Parcul era circular. O mulţime de grădinari veseli şi pricepuţi aranjau gardul viu ce înconjura zona de joacă ca într-o inimă mare şi umbroasă. Era destul de înalt astfel încât picii abia se zăreau din afară. Din loc în loc câte o bancă albă, dintr-un gen de aluminiu dantelat, împodobea locul transformându-l în ceva nemaiîntâlnit. Din interior se auzeau glasuri nevinovate de copii care săreau, alergau, se tăvăleau prin nisipul fierbinte al verii, ce ne scoseseră pe toţi din casă, departe de aerul toxic de bloc şi balcoane închise.
Un balon roşu cu luciri de prinţesă de Disney, una care-şi pierduse un condur, se rătăci în văzduh. Oana îl urmări cu ochii şi se sprijini cu mânuţele de banca un pic prea încinsă de razele soarelui. Peste drum un magazin cu haine de damă părea populat de oameni în vitrină. Se schimbau produsele. Doina o rugă pe Oana să rămână acolo cu Gropiţă, căţelul lor metis dintr-un terrier şi ceva mai puţin de soi; un fals autentic, cum îi plăcea mamei să-i spună, într-un mod sufletist şi amuzant. Era interzis în parc cu animale, motiv de vrajbă între cei ce iubeau şi cei ce nu iubeau animalele, dar asta nu era problema lor. Devenea, oarecum, băncuţa dantelată din faţa magazinului fiind popasul impus. Ar fi vrut şi ea în parc dar Doina nu părea dispusă să stea cu Gropiţă preţ de o tură de tobogan.
Aşa că, după ce îi făcu bine instructajul, o asigură că o va vedea perfect din vitrina magazinului unde avea treabă. O umbră de amăgire intenţionată detectă bine Oana în glasul surorii ei mai mari, şi se dovedi repede că nu era doar o impresie de copil nerăbdător şi temător. Minciuna Doinei era una dintre multele primite de-a lungul vieţii ei de copil aruncat într-o lume de adulţi a cărei faţadă era poleită de zâmbete aducătoare de siguranţă mai mult sau mai puţin credibilă. Cu un ochi la tufele ce împrejmuiau gardul şi cu unul la arcada uşii boltite, pe care Doina tocmai intrase, se aşeză pe bancă cu Gropiţă alături, stând cuminţi şi nemişcaţi ca pentru o poză.
În vitrină rămăsese un manechin dezbrăcat, oribil la vedere aş spune eu, urât gândi Oana în termenii ei facili de copil frământat de întrebări. Nu-şi putea lua ochii de la acea imagine de om fals, ca o păpuşă imensă, gri şi lucioasă, fără păr şi fără degete. Aproape că îi dăduseră lacrimile când îşi imagina, ca într-o poveste pe care i-o citise ei mama, cum cineva îi furase hainele şi acum trebuia să stea ruşinată într-un colţ. Săraca, păpuşă mare! Dar tocmai când Gropiţă se urcă cu lăbuţele pe rochiţa ei roşie, Oana zări pe cineva în vitrină care acoperea manechinul cu o rochie colorată, îi puse repede păr, pălărie şi pantofi alături şi păpuşa ei primi oarecum ţinuta completă. Într-un minut apăruseră şi degetele şi putea jura că pe faţa aia gri şi lucioasă de manechin apăru un zâmbet mulţumit. Se frecă la ochi şi îşi strânse în braţe căţelul.Nici nu o zări pe Doina, care îi urni de acolo urâcioasă şi deranjată de mânuţa Oanei care îşi luă la revedere de la păpuşa ei mare. Ca un făcut încheietura degetelor de la braţul drept al omului de plastic cedă, iar Oana luă asta ca un răspuns. Chiui de bucurie şi fugi în parc spre disperarea Doinei aşezată pe o altă dantelă albă având în vizor copilul cu imaginaţie de viitor scriitor. Gropiţă gemea fericit, iar manechinului i se schimbase poziţia din vitrină de parcă ar fi vrut să se uite peste gardul viu al parcului după mica lui prietenă. Toboganul era a treia dorinţă împlinită în acea zi pentru Oana. Se putea întoarce oricând în lumea adulţilor. Era pregătită.
