Nu ştiu dacă eram în locul potrivit, pentru că se simţea miros de carne putredă, dar cred că visul meu se implanta într-un text citit aseară, şi care mă umpluse de fior necunoscut când am auzit că, la vremea aceea, „cancerul se trata crestând pielea bolnavului, strecurând în răni carne crudă de vită și porc, ca să aibă cu ce se hrăni tumorile. Evident, bolnavii mureau de cangrene în câteva zile, căci carnea se strica la un loc cu corpul bolnav. Dacă mai adăugăm şi cum mureau copii abia născuți sau cum la 40 de ani adulții nu mai aveau dinți, pentru că singura cale de tratament era extracţia, nu mă mir că locul opulenţei de la curtea regelui a fost luat, în mintea mea, de cea mai puternică senzaţie, fie ea şi olfactivă. M-am strecurat discret după o poartă şi am intrat în atelierul unui peruchier al vremii.
Se ştie că Ludovic Soare impusese moda perucilor cârlionţate care acopereau umerii şi spatele, şi toţi, bărbaţi sau femei le purtau într-un mare fel: uneori date cu pudră albă, sau, după caz, cu pudră violet, roz sau galbenă. Aşadar..intram în atelierul peruchierului care îmi luase deja măsura capului. L-am găsit ţesând, pe o scăfârlie de lemn, fundaţia unei peruci din panglici şi fire de bumbac, după forma capului trasată, fixând mai apoi o plasă de bumbac, înnodând fire de păr natural cu ajutorul unei croşete speciale, exact ca şi când ţeseai un covor, începând din spate spre creştetul capului, după ce periase bine părul.
Cred că îmi rămăsese în minte ideea că una dintre amantele Regelui Soare, Marie Angelique Scorailles de Roussille, marchiză de Fontange, şi-a legat într-o zi părul deasupra capului cu o panglică. Regelui i-a plăcut foarte mult această pieptănătură, iar ea, ca să-i facă plăcere, se coafa aşa în fiecare zi. Inventivitatea a mers atât de departe încât o variantă a coafurii Fontange impunea folosirea unui cadru de sârmă înalt de peste 30 de cm care se fixa pe cap. Apoi, părul şi meşele erau urcate grămadă pe schelă şi răsucite sub formă de cârlionţi. Procedura era urmată de decorarea coafurii cu panglici de mătase, dantelă, muselină, flori, pene şi bijuterii.
În timpul lui Ludovic al XIV-lea, parfumul nu masca doar mirosurile urâte, ci ştergea chiar şi mizeria – se credea că prin aplicarea lui se garantează igiena, iar să fii curat înseamnă să te pudrezi cu trandafir, narcise, ambret sau licheni, să-ţi hrăneşti părul cu ulei de migdale dulci sau de tuberoze, să-ţi freci pielea cu portocal, să-ţi stropeşti faţa cu Eau d’Anges cu bergamotă, să-ţi parfumezi respiraţia cu ambră sau cuişoare, să porţi săculeţi parfumaţi şi să te parfumezi cu pudră À la Maréchale. Doamnele foloseau frecvent pomezile florentine cu iris, cerurile de Spania cu iasomie sau esenţele de Nisa. Apele aromate cele mai des folosite erau Eau de la Reine de Hongrie şi Eau de Chypre. Existau şi alte ape renumite, ca Eau d’Emeraude şi Eau de Mille Fleurs. Era o epocă în care totul se parfuma: pernele, săculeţii, evantaiele, hârtiile, perucile.(sursa:Lovendal.net).
Medicul lui Ludovic al XIII-lea inventase deja un costum, folosit în continuare, ce avea rolul de a-i proteja pe doctori: o mască dotată cu un nas lung, umplut cu parfumuri, necesar pentru a filtra aerul. Aspectul acestei măşti era acela de cap de pasăre, cu cioc peste măsură de mare. Numeroase parfumuri erau arse sau evaporate, fiind adăpostite în casolete. Tradiţionalele sfere cu parfumuri solide au luat forme din cele mai diverse: de melc, broască sau de cruce, fiind dotate cu un compartiment destinat unui burete imbibat cu parfum. Folosirea pudrei parfumate pentru păr şi peruci era obligatorie. Pudrele cele mai folosite erau cele cu iasomie, floare de portocal, trandafir, ambră, apoi pudra de chypre şi pudra À la Maréchale.
