Lângă noi e o casă părăsită. Nu mi-aş fi permis să spun niciodată asta dacă din februarie 2013, de când tanti Ana a plecat spre alte lumi, ar mai fi trecut pe aici cineva să o îngrijească. Tanti Ana nu a avut copii. A lăsat casa unui nepot cu mari probleme, cinci operaţii pe creier, şi cred că asta e singura explicaţie pe care mi-o pot da, apropo de acel zero vizite, chiar dacă nevasta din dotare, tânără şi în putere, ar fi putut compensa din plin absenţa lui. Doar că, ştiind că în zona noastră muntele ne-a acaparat cu totul, deci şi cu dezavantajele lui, umezeala fiind una dintre acestea, nu pot să nu mă întreb cât plânge oare casa de atâta umezeală şi miros? Noul proprietar nu va putea să mai facă altceva decât să o dărâme. Noi privim cu tristeţe spre casă, cu o lacrimă în suflet. Nu e mai nimic de făcut.
Vara a mai fost cum a fost. Tanti Ana avea grădina plină de flori şi viţă de vie boltită. Era ca o umbră naturală. Trandafirii şi zorelele ce s-au întins până spre noi, pe gard, erau ca o încântare a simţurilor noastre. Mânecuţa Maicii Domnului a rămas înflorită până spre septembrie, lucru rar, ca şi când parfumul ei o mai lăsa pe băbuţa noastră, „prietena” lui Mihai (cum îmi plăcea mie să spun), cu adieri pe pământ.
Toamna, în schimb, a adus o muzică simfonică, în curtea femeii. Şi nu glumesc deloc. Ştiţi zilele alea, în care pleci de dimineaţă în drumeţie, cu ceaţa deasupra capului şi cu senzaţia că auzi un cor ca de greieri, ei nefiind decât şoaptele coborâte din înaltul cerului spre desfătarea noastră şi a urechilor un pic îngheţate? Pădurea ne vorbeşte, ne cântă, ne spune poveşti într-o simfonie cu cheia sol a toamnei pe portativ. Ieşim în curte, cu o cană aburindă de cafea, înfăşuraţi cu hanorace călduroase (aici tot timpul e cu câteva grade în minus) şi ascultăm cum ne cântă pădurea de lângă casă, exact ca în drumeţie.
Dinspre tanti Ana auzim glasul strugurilor neculeşi, al gutuilor necăzute din pom, care parcă îşi îndreaptă moţul lor cu pufuşor înspre noi, transmiţându-ne telepatic să le salvăm de pe ramurile ce se golesc de frunze. Mere ce cad cu zgomot şi grauri ce croncănesc gălăgios, ciugulind rodul viei plângătoare de anul ăsta. Nucul cel mic strigă, într-o arie de frunze, că are daruri pentru oricine l-ar culege. Cade o ţiglă, desprinzându-se violent de pe acoperişul pipernicit al casei ce pare, încet, încet, o colibă. Bubuitul ei e ca un sunet de tobe sau talgere, iar scârţâitul uşii de la o anexă ce stă să se dărâme, întregeşte tânguirea, asta, de mijloc de toamnă.
Când plouă peste curtea vecinei pare că toată simfonia ar fi o durere, un recviem natural şi un vaiet al unui om care credea în viaţa perpetuă, măcar pentru natura din curtea ei. Nişte flori de gălbenele trec timid dincolo de zăbrelele gardului nostru şi par a se agăţa de orice formă de admiraţie găsită la îndemână. Vecina avea leuştean şi mărar ce au crescut înalt precum vrejul de fasole şi Jack al lor. Nimic nu e mişcat. Totul e înţepenit într-un peisaj parcă pictat, dar viu printr-o animaţie modernă. Parfumul puternic de mirodenii româneşti imprimă amintirilor cântecul de jale al unei fanfare naturale.
