca in copilărie când trăia mamaia mea.