Ca o ironie a destinului, la bătrâneţe Regele Soare a ajuns să deteste aproape toate parfumurile – şi aceasta datorită abuzurilor făcute de-a lungul vieţii. (sursa:Lovendal.net).
Peruchierul muncea la perucile curţii şi 30-60 de ore, şi ca să dureze mai mult construcţia o întărea cu gălbenuş de ou. De multe ori sugera folosirea esenţelor de parfum amintite, care să înlăture mirosul de nespălat …la modă la Curtea Regelui Ludovic al XIV-lea, când se credea că apa subţiază pielea şi o îmbolnăveşte. Nu mai spun că uneori curtenii aveau accesoriu nelipsit acea gheruţă care atenua mâncărimile provocate de păduchii şi purecii de sub acestea.
In visul meu aflam toate acestea şi mă minunam de peruca ce aveam să o port la festinul dat de Prinţul de Conde la Chantilly şi organizat de Vatel, marele maestru bucătar, chef…cu o viziune fantastică, care deşi purta spadă şi haine de nobil nu ezita să-şi suflece mânecile şi să demonstreze ceea ce aşteapta de la ajutoarele sale. Era aprilie 1671. M-am trezit înainte ca visul meu să continue şi să aflu, ceea ce ştiam deja, că, la sfârşitul acestor trei zile de spectacol grandios în care s-a îmbinat spectacolul, cu artificii şi mâncare de exceptie, marele Vatel s-a sinucis, întrucât carele cu peşte ale negustorilor întârziaseră să apară. A preferat să se înfigă de trei ori în propria spadă decât să fie dezonorat în faţa regelui.
Ştiu că nu are nicio legătură cu subiectul dar recunosc că fiecare amănunt ce îmi aduce aminte de Franţa, de istoria ei, de regi, bucătărie sau parfumuri, mă face să nu uit cât de mult îmi doresc să am un bistro mic, micuţ…doar al meu, cu patru mese în interior şi două în exterior, fără opulenţa unui salon Ludovic al XIV lea dar cu elemente simple franţuzeşti. Până atunci vă las să savuraţi amalgamul acesta de impresii dintr-o noapte de noiembrie a unei acţiuni de aprilie 1671, din timpul guvernării celui mai longeviv rege francez, Regele Soare.
Povestea este înscrisă, cum spuneam, în Clubul Condeielor Parfumate, găzduit de Mirela, cu tema Parfumul Curţii Regelui Soare, propus de Alexandra Ali.
Ai caracterizat bine epoca! Erau câteva bistro-uri şi prin Bucureşti, în general prin micile alei, culoare, pasaje de pe Calea Victoriei sau Podul Mogoşaia! Frumoasă postarea! 🙂
Cu ce talent ai imbinat in vis elementele reale, care chiar au existat, facandu-ne astazi sa ne minunam sau sa strambam dezgustati din nas! M-a ingrozit leacul pentru cancer pe care il foloseau!
Ciudat este ca inca mai sunt oameni pentru care igiena inseamna tone de parfum aruncate pe piele sau haine… :)))))
Iti doresc din toata inima sa iti vezi visul implinit! Visul meu este sa stau tolanita pe un scaun in bistro-ul tau, savurand o cafea buna, fumand si vorbind cu tine! :*
Adriana, draga mea, chapeaux bas pentru documentare, ai căutat, ai găsit și-ai brodat frumos și original, pe marginea celor descoperite. Inteligența, aplicația și seriozitatea și-au dat magistral mâna aici.
Sunt fascinată de personalitatea lui Louis, Le Roi Soleil, și nimic nu mă poate determina să văd altfel decât strălucitor monarhul din spatele persoanei care a trăit într-o epocă inundată în tone de parfum, menite să ascundă duhorile. Și pot spune că le datorăm multe descoperiri în materie de odoare înmiresmate puternic. Pestilențialele miasme ale vremii erau mai ușor suportate, deoarece oamenii se nășteau cu ele sub nas și le erau destul de familiare. Cred că n-ai rezista o zi în Londra sau Parisul acelei vremi, dar nici în țările germanice, certate vreme îndelungată cu noțiunea de baie, curățenie, spălat. Se știe celebra replică a reginei Elisabeta I a Angliei: ”Eu tot mă spăl la câteva luni odată”! Și a Isabellei de Castillia, care a rămas celebră și pentru că a făcut două băi în viața sa! Iar despre Henric VIII se spune că, odată cu obezitatea morbidă și maturitatea, a început să evite și baia făcută…odată la trei luni! Hahahaha!