Păsările îşi fac loc în curte, în mirajul boabelor libere, iar trilurile lor sunt ariile de soprane ce fac muzica asta de toamnă puţin mai veselă, mai cu speranţă, alungând gândul fanfarelor. Doar pisicile sunt fericite. Le pândesc după tufele cele ‘nalte, în speranţa că ultima silabă de victorie să fie un mieunat învingător. Atunci, închid uşa, nevrând să fiu părtaşă trofeului smuls prin legi fireşti pentru ele, nefireşti pentru mine. Toamna îmi cântă cântec trist de uitări, de duceri şi aduceri aminte, de oameni plecaţi şi lumea lor risipită într-o indiferenţă de om sec. Ştiu doar că după câteva luni natura va descânta sunete vii de răsfăţ verde şi asta mă alină, însă nu-mi pot lua ochii de la tot raiul ăsta care sigur nu va fi perceput de un om din viitor..astfel și nu va vedea altceva decât o …casă părăsită.
Mi-aduc aminte de mine, cea care m-am îndrăgostit de muzica unui parfum primit în dar într-o toamnă, demult, şi pe care l-am uitat, Noa, de la Cacharel – parfumul perla. Ştiu că inocenta acestor arome nu cadrează perfect cu parfumul subiectului dar faptul că de 15 ani nu l-am mai folosit mi se pare nedrept, asa arăt că uitarea e o muzică a unui parfum pierdut în timp. Ce-ar fi să-l regăsesc, poate aşa găseşte cineva şi drumul spre casa părăsită a tantei Ana, sau mai bine nu, caci cine stie ce transformari ciudate vor veni. Povestea a fost scrisă pentru Clubul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, tot ea fiind cea care a ales această temă: „Parfumul muzicii toamnei”. În tabel găsiţi şi alte poveşti minunate.
Reverie de toamnă. Un tablou de Monet și o muzică de Debussy.
şi un parfum ca o perlă… 🙂
Parfumul pe care l-am simtit aproape, dar de unde mi se trage si problema de pe blog. Accesasem o fotografie. M-a penalizat Google. Noroc că nu şi prietenii.
Ei…un tablou de Brasov, cu muzică de pădure …de centru
Recunisc perfect peisajul. Si mirosul. Si zgomotele. Adoooor. E undeva pe sub Tampa, nu?
Normal. Căsuta din pădure, cu miros de ţară, cum spuneau niste tineri veniti in vizită.
Nimic nu dadea de inteles, in primele randuri, ca voi citi o adevarata plangere a casutei transformate in coliba, a gradinii ce se vede abandonata. desi s-a straduit sa convinga toata suflarea sa rodeasca. Mi-ar placea sa stiu ca tanti Ana, de acolo de unde e, poate citi randurile tale, necerut omagiu adus naturii!
Dacă ai şti, Vienela cum priveşte Mihai curtea vecinei noastre? Cu o milă nesfârşită! În primăvară se gândea că ar fi nepotrivit să le cerem cheia să plantăm ceva în grădină, acum ne pare rău că nu am făcut-o. Totul ar fi fost curat acum. Tanti Ana? Sigur se rasuceste in mormânt.
Cuvinte care transmit enorm. Poate ajung sa fie citite si intelese si de cel in cauza. Sper. Uneori casele parasite se incapataneaza sa ramana in picioare, pentru a ne aduce aminte ca pe acolo a trecut un om.
Casele sunt precum oamenii, lasati singuri si parasiti sufera in tacere. Minunat ai descris toamna ta, acolo la munte, cu suntetele, parfumul si culorile ei…
….pentru că e ceva ce se petrece fix sub ochii mei zi de zi, mă doare textul ăsta. De aici încercările mele de a uni muzici care chiar sunt reale. Multumesc, dor!