Textul e scris tot pentru duzina de cuvinte, unde, de exact trei luni în cap, am descoperit că mă pot trimite în lumi neştiute, nebănuite şi dorite tainic. Vă mulţumesc! Ca de obicei, în tabel găsiţi scrieri deosebite. Încercaţi-le, voi cei din afara clubului psi! E o lume plină de frumos!
Felicitari pentru cele 3 luni, si pentru toate articolele tale…. iar Oanei si lui Gropita distractie placuta 🙂
Mulţam, dor!
Sunt sigur că e un sport între fete. Clar, eu nu am ce căuta aici, în acest post!
Nu prea cred! Tocmai ce ai păsit ….
Copilul din mine inca mai sta ascuns in suflet, mereu in alerta, mereu gata sa intoarca privirea la vederea manechinelor urate din vitrine, lasate goale in vazul trecatorilor. Nu le-am putut vedea niciodata ca pe niste papusi mari, ci mai degraba ca pe niste femei injosite de maini nepasatoare, de curiozitatea celor care nu se jenau sa le priveasca inainte de a fi aranjate.
Povestea asta mi-am amintit-o într-un astfel de moment ca al tău, doar că …întotdeauna un copil are imaginaţia mai frumoasă, mai pură….
Eu am intrat in lumea ta doar de o saptamana. Si imi place foarte mult. Povestea ta m-a transportat in lumea Oanei inca de la prima propozitie. Ai condeiul fermecat. Prinzi cititorul . Felicitari.
Stii cât mă bucur? Mai ales că mi se demonstrează teoria mea, cum că…nu ne ducem prin alte bloguri doar dacă comentăm reciproc. Eu de când cu Superblogul uit unde am fost in vizită. Trebuie să mă adun cumva. Multumesc din suflet. Eu nu am suficientă incredere in mine şi cu fiecare gând primit…parcă prind curaj. Esti generoasă.
Tu esti generoasa cu noi, Adriana. Ne oferi in fiecare zi ceva frumos, de suflet. Am ajuns sa urmaresc blog-ul tau in fiecare zi pentru ca stiu ca ma asteapta o surpriza placuta. Raman tot un copil care se bucura de suprize. Imi pare rau insa, ca sunt zile cand nu apuc sa deschid calculatorul si parca simt ca pierd ceva. Recuperez apoi in zilele cand reusesc sa-mi fac timp si pentru sufletul meu. Iti multumesc ca existi.
…de luni nu am scris nimic. Azi am pus două postări, restul erau printre primele mele articole scrise pe blog..in martie. Nu prea au fost citite atunci de multă lume şi tare rau imi parea. Acum sunt fericită, parcă le-am răzbunat…cumva. Multumesc pentru distribuiri, promovare si pentru că imi dai curaj să cred că interesează pe cineva si amintirile mele, oarecum…comune. Multumesc eu, Olimpia!
Mi-a plăcut așa de mult! uneori aș vrea să am naivitatea copilului, alteori mă bucur că s-a dus…
Manechinele de azi stau în poziții mai umane, mai firești, uneori parcă-s oameni….cele de pe vremuri îmi produceau un fior nedeslușit, poate un pic de groază. Numai îmbrăcate trebuie lăsate privirilor, e ceva ce se impune. Frumos ai scris, ca de obicei! 🙂
….eu mă bucur că s-a dus, prea vedeam multe şi auzeam tâmpenia aia: „lasă, zi mai departe, că ea e mică, tot nu intelege”. Şi era fix pe dos, iar ce nu intelegeam, iscodeam până simteam adevarul…
Mai sunt câte unele la Brasov pe care le ocolesc. Exact cum spuneam: gri,lucioase, dezmembrate. Mai bine ar atarna altceva in vitrinele alea că ar fi mai inspirat. Multumesc, Mirela.
