Femeia îşi aşeză basmaua albă cu picăţele negre, un pic mai bine pe cap. Simţea că îi alunecă şi nu voia ca mâinile ei să aibă altă preocupare. Răsfoia un dosar roşu, cu foi puţine, prins cu un elastic grosolan. Atât găsise în casă. Coborâse din tren de 15 minute, se aşeză pe un scaun de peron ca să scape de forfota celor care se grăbeau spre pasaj. Aparent absentă, căuta sfioasă şi cu atenţie un chip prietenos în mulţime. Ofta lung şi îşi pironea ochii pe roşul din faţa ei. Nu putea gândi corect. O fierbinţeală a trupului, încins de atâta frământare, părea să o cuprindă şi nu era de mirare că oftatul ei părea un abur cu trup de duh, ca acela dintr-o lampă fermecată. Ehehe, ce bine i-ar fi prins acum o făptură să-i îndeplinească dorinţele! Măcar pe cea din dosar. Şi de acasă, să nu fi fost nevoită să bată drum degeaba.
.
Frigul de afară nu o urnea deloc şi nici privirea mea insistentă şi curioasă nu părea să o deranjeze. Zăbovea, suflând sacadat şi adânc ca şi când îşi făcea curaj să plece de pe peron sau să mă întrebe ceva. Plouase abundent şi nu putea să mai rămână, chiar dacă era adăpost. O geantă mică o aştepta la picioare şi, în sfârşit, se hotărâ să apuce taurul de coarne. Nu ştiu cum, poate de emoţie, poate pentru că mâna ei mică şi tremurândă nu-l apucase bine, dar dosarul se prăbuşi cu zgomot printre picioarele mele. Un icnet scurt, mai mult de teama ploii, slobozi femeia şi îmi mulţumi într-un zâmbet care m-a cutremurat de emoţie, în momentul când i-am adunat foile răsfirate. Erau puţine, am zărit o citaţie şi nişte copii după nişte acte. Nu mai vedeam nimic decât doi ochi negri, rotunzi, cu licăr de argint viu, rugători, umezi, dar fermi. Nu înţelegeam de unde atâta forţă în ei şi mai că voiam să întreb dacă o pot ajuta. Mâinile ni s-au întâlnit pentru o clipă şi am tresărit văzând că îi lipseau trei falange, probabil pierdute într-o ablaţie mai mult sau mai puţin medicală. Aveam să aflu, în cinci minute, poate pentru că îmi prinsese stânjeneala, că le pierduse la „Glorie”, când cu seceratul. Ieşisem din pasaj, când soţul meu absorbit de peisaj, sau mai bine zis cu ochii pe ceasul gării, îmi apăru în faţă precipitat. I-am făcut semn discret să aştepte. Femeia tocmai ce îşi derula povestea pentru care venise la Braşov, pentru prima oară după Revoluţie. Mihai ajunsese cum nu se poate mai bine, pentru a ne abate un pic de la subiect care părea absolut aberant Ne-am urcat în maşină toţi trei vădit încurcaţi. Ne mulţumea continuu, şi nu era chiar confortabil, să zic aşa.Ne-am oprit în faţa tribunalului, după ce am desluşit numele abreviat într-o citaţie, încercând să ajutăm cumva femeia sărmană care se trezise într-un proces abscons şi nefiresc, singura ei vină fiind actul de identitate pierdut cu ceva timp în urmă şi pe care nu catadicsise să-l declare pierdut, aşa cum zicea legea. De unde să se gândească ea că va fi acuzată în puţin timp de abandon? Şi la Braşov, unde nu mai călcase de pe vremea lui Ceauşescu. Cineva se legitimase la maternitate cu buletinul ei şi acum era acuzată că şi-ar fi lăsat fetiţa în grija statului. Creştina din ea se închina de câte ori pronunţa cuvintele abandon şi fetiţă. Noi nu înţelegeam de ce e târâtă direct la tribunal şi nu se făcuseră nişte verificări la domiciliul personal. Cert e, că pentru o abrogaţie a unui act, semnat prea repede de vreun angajat prea zelos sau absolvent de alte facultăţi, că nu semăna a profesionalism aici, era nevoită să bată drumurile unor locuri în care nu-ţi doreşti să calci vreodată în viaţă.
.