….nu le citeste, nici măcar telepatic. Dacă ai citi postarea mea de prin martie cu tanti Ana, ai intelege de ce. Când a murit, intr-un bufet au găsit 40.000 ron, adică 400 milioane. Mai au până papă banii şi vor vinde casa, doar că atunci vor vinde o ruină. Norocul celui ce va cumpara, desi mă indoiesc…de vreun noroc aici.
Azi am citit de cateva ori postarea aceasta. Mi-a placut mult. Cate sunete, arome, culori si povesti pot avea casele parasite! Nu te-ai gandi niciodata, dar ele isi traiesc viata in continuare, intr-un ritm pe care, foarte putini il sesiseaza. Parca auzeam merele cazand din pom, tigla de pe acoperis ori greierii prin iarba inalta. Parca vad pisicile pandind pasarile ce se apropie, de curtea aceea, in care domneste taina uitarii. S-a asternut pacea peste povestea de viata a batranei. Asta e tot ce conteaza, Candva, casa va prinde viata dar nimic nu va mai fi cum a fost. Nu spun despre parfum. Am incercat dar e prea dulce pentru mine. Mie imi plac parfumurile translucide, abia perceptibile, mirosind fresh sau uneori, cele cu tenta amara, foarte rar, unele florale.
Mi-aduci parfum de vechi și de frumos, chiar dacă urâtul vrea să acapareze totul! Aduci parfum de gutui și toamnă, cu frunze-ngălbenite de ani trecuți prin lume! Cu greu privesc imaginea pe care nu ai vrut să ne-o arăți, dar care se bănuie în spatele vorbelor tale! Mulțumesc!
Cred ca tu ai ramas in locul meu, langa padure, Adriana. Te inteleg perfect si imi readuci in minte amintiri de mult uitate. Nicaieri nu e mai frumoasa toamna ca la Brasov, langa padure. Cred ca au fost anii cei mai frumosi pe care i-am trait in viata mea. Acolo, departe de lumea dezlantuita cu fosnetul padurii, cerbii, caprioarele, ursii, veveritele, vulpile, dihorii, ulii, acolo m-am simtit libera si fericita.
A murit Omul, încet, tăcut, moare şi Casa.
Oh, ce frumos le văd pe toate derulându-se prin fața ochilor, cu parfum plutind în aer… Minunat!
Foarte frumos scris! Un comentariu mai lung ar fi de prisos!
Casele sufera ca si oamenii…la fel ceea ce le inconjoara: curtile, gradinile… Povestea ta canta o muzica trista, tristetea unui abandon total. Simt o revolta muta si percep ca pe-o fatalitate toamna ce vine peste fosta proprietate a lui tanti Ana… Apoi si iarna va veni si mai dura… Am si eu o astfel de casa in drumul meu, ma trec fiori de groaza de cate ori o vad… Asa cum spui, sunt sigura ca tanti Ana se rasuceste in mormant… Mi-a placut scrierea. Eu te-am trecut in lista cu povesti de la finalul povestii mele parfumate. Trec acolo toate linkurile, intotdeauna. Acum am terminat. Revin in ritmul meu…stiu ca ai observat. O seara frumoasa si o imbratisare calda! Ma simt bine aici, ca acasa, fiindca despre tristetile vietii se poate scrie intotdeauna foarte frumos… 🙂
Adriana, dar inca te mai poti inscrie in tabelul Mirelei …. Doar asa ca sa se stie si acolo.
Uite ca am pus PS-ul inainte. Aiurita de mine :))))
Casa aceasta cred ca este magica, mi se pare mie. Se pastreaza, desi nu prea e nimerit cuvantul, de parca ar astepta-o din nou pe tanti Ana. Trista povestea ta parfumata, dar si cu o nota de speranta. Sau e doar wishfull thinking?!
In ziua când am scris-o, am pus povestea dar am sters-o imediat ce am aflat că blogul meu e cu probleme. Dimineata mi-am rezolvat problema, dar eu stersesem toate linkurile, poze, tot. Asa ca precautie. Am avut impresia că s-a inchis tabelul. Voi pune modificarea şi link către club…dacă incă se poate. Multumesc.
