Aseară purtam un accesoriu natural şi verde pe cap. Nici măcar nu ştiam că-l port dar eram tare fericită să văd căţeii cum săreau în jurul meu şi păreau că mă iubesc necondiţionat, şi mai tare decât de obicei. De când e Zoe fugară sunt mai tolerantă cu animăluţele şi mai puţin tolerantă cu oamenii, spre disperarea celor de pe urmă, care nu reuşesc să mă facă să aud niscai opinii, „cum….că ar trebui să”, şi „nu suntem obligaţi să”, şi „nu poţi compara cazurile” etc. Cu adevărat. Dar eu nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi nici nu vreau sa fiu convinsă cu forţa.
Unde mai pui că de ani de zile sunt prietenă cu oameni care nu iubesc animalele şi nu ne-am părăsit reciproc, pentru asta. Despre Zoe să nu mă întrebaţi nimic, că nu-i. Zvonuri doar. Ba, că-i nomadă, ba că-i luată, ba …că-i prinsă într-un coup de foudre cu un husky. Nimic nu s-a confirmat. Căutările noastre seamănă, clar, cu celebra zicală „căutăm un ac în carul cu fân”. Posibilităţi multiple.
Dar să revenim. Aşadar, agitaţia căţeilor o luam eu ca semn de mare dragoste; neştiind că cele şapte lăbuţe, pe numărate, ce le-am luat peste cap, vroiau de fapt să mă păgubească de podoaba ce o purtam fără să ştiu. Eu dă-i cu joaca, cu certatul, ba…mă enervam peste măsură, până când ajung în faţa oglinzii şi mă priveam de ziceai că am văzut una din operele lui Dali, denumită cum numai el ar fi putu-o face: Lăcustă gigant pe cap de femeie nebună de spaimă. Ireal moment dar cât se poate de real. Parol! Dar cum Dali numai cu girafele avea treabă, îi mulţumesc în gând unei muze ce mă potcovi cu ideea asta şi scutur din cap să scap de urâta lighioană în paşi de mambo-jambo, împreună cu vânătorii şi dansatorii mei profesionişti din trupa căţelu’.
Scap cumva de podoabă, şi ho-ţop…nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte; că o ia în primire pisica supremă a casei…madame Zizi. Mă satur eu de privit tabloul miniatural format din mâţă şi lighioana verde, şi îmi fecundează iute o idee despre o ieşire mai puţin triumfală din casă, cu ajutorul unui făraş. Bre, dar se supără mâţa care chirăia că-i iau jucăria, că vezi Doamne ea a plătit la vamă pentru ea şi mai merita o doime de timp, măcar, de joacă …acolo. Spumega, mă scuipa, şi cu gheruţele ţinea fosta mea bijuterie.
Am păcălit-o, într-un final, şi am aruncat-o peste gard, spre marea supărare a neamului necuvântător lăsat fără lecţie de dans în jurul unui obiect, cel puţin ciudat. Întrebarea este? De unde, mama mă-sii, am avut eu lăcuste pe cap, şi de ce scriu eu la duzină despre asta? Bărbatul meu mi-a raspuns simplu: un pic de relaxare de week end nu strică. Oare?
Acest articol face parte din aceeaşi duzină de cuvinte. Tovarăşii de joacă îi găsiţi tot în tabel.
Toamna aceasta se poarta accesoriile verzi in par. O lacusta vie e o bijuterie inedita si atrage imediat privirile si poftele de joaca si de rontaiala ale pisicii.
Mai surescitaţi erau căţeii. Doar că Zizi câştigă totdeauna. Cât nu am ştiut că am lăcuste pe cap a fost ok. După…nu…prea…
:)) Imi inchipui senzatia.
….perfectă, nu?Brrr! Apropo, ţi-am distribuit pe fb articolul cu Ileana Vulpescu. Tare mi-a plăcut.