Perucile erau amuzante: grele, pomădate și pline de păduchi! Dar ce ciudat, s-au găsit vase mari de aramă, care serveau băii… Diane de Poitiers făcea foarte des baie cu apă și gheață, pentru a fi mult timp tânără la trup, și chiar a fost…Uneori mă întreb dacă istoria nu are și câte ceva de ascuns, mă refer la câte s-au spus și poate n-au fost chiar așa, că prea se potrivesc cu epocile de decadență, de monarhie, urâte de popor. O epocă ce-a adus Franței cea mai mare prosperitate din istorie, care a făcut-o cunoscută unei lumi în care doar arta italiană era apreciată. A însemant mult pentru ce-a devenit și a rămas…Franța!
Vienela a punctat foarte bine, suntem țara care folosește cel mai puțin săpun, gel de duș și deodorant, pfffuuuaiii!
Îți doresc din suflet să ai parte de un bistro al tău, cu aer franțuzesc, unde să ne întâlnim odată la o cafea. Succes! 🙂
… :)))) şi atunci unde era strălucirea regelui soare?
se mai spune că la vremea respectivă era la modă recent apărutul eau de la reigne d'hongrie, considerat de către cei ştiutori în ale parfumului ca fiind primul parfum pe suport alcoolic, până atunci toate parfumurile fiind create aşa cum au fost moştenite de secole, pe suport de răşini şi grăsimi (procedee care se mai folosesc şi astăzi în parfumeria arabă, de lux ori cea religioasă) amuzant este că eau de la reigne era de fapt iniţial un amestec de vin şi mirodenii (rozmarin în principal) care fusese inventat de călugări cu scopuri curative (alungarea migrenelor) fapt ce justifică întrucâtva preferinţa pentru această „apă” la curtea regelui soare: de la atâtea mirosuri grele…
documentat articolul tău şi absolut suerbă ideea de bistro. îţi doresc să se împlinească fie şi numai pentru ca o dată, cândva, să-mi las scrisul să se aştearnă pe una dintre măsuţele acelea.
ai grijă de tine! te rog…
Ce frumos… 🙂
Adriana, povestea m-a facut sa ma vad acolo, langa tine, bajbaind printr-un Paris pentru mine complet necunoscut nazuind sa ajung la o Curte unde, de asemenea, n-am fost niciodata. 🙂
Am trait senzatiile de necunoscut, de oarecare neplacere apropos de tratamentul cancerului (despre care nu stiam), si de uimire (de exemplu ca oamenii aceia foloseau galbenusul de ou ca pe un fel de clei natural). Ma gandesc cum si acel galbenus, chiar uscat, aflat in peruci, exala miros specific…
Pe de alta parte, ce vremuri extraordinare, in care unii oameni (macar unii) preferau sa moara decat sa-si piarda onoarea! Ma refer la marele Vatel. Nu cunosteam aceasta intamplare.
Frumos. Am fost acolo prin povestea ta 🙂
Mulţumesc, Radu! Eu tot sper să am un bistro…in care, cine stie, poate poti incerca una din retetele tale de succes, asa ca guest chef.
Da, am vrut să merg intr-o altă directie, cu actiune si mai putina descriere a parfumurilor, pentru că nu am facut altceva decat să copiez câteva pasaje despre, dar stii si tu că putin mă pot concentra acum pe scris. Starea mea de sanatate nepermiţăndu-mi nici acum prea multă concentrare. Să dea Dumnezeu să bem o cafea in bistroul meu franţuzesc.
Mulţumesc, Kristi! Pe la dor te-am zărit cu..vorbe frumoase!
Despre Vatel am vrut a scrie la inceput. Era mult mai grandios, mai in tema si mai plin de amănunte decat cele puse aici. Dar cum am spus mai sus …nu mă puteam concentra si am preferat a scrie despre perucile vremii, de care sunt oricum fascinata si care mi-erau cunoscute intr-un fel. In Parisul de azi am fost şi m-as duce mâine dacă m-as putea lipsi de ceva bănuti, nefiind tocmai ieftin. Acum am plan, am traseu, obiective pe care le-am trasat deja. Despre Franta as scrie mereu, despre elemente care multora nu li se par importante, dar care mi le-am inserat chiar si in viata de zi cu zi. Te asigur că e magnific şi că răzbate tot ce am scris noi de unde te astepti mai putin.