Tocmai am inscris-o. Ar fi fost păcat, eu am scris-o DOAR datorită subiectului ales de Mirela, dar dacă am auzit de blogul meu virusat, nu mi-a mai ars de invitaţii. Mulţumesc pentru atenţionare!
Chiar ca r fi fost pacat, mai ales ca povestea e asa de frumoasa, zic eu. Merita sa apara in tabel, poate si altii o vor citi. Pupici :*
Lipsa mainii omului intr-o casa aduce repede o simfonie, doar simpla lui prezenta insulfeteste casa, iar tiglele nu mai cad de pe acoperis ca intr-un requiem…parca se mai potolesc, sub privirea indurerata a omului ce locuieste acolo.
Aşa şi cu oamenii, acum pustii, altădată grădini înmiresmate. Nici eu n-o să zic prea multe, povestea asta se amuşinează, ca să i se extragă esenţa potrivită fiecărui nas, fiecărui gust amărui sau dulce…
La fel ca auzul, simțul mirosului e vital. Nu, nimic nu se compară cu lumina ochilor, dar eu nu știu dacă aș da mirosul pe auz, în caz că cineva, prin absurd, mi-ar cere acest lucru. Sper să n-o facă…mai ales că am avut probleme de hipoacuzie, acum vindecate complet, dar pot reapărea oricând. Iar când citesc…”Mere ce cad cu zgomot ”, le simt mai întâi mireasma, doar apoi le aud simfonia. E un parfum atât de amplu, însoțit de o muzică pe măsură. Știi că am citit odată, de două ori, de zece ori povestea ta, iar acum am găsit timpul și starea să las un atât de…poate umil comentariu, povestea ta fiind copleșitoare… Atât de plină de parfumul unei grădini, dar și de miasmele unei case ce stă să moară, a unor suflete stinse, dar și a unor amintiri de preț. O poveste cu muzică plină de parfum, plină de sensibilitate. Mulțumesc!
In fiecare zi, fără să vreau, sau poate da, văd spectacolul din curte cu intensitati diferite. Acesta de toamnă, cu fructe in parg, cu struguri mâncati de grauri, cu tot ce am spus deja e cel mai fermecator. Mă bucur că ai simtit ceea ce am incercat eu sa zugravesc in articolul acesta. Cat despre parfum, e singurul pe care cei din jur mi l-au atribuit a fi perfect cu mine. Eu, ca si tine, am alte preferinte.
Ai un dar de „a vorbi” care mă fascinează cu fiecare regăsire a ta. Ai perfecta dreptate: poţi vedea multe într-un tablou ce lasă portita deschisa spre interpretari diferite. Multumesc…eu!
In afara de cerbi…am intalnit si eu tot ce spui. Cu teamă şi curiozitate. Uneori nici mie nu imi vine a crede ce noroc am! Şi uite asa indulcim povesti care au fost odată dulci dar au prins acel gust amărui de trecere….
Da! Poate CASA are ceva noroc cu niste mâini iubitoare. Unele noi de om …roditor…
Spectacolul real e cu mult mai măret. Eu am facut ce am putut. Multumesc, Simona!
Uneori un singur cuvant e suficient. Să stii, că tot ce spun vine in continuarea stancii din zonă, de care vorbeam zilele trecute. Caut ceva poze şi ti le pun pe fb.
Cu tine rezonez …intr-un mod subtil. N-am dat importanta prea mare că desi scrisesem povestea pt clubul parfumat nu o pusesem in tabel. Tu, generoasa ai trecut linkul meu in sirul celor deja rodati in a scrie acolo. Multumesc, Elly, asa cum multumesc că nu mă faci să mă simt ciudat când nu aleg doar subiecte tonice. Exact, si despre subiecte triste se poate scrie frumos…
Să sperăm că vor mai veni vreodată oameni harnici. Zona e un pic neprimitoare pentru cei comozi. E mai potrivita unei case de vacanta.