🙂 Bijuteria ta mi-a starnit zambete largi, poate pentru ca anul trecut in vara am purtat si eu una identica, undeva pe la Cheia. Nu in cap, ci pe hanorac. Si nici un animalut nu a incercat sa mi-o fure. Au pozat-o baietii, dar erau dupa o noapte de visinata in jurul focului de tabara si le-a cam tremurat mana. :))))) Nici nu mi-ar fi trecut prin cap sa o asociez cu Dali, sa pot scoate ceva atat de dragut.
Ţi-am zis că scriu ceva de joacă, uşurel…să ne destindem după săptămâna asta. Am mai purtat lăcuste, dar nu pe cap; şi se pare că a stat ceva acolo judecând după dansul căţeilor. Asocierea am făcut-o pornind de la girafa lui în flăcări, şi acolo s-a dus, plantat, scris şi stop.
Un accesoriu in plus nu strica niciodata. M-ai facut sa zambesc. Multumesc, Adriana. 🙂
Tu vorbeşti! Tocmai citeam poezioara ta când bărbatul meu cerea cămaşă, cafea, bănuţi. Zic, mă opresc,că de greşesc la mine mai e cum e, dar la tine acasa…nepermis. Un zâmbet nu strică…zic…
brrr…. ca să vezi motiv de bucurie pe popor! 🙂
de ce ai scris despre asta? pentru că poţi. oare ţi-am spus că îmi place mai mult scrierea ta în proză? descrii tare frumos, cu nerv.
A şaptea oară! Oricum scriu şi poezele. Că vreau, chiar dacă nu se vor compara cu rândurile mele de poveste. Am şi acum una, dar vreau să o pun in ultima oră de duzină. Chiar care o fi? Fug să citesc iar regulamentul. Te pup, psi…
offf voi toti puteti scrie poezele 🙁
Mihaela, credeam că ai nimerit la altă postare. Ce tu nu poţi? Pune niste rânduri cu ceva cuvinte insiruite, n-or fi de calibrul almei, a lui Carmen sau a lui psi, dar eu tot nu renunt.Stai că o si pun in tabel imediat.
am revenit la vechiul interval: ziua are 24 de ore, deci de la 0 la 24. 🙂
şi te aştept…
…da, tocmai ce am corectat textul. Multumesc.
Cu un accesoriu de-ăsta m-am trezit pe o uşă, mai întâi, când treceam pe la copiii să-i culc într-o tabără, nu demult, prin august şi era întuneric, iar eu, bătând în uşă era s-o strivesc. M-am şi speriat, nu înţelegeam de ce uşa e moale în locul ăla. 😛 Ea, şmecheră, a stat nemişcată, doar-doar n-o văd, da' ochii mei deja o provocaseră la duel! Când am vrut s-o apuc, a zburat şi mi s-a ascuns în buclele-mi roşcate. Eu, fericită, crezând că în urma duelului eu sunt cea care a supravieţuit. Şi-aşa am trecut pe la fiecare prin camere, cu Lăcustă-împărat la cap(era imensă, deci mă gândesc că era de viţă nobilă)şi nu înţelegeam de ce simţeam în ceafă privirile ţintuite de admiraţie ale copiiilor, care-mi lăudau „clama”. Eu aveam o clamă, da' era urâtă şi mă miram că ce mama naibii văd ei frumos la ea. :))))
Peripeţii, iaca! Dacă la tine Dali, la mine Frida Kahlo.
:)))))))))))))))))))))
Faina poveste, intr-adevar foarte potrivita pentru weekend!
Doamne, tare nu-mi plac insectele, cu cât mai mari, cu atât mai puțin!
Mulţumesc de vizită în primul rând! Da, am vrut să iau o pauză şi am luat-o! În joacă!
Aşa e şi Mihai. Are fobie la păienjeni. Dar de-aia pe bune! Eu…nu mă panichez, dar nici plăcut nu e!
Preferata mea, Frida! Aşadar am avut amândouă lighioane imense. Da', chiar? De ce or fi atât de babane? Eu m-aş lipsi de admiraţia necuvantatoarelor sau copiilor pentru astfel de accesorii. Urâte mai sunt!
Azi am primit şi eu o călugăriţă. Mie îmi plac gâzele verzi şi mari, chiar arată ca nişte bijuterii. Dar nu le-aş purta nici eu. Mă mulţumesc să le privesc şi să le trimit în iarbă, unde le e locul.