In imaginatia copilului, papusa trebuie sa fie vie. Manechinul fara imbracaminte era doar un obiect urat, gri, fara viata. O haina si parul i-a dat expresie si l-a transformat in erou de poveste. Copiii au nevoie de transformarile acestea, sa poata visa, astfel lumea lor e completa. Fetita s-a dus linistita la joaca, atunci cand papusa aceea a devenit „vie” si veghea din vitrina, asteptand sa fie privita si nemiscata de la postul ei.
Mi-a placut povestirea. Felicitari!
Totdeauna m-au fascinat primele intrebări si experiente ale copiilor. Noi avem senzatia că stiu tot şi ne minunăm la fiecare asociere pe care o fac. Sunt foarte incântată când intâlnesc astfel de copii. Multumesc, Gabriela!
eu încă mai sunt un copil naiv. în ziua în care nu voi mai fi astfel, îmi doresc să nu mai fiu deloc pe.acest pământ.
Eu pot sa iti spun sigur ca nu intru pe bloguri doar din complezenta. Iar blogul tau e o poveste in sine. Una superba. Cat despre incredere stiu cum e. Crede-ma. Eu renuntasem intr-un fel la blog tocmai din lipsa increderii. Dar acum am prins aripi. Tu ai ceea ce nu multi au. Sa faci proza si poezie si sa transmiti atat de multe e ceva special. O sinceritate atat de frumoasa si o blandete aparte. Suflet de artist. Sa ne incati in continuare.
Aș vrea să pot rămâne veșnic doar copil! Dar viața a hotărât altfel, așa că-mi păstrez doar o cămăruță a sufletului în care să-mi adun toată copilăria maturității. Nu știu dacă sunt pregătit să intru în lumea adulților, parcă aș mai rămâne pe aici, prin lumea de povești!
Copii mari – cei ce visează,
cei ce apoi mai şi cutează,
cei ce n-au piedut jocul
şi mai au şi norocul
să le crescă imaginaţia odată cu orizontul…
aşa, ca tine! 🙂
Mai,tu ai ce ai cu rochitele astea rosii 😉
Ce nume fain i-ai dat, Gropita!
Na,citeam la tine si ma gandeam la papusa pe care tocmai am vazut-o aseara in sufragerie,tot asa,goala,dezbracata de fete,doar ca la dimensiuni mult reduse,dar e blonda si mai luminoasa ,chiar si asa.
Banci din dantela alba? Frumos 🙂
….ce norocoasă eşti! Mie mi se spune tot timpul că m-am născut gata mare, prea matură…
Din nou spun: esti norocos! O cămărută cu ce vrei tu, de poti sa o păstrezi nealterată, face cât toate bucuriile palpabile. Părerea mea!
Nu-s copil mare, n-am fost deloc,
Ba, uneor,i nici mic nu ştiu cât am prea fost,
Dar stiu că lumea imi face loc
Pentru povesti şi vorbe ce au rost
S-aducă strop de fantezie
Intr-o lume c-o uitată copilărie.
Da, a fost stropul meu de aduceri aminte: dantelă, păpusi şi o „gropită”…ca a soră-mii din obrazul drept! Ea e muza mea …uneori. A fost un copil perfect! Şi, da…roşul se va regăsi in cuvintele mele…des.
Un instantaneu al copilariei frumoase si fara griji. Imaginatia nu putea lipsi. Si mie imi place numele catelului 🙂
Nu stiu de ce, cand ma gandesc la manechine, imi vine in minte imediat unul dintre filmele cu BD…cred a il stii si tu. 🙂
…uneori, am senzatia că ni se împletesc gândurile. Ieri citeam, la tine, de Angela Moldovan şi plecarea ei in lume, şi glasul ei mi-a persistat in minte. Acum…BD. Clar, imaginea aia e unică.