Documentarea a fost putina, jucându-mă mai mult cu memoria si cu lucrurile deja stiute. Parfumurile raman o enigma pentru mine si rar mă vei vedea retinând cu adevarat nume si esente. Asadar nu pot decat sa admir bagajul vostru de cunostinte..in domeniu. Cât despre bistro…e gândul meu magic…pus intr-o palarie fermecata, de unde sper ca cineva să-l culeagă pentru mine si să mă facă partasa la el. Altfel nu vad cum as putea avea locul mult visat, cu cele 6 mese şi cu mâncare facuta de mine …uneori. Dar dacă ar fi posibil mi-ar placea sa avem intruniri literare intr-un bistro…mai mult sau mai putin …anonim.
Această temă am scris-o doar datorită tie. Din respectul pe care il am fata de comentariile tale in care aduci completari fabuloase, dar mai ales pentru postarile pline de elemente pe care le cam uitam când viata ne duce in locuri mai putin accesibile. Eu am un principiu, când o temă este dată…incerc să scriu despre ea chiar dacă pentru moment mă intreb oare ce as putea scrie. Cum spuneam …Vatel ar fi fost preferatul meu, ţinând cont de pasiunile mele gastronomice, dar cum nu mă puteam organiza am preferat elementele acestea strecurate printre celelalte poveşti scrise in tema. Şi eu imi doresc o cadă de aramă ca baie, dar costă enorm si trebuie intretinuta in timp. Dar asa sunt eu, cu vise imposibile…ca cel al bistroului meu inchipuit. Desi, mai sti, poate intr.-o zi…sdare iepurele de undeva. Te pup, Mirela şi mulţumesc.
Sper ca vei avea acel bistro, si ca ma vei invita si pe mine sa iau loc la o masa si sa te ascult cum iti depeni povestile…
…ca narator nu stiu dacă as fi la fel, dar sigur am gasi noi niste idei de club. Poate niste cuvinte gen duzină, impărtite pe servetele, pe care să creăm versuri ad-hoc? Oricum ar fi ….minunat! Dar….visez, desi eu nu stiu să visez….
Excelent scris si mai ales documentat. Cred ca ai muncit mult pentru asta. Stiu cum e si cat de dificie e sa creezi o atmosfera pe care nu ai trait-o ci doar ti-o imaginezi in scrierile cuiva. Revelatia discrepantei dintre gradul de civilizatie al europenilor, si altii am avut-o citind Shogun. Pana atunci nu am constientizat care era viata pe la 1400-1500. M-a amuzat teribil povestea cu gheruta la degetul mic. Domnul ori doamna trebuia sa aiba si un ” scarpinator” elegant, pentru miscatorii de sub peruca.
Cat despre partea cu bistro-ul, iti doresc succes, sa ti se implineasca. Si eu mai visez la o cafenea turceasca.
Culmea, am muncit la altele mai mult. Aici …stiam de la inceput cam pe unde vreau să mă situez. Pasiunea mea pentru peruci s-a impletit cu informatiile deja oferite de ceilalti participanti care m-au indrumat miraculos spre cateva idei. Dacă nu m-as fi simtit rau…mă duceam la altele mai grandioase, acolo era nevoie de organizare: Omul cu Masca de Fier, Frondele, războaiele, rivalii regelui erau subiecte mult mai ample . Asa mi-am păcălit un pic situatia si am venit cu o varianta usoara dar aparent documentată. In ceea ce priveste parfumurile vor fi subiecte tabu pentru mine iar faptul că am descoperit cateva pasaje pe care sa le includ in text a fost noroc pur. Una peste alta mă bucur că am facut o poveste credibila. Multumesc, Gabriela.
Inedit! Pentru mine, evident… Una e cand aflu informatiile la modul cel mai sec – gen wikipedia – si altfel cand le aflu intr-o poveste (retin mai mult, pentru mai mult timp si imi amintesc atunci cand e nevoie) 🙂
Informatiile mele despre viata la curtea Regelui Soare sunt numai cele de prin romane 🙂 ceea ce nu pot numi tocmai informatie! 🙂
Oricat de „murdari” se spune ca erau medievalii, aici se simte clar parfumul!
Seara minunata sa iti fie!
…cum spuneam mai sus am vrut să brodez o poveste, dar din nefericire tusea ce m-a tinut mai mult de 15 zile m-a impiedicat sa ma pot concentra. De asta am reusit DOAR atat, dar ca si tine, eu caut povestea si implicarea fiecaruia in ea. Multumesc!