Alma, ieri remarcam ca esti ca un titirez şi …peste tot: concursuri, doua bloguri, treci pe la cei ce scriu, esti la teatru, cu cei mici, hand-made din tot ce gasesti, participi la campanii. Nu stiu cum gasesti timp de toate. Tu esti un dar…multumesc…
Cand ai spus tema…aveam una perfecta si grandioasă despre o muzicalitate a toamnei intr-o zonă de pădure aproape Dumnezeiască. MIrosul gutuilor, merelor, al tulpinilor bătrâne de leustean si mărar, m-au făcut să mă răzgândesc. In prima idee aveam muzica, dar in a doua mirosul, parfumul. Poate intr-o zi voi scrie despre cascadele ce sunt unice şi unde imi trimit pasii in fiecare an. Anul acesta a fost renovată zona. Hmmm…ce gand ..am! Multumesc, Mirela…pentru oportunitatea de a scrie povesti noi.
Întrezăresc o temă superbă, pe care sper că o vei propune. Să vedem dacă ne gândim la același… sonor și proaspăt parfumat lucru! 😉
Ei, să spun cinstit aveam de gând să propun ori parfumul cascadelor, dar parcă nu-mi suna prea bine, ori parfum de oras medieval. Alege una şi eu mă declşar multumita. Să stii că am rasfoit toată arhiva pentru a fi sigura că nu repet ceva.
M-am gândit la parfumul cascadelor. Dar și cel de oraș medieval e o temă ispititoare! Vezi ce-mi faci… Mergem pe Parfumul cascadelor, iar orașul medieval îl lăsăm pentru o geroasă zi de iarnă, când vom avea timp mai mult pentru scris. Vai ce-mi plac amândouă, ce parfum grozav au! 🙂
..perfect! Asa rămâne!
Casele parasite au o tristete aaparte, ele nu isi pot reveni singure, au nevoie de un om sa le dea suflet si oameni sunt din ce in ce mai putini din pacate
Azi …sotul meu a văzut un apel pierdut de la cel ce ar fi trebuit sa aibă grijă de casa. Poate am facut lumea sa se miste. Maine revin cu vesti…sper…
Si toamna asta iti reflecta adancimea sufletului, draga Adi.
..ei, Moni! Sunt doar vorbe de trecere prin viata, dar mulţumesc!
Citind povestea ta, m-am îmbătat cu mirosurile toamnei tale și am simțit toate zgomotele și întâmplările din curtea de alături… Ai tu darul de a face din orice o poveste frumoasă. 🙂
Ai tu darul de a vedea in mine mai mult decat sunt şi tare-ţi mulţumesc pentru asta.
Reverie de toamnă. Un tablou de Monet și o muzică de Debussy.
şi un parfum ca o perlă… 🙂
Parfumul pe care l-am simtit aproape, dar de unde mi se trage si problema de pe blog. Accesasem o fotografie. M-a penalizat Google. Noroc că nu şi prietenii.
Ei…un tablou de Brasov, cu muzică de pădure …de centru
Recunisc perfect peisajul. Si mirosul. Si zgomotele. Adoooor. E undeva pe sub Tampa, nu?
Normal. Căsuta din pădure, cu miros de ţară, cum spuneau niste tineri veniti in vizită.
Nimic nu dadea de inteles, in primele randuri, ca voi citi o adevarata plangere a casutei transformate in coliba, a gradinii ce se vede abandonata. desi s-a straduit sa convinga toata suflarea sa rodeasca.
Mi-ar placea sa stiu ca tanti Ana, de acolo de unde e, poate citi randurile tale, necerut omagiu adus naturii!
