Vremea culesului

E vremea culesului. Struguri de toate soiurile, culorile şi toate miresmele se adună buluc la noi în „bătătura”. Se aruncă, de-a valma, din coşuri largi şi saci ce pleznesc de atâta greutate. E un du-te vino şi o mână de oameni se foiesc organizat, de parcă un dirijor invizibil îşi face numărul impecabil. Câte un geamăt surd se aude şi nu te uiţi spre cel ce l-a slobozit, parcă părtaş în munca lui ce nu-i uşoară deloc. Se umple încet, încet, cada cu boabe coapte şi ştii că e, de fapt, sfârşitul culesului, că pregăteşti taina vinului cel nou de care ne vom bucura mai încolo, spre iarnă. Dar câţi dintre noi am fost la ţară, la bunici sau la propria „moşie”, să culegem cu mânuţele noastre rodul de toamnă? Ei, bine ….sunt aproape 40 de ani de când aud de timpul culesului. Mititică fiind ţopăiam în dreapta şi-n stânga; mă încurcam în picioarele tuturor, dar, ca şi acum, vedeam doar momentul venirii căruţelor cu rod…..

Până într-o zi. Aveam destui ani, vreo 28 să fi fost, când ne-am trezit cu toţii să mergem la cules. Eram încântată teribil. Urma să prestez muncă în folosul familiei mele şi iată-mă trezită devreme şi pregătindu-mă de treabă. Mă uit în jurul meu, nimeni. Toţi plecaseră deja, semn că noţiunea mea despre dimineaţă nu era aceeaşi cu a celorlalţi. Mama pregătea mâncarea. Mă trimite, draguţa, să-mi pun haine potrivite.

O ascult, intru în casă şi, după 15 minute, apar. Văru’ meu, care trecea rapid prin curte, mă priveşte cu coada ochiului şi-mi zice printre dinţi:„Te duci la discoteca?” Ma înfurii scurt şi-mi revizuiesc ţinuta. Adică, ce vrea să zică? Blugii ce-i purtam cu un aer foarte degajat erau, de vreo trei ani, lăsaţi de mine pe acolo; hanoracul, e drept, avea un aer tres chic. Era, aşa, molcuţ, vorba soţului meu, şi se îmbina perfect cu cizmuliţele albe de cauciuc.

Îmi zic: „Asta trebuie să fie!” În fine! Mă gândesc că am treabă, bag repede în buzunar un cuţitaş mic dar şi o pereche de mânuşele, nu cumva să-mi stric mâinile mele de orăşancă. Mă îndrept spre mama, care greu îşi stăpâneşte râsul, iau traista cu apă şi mâncare şi ce credeţi ca fac? Da, bineînţeles! Ma urc la volanul „furiei roşii”, hârbul meu iubit, de atunci, un Renault 5, de mai mare dragul. Plec spre câmp. Gps-ul din creierul meu funcţionează perfect. Ajung, debarc, dau buna ziua şi mă apuc de treabă…

Mă aşez frumos pe pământ şi încep încet, încet, câte unul, câte doi, frumos, frumos să-mi fac treaba. Ei, da…! Dar dure codiţele strugurilor, frate! Mă plictisesc şi mă gândesc să scot briceguţul fantastic ce-l furasem de acasă. Zis şi făcut. Dar cum eram eu, aşa, şmecheruţă, na, că apare balaurul cu șapte capete – TATAIA, care începe:”Auoleu, distrugi via, vrejul, pleacă acasă.!” Bodogăn în barbă, încep să culeg doar cu degeţelele. Încerc să-mi pun ceva mănuşi, mă las din nou păgubaşă, continui şi ascult…

Familia mea, atunci, era toată, toată: tata, bunicul, unchi, mătuşi, nepoţi, sor’-mea; iar acasă, peste toţi, tronau mama şi mamaia mea. Se cânta, se spuneau glume, râdeau toţi din tot sufletul şi culegeau, nene, culegeam via ce era de o bogăţie rară. Nu vă mai spun că am mâncat pe furiş, aşa cu mâinile murdare, caşul şi salata de cartofi şi ouă a mamei, căreia îi simt şi acum gustul, acolo undeva, în creierul meu, în zona cu amintiri gastronomice. Am plecat tot cu „tomberonul meu roşu”, tot pe furiş şi am jurat preţuire veşnică tuturor celor ce fac această treabă repetativ, pentru a fi noi răsfăţaţi de gustul autentic al vinului de casă şi de acasă…

Prieteni dragi, când aţi fost ultima oara la cules? Cumnatul meu e campionul meu an de an la această măiestrie. Îi mulţumesc, iar vouă vă spun atât -când beţi un pahar din această licoare minunată, nu uitaţi să spuneţi, în gând, şi o rugăciune de mulţumire pentru cei care ni l-au dăruit….
.
Ca orice lucru pe care nu-l facem zilnic nu e deloc aşa de funny cum pare. Nu sunt fecioare despletite şi picioare goale ce-l frământă şi nici maşinării ce aduc vinul repede, direct în pahare. Oricum, dacă tot am vorbit de vin zic atât : „DOAMNE, AJUTĂ ŞI NOROC!”