Frigul de afară nu o urnea deloc şi nici privirea mea insistentă şi curioasă nu părea să o deranjeze. Zăbovea, suflând sacadat şi adânc ca şi când îşi făcea curaj să plece de pe peron sau să mă întrebe ceva. Plouase abundent şi nu putea să mai rămână, chiar dacă era adăpost. O geantă mică o aştepta la picioare şi, în sfârşit, se hotărâ să apuce taurul de coarne. Nu ştiu cum, poate de emoţie, poate pentru că mâna ei mică şi tremurândă nu-l apucase bine, dar dosarul se prăbuşi cu zgomot printre picioarele mele. Un icnet scurt, mai mult de teama ploii, slobozi femeia şi îmi mulţumi într-un zâmbet care m-a cutremurat de emoţie, în momentul când i-am adunat foile răsfirate. Erau puţine, am zărit o citaţie şi nişte copii după nişte acte. Nu mai vedeam nimic decât doi ochi negri, rotunzi, cu licăr de argint viu, rugători, umezi, dar fermi. Nu înţelegeam de unde atâta forţă în ei şi mai că voiam să întreb dacă o pot ajuta. Mâinile ni s-au întâlnit pentru o clipă şi am tresărit văzând că îi lipseau trei falange, probabil pierdute într-o ablaţie mai mult sau mai puţin medicală. Aveam să aflu, în cinci minute, poate pentru că îmi prinsese stânjeneala, că le pierduse la „Glorie”, când cu seceratul. Ieşisem din pasaj, când soţul meu absorbit de peisaj, sau mai bine zis cu ochii pe ceasul gării, îmi apăru în faţă precipitat. I-am făcut semn discret să aştepte. Femeia tocmai ce îşi derula povestea pentru care venise la Braşov, pentru prima oară după Revoluţie. Mihai ajunsese cum nu se poate mai bine, pentru a ne abate un pic de la subiect care părea absolut aberant Ne-am urcat în maşină toţi trei vădit încurcaţi. Ne mulţumea continuu, şi nu era chiar confortabil, să zic aşa.Ne-am oprit în faţa tribunalului, după ce am desluşit numele abreviat într-o citaţie, încercând să ajutăm cumva femeia sărmană care se trezise într-un proces abscons şi nefiresc, singura ei vină fiind actul de identitate pierdut cu ceva timp în urmă şi pe care nu catadicsise să-l declare pierdut, aşa cum zicea legea. De unde să se gândească ea că va fi acuzată în puţin timp de abandon? Şi la Braşov, unde nu mai călcase de pe vremea lui Ceauşescu. Cineva se legitimase la maternitate cu buletinul ei şi acum era acuzată că şi-ar fi lăsat fetiţa în grija statului. Creştina din ea se închina de câte ori pronunţa cuvintele abandon şi fetiţă. Noi nu înţelegeam de ce e târâtă direct la tribunal şi nu se făcuseră nişte verificări la domiciliul personal. Cert e, că pentru o abrogaţie a unui act, semnat prea repede de vreun angajat prea zelos sau absolvent de alte facultăţi, că nu semăna a profesionalism aici, era nevoită să bată drumurile unor locuri în care nu-ţi doreşti să calci vreodată în viaţă.
Problema Georgetei se rezolvă după vreo două apeluri, fără ca cineva să-şi atribuie vreo vină pentru situaţia creeată, profitând că biata femeie era fericită că nu s-a văzut nevoită să dovedească tot felul de lucruri ruşinoase pentru ea. Nu contenea să se mire că la 39 de ani era pusă în situaţia asta bizară, iar eu nu puteam să nu fiu uimită, pe ascuns, că aveam aceeaşi vârstă. Puteam să fi fost oricând în locul ei. Baticul ei alb cu picăţele negre ascundea un om tânăr care nu se mai simţea demult astfel. Ochii ei, însă, spuneau poveşti simple doar prin licărul lor de argint viu. Georgeta…
Textul face parte din duzina de cuvinte, pentru care au mai scris şi alţii, înscrişi în tabelul găzduit de psi.
minunata justiţie cu balanţa ei oarbă! 🙁 mă gândisem aseară despre ce vei scrie şi nu va fi fost deloc vesel. şi nu e. şi mă trec umbre de amar astăzi pe gene. prea multe astfel de chipuri pe care anii nu se mai desluşesc în jur, aşa cum spusesem şi eu în scrierea-mi părere de azi. prea multe lacrimi sărate ale nevoii…
Am avut pana la sfarsit senzatia ca vorbesti despre o femeie cu adevarat batrana. Mi-o imaginam ca pe „batrana dintr-o gara” despre care canta Irina Loghin si mare mi-a fost mirarea afland ca era de varsta ta. 🙂
Auzisem multe povesti despre smecheriile pe care le fac unii cu acte pierdute sau furate, dar pe asta cu maternitatea nu o stiam. :))))
Din pacate, am vazut multe femei care nu mai cred in ele, care se lasa prada grijilor, uitand sa se iubeasca, sa stea cu capul sus. Par batrane, obosite, fara rost…
Povestea e adevărată?
Oricum, adevărată sau nu, mi-a plăcut cum ne-ai istorisit-o!