Când m-am întors din concediu am găsit dormitorul ocupat… de un greier. Am avut somnul întrerupt de concerte în primele două nopţi. În a treia l-am prins şi l-am dat afară. :))
Să-mi zici şi mie cum se prin greierii. Am şi eu unul în sufragerie. Nu-l văd…neam!
Era un greier bej. L-am văzut ziua pe perete, dar nu mi-am dat seama că e greiere. Credeam că toţi sunt negri. Când m-a trezit în a treia noapte am aprins veioza şi m-am ghidat după auz. Am avut noroc să-l găsesc la vedere, într-un loc accesibil. Mare noroc! Că avea un glas melodios şi sonor de-ar fi sculat şi morţii. Nu ştiu de ce nu m-am gândit la insecticid. A doua zi l-am întrebat pe prietenul Google despre greieri… Nu-s toţi negri! :))
….aha, mai am de căutat. Nu e foarte cântăcios …dar e. Mulţumesc!
O verzulie d-asta în păr trage la un dans tribal. Fetele mele sunt leşinate când văd aşa ceva, de spaimă. Tatiiiiiiii! Vino repede că am văzut….
Am vrut să bag cuvântul tribal …în text, dar nu m-am putut despărţi de mambo-jambo, judecând după paşii căţeilor. Fetele tale au dreptate. Acum să te amuz niţel, pe mine m-ar striga…soţul, cu fobiile de insecte. VINOOOOOOOO!
Foarte frumos text! Nici nu am remarcat duzina! Super! 🙂
faina povestea si frumoasa imbinarea de cuvinte pe marginea ei. am numarat si noi vara asta cateva vietati din astea verzi, dar ale noastre au decorat doar curtea, bucuria copilului si interesul pisicilor. asocierea cu Dali, de fapt titlul, m a facut tare curioasa in a veni sa citesc povestea. interesanta asociere. dar si foarte reusita.
Eu tot timpul zic, din 19 iulie de când scriu pentru duzină, că aceste cuvinte nu conduc textul, dar conduc mintea şi sufletul. Eu am descoperit că am 29 de texte, deja,înscrise în jocurile clubului psi şi nu m-aş opri din dragul ăsta, pentru că mi-a dat posibilităţi noi, pe care, altfel, eu…cel puţin, fără ipocrizie, le-aş fi găsit mai greu. Mulţumesc din nou.
Ei, iubita mea cu preocupări bio şi natural de simple, nu o să mint că asocierea mea cu Dali, l-a făcut pe sotul meu să râdă binişor. De la Girafa în flăcări la Lăcustă gigant pe cap de femeie nebună de spaimă, e cale lungă. Dar dacă nu îndrăznesc un pic …atunci de ce mai scriu, nu? Am păcălit niţel, ca titlurile din tabloide. Cât despre ce lighioane sunt prin curtile noastre, recunosc că s-au cam inmultit.Duminică frumoasă să ai.
Pai lacusta a stiut ca ti-s dragi animalutele si s-a simtit si ea inclusa in cateogoria respectiva. Si a venit cu drag la tine, iar tu cu farasul? Frumos ii? M-a amuzat teribil povestioara lacustei coafeze, ca poate ca asta era de fapt… 🙂
madame Zizi e fix leit motanul meu. jur !
Ce fain! Mai am doi, dar nu-s birmanezi! Asta e adorata mea. O pisică greu de iubit. A fost abandonată la cinci ani, in fata unui cabinet veterinar, cu pneumonie şi cantarind putin, cat un pui. Asa am si crezut că e. O avem de 4 ani, fix. 2 ani i-au trebuit să ne accepte total. Acum e pisica tampon. Incă mai chirăie dacă se simte deranjată, dar asta e farmecul ei.
Sigur! Ea lipsea din post. Nu-mi ajung behăitorii mei care nici carne, ouă , lapte, lană nu dau. Lăcustă coafeză? Hmmm, dacă imi venea in minte asta, Dali ramanea la girafa lui. Imi place….