Dacă ai şti, Vienela cum priveşte Mihai curtea vecinei noastre? Cu o milă nesfârşită! În primăvară se gândea că ar fi nepotrivit să le cerem cheia să plantăm ceva în grădină, acum ne pare rău că nu am făcut-o. Totul ar fi fost curat acum. Tanti Ana? Sigur se rasuceste in mormânt.
Cuvinte care transmit enorm. Poate ajung sa fie citite si intelese si de cel in cauza. Sper. Uneori casele parasite se incapataneaza sa ramana in picioare, pentru a ne aduce aminte ca pe acolo a trecut un om.
Casele sunt precum oamenii, lasati singuri si parasiti sufera in tacere. Minunat ai descris toamna ta, acolo la munte, cu suntetele, parfumul si culorile ei…
….pentru că e ceva ce se petrece fix sub ochii mei zi de zi, mă doare textul ăsta. De aici încercările mele de a uni muzici care chiar sunt reale. Multumesc, dor!
….nu le citeste, nici măcar telepatic. Dacă ai citi postarea mea de prin martie cu tanti Ana, ai intelege de ce. Când a murit, intr-un bufet au găsit 40.000 ron, adică 400 milioane. Mai au până papă banii şi vor vinde casa, doar că atunci vor vinde o ruină. Norocul celui ce va cumpara, desi mă indoiesc…de vreun noroc aici.
Azi am citit de cateva ori postarea aceasta. Mi-a placut mult. Cate sunete, arome, culori si povesti pot avea casele parasite! Nu te-ai gandi niciodata, dar ele isi traiesc viata in continuare, intr-un ritm pe care, foarte putini il sesiseaza. Parca auzeam merele cazand din pom, tigla de pe acoperis ori greierii prin iarba inalta. Parca vad pisicile pandind pasarile ce se apropie, de curtea aceea, in care domneste taina uitarii. S-a asternut pacea peste povestea de viata a batranei. Asta e tot ce conteaza, Candva, casa va prinde viata dar nimic nu va mai fi cum a fost.
Nu spun despre parfum. Am incercat dar e prea dulce pentru mine. Mie imi plac parfumurile translucide, abia perceptibile, mirosind fresh sau uneori, cele cu tenta amara, foarte rar, unele florale.
Mi-aduci parfum de vechi și de frumos, chiar dacă urâtul vrea să acapareze totul! Aduci parfum de gutui și toamnă, cu frunze-ngălbenite de ani trecuți prin lume! Cu greu privesc imaginea pe care nu ai vrut să ne-o arăți, dar care se bănuie în spatele vorbelor tale!
Mulțumesc!
Cred ca tu ai ramas in locul meu, langa padure, Adriana. Te inteleg perfect si imi readuci in minte amintiri de mult uitate. Nicaieri nu e mai frumoasa toamna ca la Brasov, langa padure. Cred ca au fost anii cei mai frumosi pe care i-am trait in viata mea. Acolo, departe de lumea dezlantuita cu fosnetul padurii, cerbii, caprioarele, ursii, veveritele, vulpile, dihorii, ulii, acolo m-am simtit libera si fericita.
A murit Omul, încet, tăcut, moare şi Casa.
Oh, ce frumos le văd pe toate derulându-se prin fața ochilor, cu parfum plutind în aer… Minunat!
Foarte frumos scris! Un comentariu mai lung ar fi de prisos!
Casele sufera ca si oamenii…la fel ceea ce le inconjoara: curtile, gradinile…
Povestea ta canta o muzica trista, tristetea unui abandon total. Simt o revolta muta si percep ca pe-o fatalitate toamna ce vine peste fosta proprietate a lui tanti Ana… Apoi si iarna va veni si mai dura…
Am si eu o astfel de casa in drumul meu, ma trec fiori de groaza de cate ori o vad…
Asa cum spui, sunt sigura ca tanti Ana se rasuceste in mormant…
Mi-a placut scrierea. Eu te-am trecut in lista cu povesti de la finalul povestii mele parfumate. Trec acolo toate linkurile, intotdeauna.
