Cine cade azi din buzunarul amintirilor mele? Are miros de soare şi gust de pământ, are atingeri de înger şi sărut sărat de Bărăgan! Şi spunea despre ea însăşi: aud, văd şi pricep. E chiar ea: mamaia mea, cum îi spuneam noi, omul din ceruri ce ne are în pază mereu şi la care ne vom îndrepta privirea rugătoare ca la îngeraş. Bunica mea era un exemplu pentru viaţă, probabil ca mai toate bunicile pământului.
Deşteaptă nativ, cu o inteligenţă usturătoare, aş spune, nimeni nu a scăpat vreodată de intransigenţa vorbelor sale. Cu un simţ practic ieşit din comun, singură făcea şi desfăcea, bunicul meu fiind doar un simplu pion; şi nu o spun în sens rău, dar asta era realitatea. Am fost crescută de ea de la 6 luni, şi plângeam până la Mizil când eram luată la oraş de către tata.
O iubeam ca pe zâne, balauri dar şi poveştile păleau pe lângă ea.”Aud,văd şi pricep”…spunea într-o autocaracterizare, spre bătrâneţe, când tot satul se aduna la poartă să-i asculte poveştile de peste zi, când ei au fost duşi la câmp.
Cuvintele sunt puţine, personalitatea ei năucitoare,regretul că nu mai e cu mine….. imens. Şi totuşi,am avut norocul să o am alături 34 de ani, 34 de ani plini. Când trebuia să-i povesteşti ceva, nu aveam voie să trec peste introducere. Începeam tot timpul cu ceva de genul:”şi…am intrat în cameră, şi era cutare, şi cutare, care..”
Nu-i plăceau lucrurile scurtate inutil, element pe care l-am mai întâlnit doar la soţul meu. Pe el, însă, bunica mea nu l-a cunoscut. A plecat repede, cu oful neîmplinirii mele ca femeie, şi de care îi povestim cum putem de şapte ani de zile, poate ne aude şi se bucură….
Odihneşte-te în pace”sărutul meu sărat de Bărăgan!”. Te vom iubi mereu!
Faci tu ce faci, Adriana, si-mi deschizi sertare cu amintiri de mult incuiate. Nu ca nu mi-ar face placere sa le deschid, dar prefer sa le las acolo, sa nu se puna praful pe ele.Vacantele mele la bunicii materni erau inedite. Bunicul ma suia in dud ( eu fiind o grasuta nu ma puteam cocota singura) ca sa mananc dude si ma astepta acolo pana ma saturam si apoi ma dadea jos. In acest timp bunica, o femeie fara carte , dar de o intelepciune si o bunatate pe care nu le pot uita, imi facea placinte poale-n brau si mi le ascundea intr-un loc in dulap pe care-l stiam numai noi doua ca sa nu le gaseasca verisoarele mele si eu sa raman fara placinte. Era o femeie care a suferit mult, a crescut 12 copii ( asa era pe vremea ei), dar nu am vazut-o niciodata incruntata sau suparata. Avea mereu un zambet pe buze si o vorba buna de spus cu duiosie si cu blandete. Cred ca i-am mostenit timbrul cald al glasului ei, macar atat mi-a mai ramas, dupa ce ea a „plecat” in alte lumi, mai aproape de Dumnezeu. Bunica mea si mama mea : aceeasi voce, acelasi suflet, aceeasi bunatate.
Rectific eu,cu voia ta,sper,: '' bunica ta si mama,si tu,Olimpia: aceeasi voce,acelasi suflet,aceeasi bunatate''. Stii ca mi-ai adus in minte ceva ratacit? Duzii si aguzii din satul mamei.Doamne ce vremuri. Ne rupeam hainele prin ei.Mama a fost singura la parinti, si totul pentru noi a fost magic,iubire din toate partile. La tata a fost alta poveste,7 frati,multi verisori,oameni mai reci,bunici plecati devreme,cand eu aveam vreo 7-8 ani. Culmea ,in ce neam crezi ca seman mai mult,cel putin fizic? Da,al tatalui.Desi maturitatea imi scoate la iveala fete noi. Apropo,scrii minunat,ai putea sa-mi urmezi exemplul…
Mi-ai deschis şi mie un sertar cu amintiri, unul cu multă dragoste şi regrete că n-am putut s-o am mai mult lângă mine pe bunica. Şi pe mine tot ea m-a crescut, m-a mângâiat, uneori o consideram şi o consider mai mamă decât mama.
Şi acum mă gândesc…cum poate să nu mai fie acel om căruia îi cunoşti fiecare crăpătură din palme, fiecare rid de pe faţă…
Ooof, ce bunica desteapta! Si a mea era la fel desi avea 4 clase, citea si la 60 de ani, dar am pierdut-o cam repede.
Cuvânta, mulţumesc! Cred că toate bunicile aveau un farmec aparte. Şi, da….aveau puţine clase, dar inteligenţă nativă şi surprinzătoare. Să le odihnească Dumnezeu pe toate mamaile plecate la el.
De atâtea ori ai venit la mine cu astfel de comentarii încât deja îţi intuiesc cuvintele. Da, bună întrebare: cum poate dispărea un om pe care-l ştii atât de mult şi într-un fel aparte? Dar se întâmplă şi când se întâmplă uite cum iese la iveală fiecare emoţie. Mulţumesc, copil frumos!