Ronţăi vise albastre
Şi disec curcubee.
Mi-a rămas unul
De la Paris
Pe când împodobea turnul Eiffel,
După o ploaie de vară,
Şi l-am luat cu mine acasă.
N-a încăput în valiză,
Şi mai bine aşa
Că mi-l luau ăştia la vamă
Ca marfă de contrabandă.
L-am ascuns într-o cutie.
A încăput tot.
Curioasă treabă, mi-am zis,
Dar am tăcut chitic
Să nu-l găsească.
Şi am uitat de el…
Vreo trei ani.
Acum, să nu vă mire că ronţăi albastrul din el!
Celelalte culori erau
La un party
Dat în cinstea eliberării din cutie.
De ce ronţăi vise albastre?
Ca să capăt aripi spre cer senin
Şi să fug departe.
As fi vrut să duc curcubeul înapoi în Paris
Dar mi-am zis că n-am viză pentru el,
Asa că ronţăi vise albastre
Şi poate-mi cresc aripi..să zbor,
Şi să mă poarte iar acolo
Căci… mi-e cam dor.
Mi-ai pastrat si mie putin din visul tau albastru? De-as capata aripi, nu m-as mai intoarce acasa decat pentru a schimba o valiza cu alta. Nu cred ca Parisul ar fi primul punct spre care m-as indrepta, insa l-as avea in vedere intr-un top 5.
Ma uimesti in fiecare zi, Adriana! De la o simpla poza, frumoasa, ce e drept, ai reusit sa dai aripi gandurilor mele, sa le faci sa pluteasca in inalt… Si in acest moment chiar ma intreb: daca as avea aripi, spre unde m-as indrepta prima data?
Mihai, care cunoaste fiecare trăire dar si intâmplare din ultimii 8 ani, şi nu numai, imi spune că reusesc teribil să exprim frânturri din ele. Eu despre Paris şi trecerea noastră pe acolo nu am scris direct. Am făcut aluzii, am trimis idei prin ochii altora, dar experienta in sine a fost mai mult decat ne-am asteptat. Dar a plouat. Tot timpul. Şi culmea, A apărut si curcubeul. Iar pozele au fost uitate in aparatul foto( cutia), hai cd-ul. Ne-am uitat la ele după multă vreme. Nu e zi, la propriu, să nu ne dorim să ne intoarcem pentru aprofundat. Doar că, intre timp, ne-am maturizat nitel. Visăm ..vise albastre şi trăim realităţi concrete şi posibile. Pe aici…prin prejurul nostru. Cât despre unde ai pleca tu in zbor? Să ştii că nu ştiu ce-ţi doreşti…mai mult şi mai mult. Habar nu am. Visai la ceva mări…
Ale mele sunt zumzăite! Ce bine e să găseşti poze vechi, de care ai uitat sau nu! Am şi eu un film de vreo 14ani nedevelopat! Cănd o să mă simt bătrân îl voi face poze!
Visele tale sunt albastre? Tare frumos. Uite, ale mele mi le simt galbene. Dar nu m-am gandit asa pana sa citesc postarea ta. Te invidiez un pic pentru ca ai vazut Parisul…:)
Si visele mele-s colorate. Imi plac oamenii care scriu poezie. Au sufletul…altfel. Cel putin asa ii simt eu.
Ce tupeu am! Sunt fata alb-negru cu vise colorate în albastru! Şi mai păcălesc şi oamenii cu ele! In cinci luni de când scriu am făcut aproape 30 de incercări de a scrie versuri. Mai mult ca o joacă. Dar mulţumesc. Tu, in schimb…esti genială!
Nu-s originală nici eu. Mă rătăcisem la Ana Maria la un articol portocaliu. Iar cu Parisul…nu-i momentul tău …poate. Şi eu l-am văzut la ¤0 de ani…cadooo…
Ah, mai am ceva ascunse. Chiar de ce le-oi tine ascunse? Bună intrebare…
Sincera sa fiu, nici eu nu stiu exact unde mi-as dori sa ajung… Nu am curaj sa imi fac planuri serioase… Marea… de ea imi este dor in fiecare an, dar numai cateva zile… Eu iubesc muntii, de ei imi este dor in fiecare clipa a vietii… Si ceea ce imi doresc mult este sa merg fara tinta prin lume, sa adun povesti si amintiri…
Vienela, nu ştiu când …dar te voi plimba pe cărări de munte până n-o să-ţi mai simţi picioarele. Acum ai laptop, poţi să-ţi duci şi preocupările cu tine. Doar să-mi simt eu piciorul mai bine, nu vezi că nu vorbesc despre asta?
Am vrut sa te intreb de cand ai spus ca vei merge la sala… Cum iti mai este piciorul? Din cate inteleg, nu foarte bine…
Stau atat de mult in pat si in fotoliu, incat am impresia uneori ca voi face febra musculara mergand pana in piata. Dar nu as rata pentru nimic in lume o plimbare cu tine pe poteci de munte. :))
Ce frumoos! As rontai si eu nitel la curcubeul tau! Nu de stiu de ce, m-a dus cu gandul la un jeleu 🙂
Ar fi un jeleu de doruri. Că mie mi-era dor de Paris!