Acum am terminat. Revin in ritmul meu…stiu ca ai observat.
O seara frumoasa si o imbratisare calda! Ma simt bine aici, ca acasa, fiindca despre tristetile vietii se poate scrie intotdeauna foarte frumos… 🙂
Adriana, dar inca te mai poti inscrie in tabelul Mirelei …. Doar asa ca sa se stie si acolo.
Uite ca am pus PS-ul inainte. Aiurita de mine :))))
Casa aceasta cred ca este magica, mi se pare mie. Se pastreaza, desi nu prea e nimerit cuvantul, de parca ar astepta-o din nou pe tanti Ana. Trista povestea ta parfumata, dar si cu o nota de speranta. Sau e doar wishfull thinking?!
In ziua când am scris-o, am pus povestea dar am sters-o imediat ce am aflat că blogul meu e cu probleme. Dimineata mi-am rezolvat problema, dar eu stersesem toate linkurile, poze, tot. Asa ca precautie. Am avut impresia că s-a inchis tabelul. Voi pune modificarea şi link către club…dacă incă se poate. Multumesc.
Tocmai am inscris-o. Ar fi fost păcat, eu am scris-o DOAR datorită subiectului ales de Mirela, dar dacă am auzit de blogul meu virusat, nu mi-a mai ars de invitaţii. Mulţumesc pentru atenţionare!
Chiar ca r fi fost pacat, mai ales ca povestea e asa de frumoasa, zic eu. Merita sa apara in tabel, poate si altii o vor citi. Pupici :*
Lipsa mainii omului intr-o casa aduce repede o simfonie, doar simpla lui prezenta insulfeteste casa, iar tiglele nu mai cad de pe acoperis ca intr-un requiem…parca se mai potolesc, sub privirea indurerata a omului ce locuieste acolo.
Aşa şi cu oamenii, acum pustii, altădată grădini înmiresmate. Nici eu n-o să zic prea multe, povestea asta se amuşinează, ca să i se extragă esenţa potrivită fiecărui nas, fiecărui gust amărui sau dulce…
La fel ca auzul, simțul mirosului e vital. Nu, nimic nu se compară cu lumina ochilor, dar eu nu știu dacă aș da mirosul pe auz, în caz că cineva, prin absurd, mi-ar cere acest lucru. Sper să n-o facă…mai ales că am avut probleme de hipoacuzie, acum vindecate complet, dar pot reapărea oricând. Iar când citesc…”Mere ce cad cu zgomot ”, le simt mai întâi mireasma, doar apoi le aud simfonia. E un parfum atât de amplu, însoțit de o muzică pe măsură. Știi că am citit odată, de două ori, de zece ori povestea ta, iar acum am găsit timpul și starea să las un atât de…poate umil comentariu, povestea ta fiind copleșitoare… Atât de plină de parfumul unei grădini, dar și de miasmele unei case ce stă să moară, a unor suflete stinse, dar și a unor amintiri de preț. O poveste cu muzică plină de parfum, plină de sensibilitate. Mulțumesc!
In fiecare zi, fără să vreau, sau poate da, văd spectacolul din curte cu intensitati diferite. Acesta de toamnă, cu fructe in parg, cu struguri mâncati de grauri, cu tot ce am spus deja e cel mai fermecator. Mă bucur că ai simtit ceea ce am incercat eu sa zugravesc in articolul acesta. Cat despre parfum, e singurul pe care cei din jur mi l-au atribuit a fi perfect cu mine. Eu, ca si tine, am alte preferinte.
Ai un dar de „a vorbi” care mă fascinează cu fiecare regăsire a ta. Ai perfecta dreptate: poţi vedea multe într-un tablou ce lasă portita deschisa spre interpretari diferite. Multumesc…eu!