Îmi place că ţi-ai pus întrebarea asta! Cred că ştii şi răspunsul, altfel nu cred că mă duceam cu gândul că mi s-ar fi putut întâmpla şi mie, poate cu mici diferenţe, dar s-ar fi putut. Mulţumesc.
Se întâmplă des tot felul de şmecherii cu acte pierdute. Grave sunt neglijenţele altora că nu văd că nu se potrivesc datele. Acum poate nu mai e chiar asa, cazurile de abandon sunt prea multe. Cât despre femeia tânără …cu chip la fel, dar ascuns în basma şi zbucium….era o durere vie.
…nu am putere sa scriu vesel. NU-mi iese. Asta nici nu stiu cum a iesit la suprafata. Probabil s-a făcut undeva o sinapsa cu abandonul. Sunt total de acord cu tine, asa cum sunt de acord şi cu ce ai scris la tine.
Ce frumos povestesti! 🙂
O imbratisare de la mine care azi nu scriu; sunt ocupata cu aniversarea nepoatei mele cu numarul 3 care face 4 ani si care mi-a comandat un tort- fluturas! Vezi bine ce ocupata sunt! 🙂 asa ca dau … abandon de la duzina fara nici un motiv abscons! :)!
Poveşti marca Adriana! Eşti un adevărat izvor! Frumos se leagă povestea ta!
Şi eu mă simt câteodată abandonat! 🙂
Si eu mă simt abandonată…uneori, recunosc. Multumesc, Adrian!
Incă o balantă in familie, să inteleg? Vă doresc o zi frumoasă şi împliniri la amăndouă. Da! Un fluturas pentru un fluturas de fetita!
Un crampei de realitate descrisa bland , realist si care poarta in ea profunzimmea unui suflet care rezoneaza la uman.
…ai sesizat bine nuanta cu realitatea descrisă blând. Asta a fost intentia mea, ca femeia să fie mai presus de nedreptate, fara ca eu sa vorbesc prea mult despre ea. Multumesc.
Frumos! Ce-aş vrea şi eu să-mi împrumuţi din talentul tău, câte şi mai câte aş putea crea…. 😉
Tu râzi de mine? Azi am vrut să mă las de scris, prea mi-s povestitoare cu acte in regula. Vroiam şi eu un rang …asa mai literar, dar n-am. Tu ai!
Tu ai pană măiastră, Adriana, dar n-o mai ţine atâta din scurt! Parcă ţi-am mai zis asta….poate nu aşa! O să ţi-o mai zic încă în vreo câteva feluri, până îţi trece prin pană vântul( şi se duce) tânguirilor fără bază. 😉
Alma, nesiguranţele fac parte din noi. Unii dintre noi. Pentru restul Dumnezeu a adăugat ingredientul secret care îi fac să-şi pună altfel de intrebări. Poate schimb şi eu cumva starea…pentru că se instalase ameninţător peste mine doar poveştile, eu parcă eram mică într-un colţ. Mulţumesc. Bag la cap.
Intalnirile din gara. Oamenii din tren. Necunoscuti trecand in graba prin viata noastra. Intotdeauna m-au pasionat garile si povestile lor; Daca as fi putut m-as fi mutat in gara (singurul „hic” era ca mirosea cam urat). Ploile si Brasovul … Iar mi-e dor…
Ce aproape te simt. Cam asa simt si eu. Plus că am facut naveta multi ani. Am niste povesti….hmmmmm….
Şi eu fac naveta de mulţi ani şi, probabil, încă mulţi ani de acum înainte. E un stil de viaţă… plin de figuri de necunoscuţi, de fragmente de destin. Scrie poveştile acelea! Sunt sigură că va fi o plăcere să le citesc! 🙂
Frumoasa si trista poveste. Minunat construita. E portretul unei femei tinere, cu sufletul imbatranit iremediabil, inainte de vreme. Calatoria, procesul, sunt doar pretextul acestei povesti. Studiul oamenilor e un exercitiu care imi place si mie. Dar ca sa vezi, dincolo de imagine, trebuie sa le simti framantarile si durerile, sa le simti sufletul si asta nu poate oricine. Felicitari!
Atunci mă înţelegi! Am nişte imagini rămase în cap într-un mod copleşitor. Abia aştept să brodez în jurul lor. Mulţumesc, Carmen!
Mulţumesc, Gabriela! Exact, aici povestea devine secundară. Femeia are întâietate, şi frământarea ei de atunci, e vie şi acum.
Garile si trenurile…ofera prilejul, uneori nedorit, de a observa sau chiar interactiona cu o multime de povesti, unele dramatice, ca aceasta.
Tare frumos ai scris dar tare trista trebuie sa fi fost acea biata femeie… Parca am intrat cateva minute in sufletul ei.
Uneori avem intalniri ciudate. Acum inteleg că povestea aceea a avut şi alte rosturi, altfel nu-mi revenea acum in minte.