In afara de cerbi…am intalnit si eu tot ce spui. Cu teamă şi curiozitate. Uneori nici mie nu imi vine a crede ce noroc am! Şi uite asa indulcim povesti care au fost odată dulci dar au prins acel gust amărui de trecere….
Da! Poate CASA are ceva noroc cu niste mâini iubitoare. Unele noi de om …roditor…
Spectacolul real e cu mult mai măret. Eu am facut ce am putut. Multumesc, Simona!
Uneori un singur cuvant e suficient. Să stii, că tot ce spun vine in continuarea stancii din zonă, de care vorbeam zilele trecute. Caut ceva poze şi ti le pun pe fb.
Cu tine rezonez …intr-un mod subtil. N-am dat importanta prea mare că desi scrisesem povestea pt clubul parfumat nu o pusesem in tabel. Tu, generoasa ai trecut linkul meu in sirul celor deja rodati in a scrie acolo. Multumesc, Elly, asa cum multumesc că nu mă faci să mă simt ciudat când nu aleg doar subiecte tonice. Exact, si despre subiecte triste se poate scrie frumos…
Să sperăm că vor mai veni vreodată oameni harnici. Zona e un pic neprimitoare pentru cei comozi. E mai potrivita unei case de vacanta.
Alma, ieri remarcam ca esti ca un titirez şi …peste tot: concursuri, doua bloguri, treci pe la cei ce scriu, esti la teatru, cu cei mici, hand-made din tot ce gasesti, participi la campanii. Nu stiu cum gasesti timp de toate. Tu esti un dar…multumesc…
Cand ai spus tema…aveam una perfecta si grandioasă despre o muzicalitate a toamnei intr-o zonă de pădure aproape Dumnezeiască. MIrosul gutuilor, merelor, al tulpinilor bătrâne de leustean si mărar, m-au făcut să mă răzgândesc. In prima idee aveam muzica, dar in a doua mirosul, parfumul. Poate intr-o zi voi scrie despre cascadele ce sunt unice şi unde imi trimit pasii in fiecare an. Anul acesta a fost renovată zona. Hmmm…ce gand ..am! Multumesc, Mirela…pentru oportunitatea de a scrie povesti noi.
Întrezăresc o temă superbă, pe care sper că o vei propune. Să vedem dacă ne gândim la același… sonor și proaspăt parfumat lucru! 😉
Ei, să spun cinstit aveam de gând să propun ori parfumul cascadelor, dar parcă nu-mi suna prea bine, ori parfum de oras medieval. Alege una şi eu mă declşar multumita. Să stii că am rasfoit toată arhiva pentru a fi sigura că nu repet ceva.
M-am gândit la parfumul cascadelor. Dar și cel de oraș medieval e o temă ispititoare! Vezi ce-mi faci… Mergem pe Parfumul cascadelor, iar orașul medieval îl lăsăm pentru o geroasă zi de iarnă, când vom avea timp mai mult pentru scris. Vai ce-mi plac amândouă, ce parfum grozav au! 🙂
..perfect! Asa rămâne!
Casele parasite au o tristete aaparte, ele nu isi pot reveni singure, au nevoie de un om sa le dea suflet si oameni sunt din ce in ce mai putini din pacate
Azi …sotul meu a văzut un apel pierdut de la cel ce ar fi trebuit sa aibă grijă de casa. Poate am facut lumea sa se miste. Maine revin cu vesti…sper…
Si toamna asta iti reflecta adancimea sufletului, draga Adi.
..ei, Moni! Sunt doar vorbe de trecere prin viata, dar mulţumesc!
Citind povestea ta, m-am îmbătat cu mirosurile toamnei tale și am simțit toate zgomotele și întâmplările din curtea de alături… Ai tu darul de a face din orice o poveste frumoasă. 🙂
Ai tu darul de a vedea in mine mai mult decat sunt şi tare-ţi mulţumesc pentru asta.