 |
| zoe |
Când am pierdut-o pe Zoe m-a ars în piept o durere necunoscută. M-am luptat zilnic cu ideea revederii, cu optimismul bărbatului meu, cu gestul lui de a lăsa gardul cu deschidere spre pădure, exact acolo în locul în care a săpat şi a evadat Măria Sa, câinele lup, dar şi de a-i pune de mâncare seară de seară ca şi când, revenind din pribegie, s-ar fi aşezat spre cina-i cea de taină. Zadarnice zbateri, deşi mult au îndulcit situaţia de atunci. 26 august, un Sfânt Adrian necunoscut mie, care probabil s-a supărat pe lipsa mea de credinţă, plus obişnuinţa ca toate lucrurile să se găsească firesc acolo unde le ştiu, de aici a plecat totul. Doar că nimic nu e firesc. Schimbarea vine atunci când te aştepţi mai puţin, iar pe noi ne-a lovit într-un punct slab, neînţeles de mulţi: plecarea neaşteptată a câinelui, ce de doi ani şi jumătate ne îndulcea existenţa.
- Am căutat-o mult pe Zoe: prin păduri, pe cărări neumblate de mine, din vremuri pe care nici nu mi le mai aminteam, în zone diferite, în cartiere prin care nu găseam logica cum ar fi putut să fie, dar nu puteam ignora nicio avertizare. M-am aventurat singură, fără ştirea lui Mihai, prin locuri prin care acum nu aş călca fără a avea însoţitor. Nu mi-am luat nici măcar vreun căţel, din cei rămaşi acasă, şi care nu înţelegeau unde dispar ore întregi şi de ce mă întorceam răvăşită de durere. Mi-era teamă să nu se încaiere cu câinii pădurii şi să nu intru în belele mai mari decât cea pe care deja o aveam.
- Am ajuns pe un platou, de unde am privit oraşul ca pe un tablou cu imagini în miniatură, în culori de alb şi roşu din acoperişurile caselor, presărat cu lumini chiar şi în plină zi. Şi de la mine, de acasă, oraşul pare ca şi când eşti într-o poveste în care te caţeri doar pe piscuri de cărămidă şi ţiglă cărămizie, dar cu cât urci senzaţia e şi mai ascuţită, şi mai pregnantă. M-am văzut înconjurată de vreo 15 maidanezi, lătrători şi nedumeriţi de apariţia mea întrebătoare şi nu ştiu de ce, dar ascultându-mi glasul se risipeau pe rând, căutând din priviri omul de contact al platoului. Mi s-a spus sec că niciun câine, fie el şi lup, nu ar fi putut rezista unei haite deja împământenite în zona respectivă.
- Mi-am şters lacrimile şi am coborât nesigură spre Răcădău, frumosul cartier al hăurilor şi carierelor de piatră roşie şi albă, în care s-au întâlnit vânturile şi zânele pădurii într-un ritual sacru de împerechere. Teama m-a cuprins până în vârful degetelor. Cărările păreau neumblate (şi chiar aşa erau) nici de om, nici de animal şi încercam să mă desprind de locurile acelea ce păreau de poveste dar periculoase prin neprevăzut, cu un mare nod în gât. Iarba crescuse atât de mult încât îmi acoperea genunchii, iar eu am izbucnit într-un plâns nebunesc şi primitiv, cum numai copil fiind mi-am mai permis să-l am. Lacrimile mă inundau diferit de cele ştiute şi nasul nu-mi dădea ascultare, făcându-mă să mă simt învinsă de propriile-mi slăbiciuni. Nu era decât efectul straniu al acelui loc, în care ochiul omenesc nu putea să vadă, nici măcar din întâmplare, zbuciumul meu spontan. Am hohotit în sughiţuri, implorând cerul şi hăul acela ispititor să-mi-o aducă pe frumoasa mea înapoi.
- Acelea au fost primele zile. Anesteziată parcă de durere, luasem calea căutării fără ca măcar să pun un afiş pe strada din apropiere unde am aflat, mai târziu, că a fost văzută. Am continuat să o caut prin locuri semnalate de alţii. Cu faţa răvăşită, uşor neglijentă, cu părul prins sub o banderolă răpciugoasă, nu îmi mai păsa cum sunt eu, când nu ştiam dacă ea găseşte măcar un om care să o iubească şi să o îngrijească în acelaşi mod ştiut de ea. Perioada o prinsese când oamenii îşi exprimau făţiş revolta faţă de câinii vagabonzi. Îi întrebam pe cei ce îi întâlneam în drumul meu, dar observam că se fereau de mine, probabil nelegând nimic din ceea ce încercam să îi întreb. Mulţi au trecut repede pe lângă mine, ca pe lângă un om al străzii cu minţi rătăcite şi asta mi-a dat enorm de gândit. Încă o dată „haina îl face pe om” lovea fără milă. A doua zi, îmbrăcată normal, dar atent, cu părul meu cârlionţat, lăsat inele, inele pe umeri, cu un strop de machiaj şi cu o faţă mai prietenoasa, lumea nu m-a mai ocolit, …ba… am reuşit chiar să aflu că Zoe fusese văzută prin faţa Bibliotecii Judeţene cu un huscky frumos.
- Nu am găsit-o pe Zoe. Nu am găsit-o nici acum, după atâtea luni; dar atunci, pe străduţele Braşovului, întortocheat şi necălcat în picioare de multă vreme de mine, am găsit locuri desprinse din alte epoci. Aşadar, Braşovul luat la pas e altul decat cel cunoscut tuturor, în care oamenii mişună în grupuri. Pe acele străduţe uitate de vreme, Braşovul are aer de oraş de poveste, cu iederă sălbatică, în culori demenţiale…de la verde spre roşu; cu căsuţe cu obloane albe şi verzi, cu pisici tolănite, de jurai că sunt pe post de preş, la intrare, făcându-şi somnul alături de dulăi flocoşi, într-o comuniune neînţeleasă de mine. Mă opream minute întregi, uitând durerea ce o purtam şi primind bucuria lucrurilor simple, din curţi păzite de oraşul care fremăta sub noi.
- Leagăne cu frânghii groase, prinse de copaci triumfători în timp, adăposteau copii zglobii; iar rufele întinse la soare pe toată lungimea curţii păreau desprinse din filmele americane. În nicio curte câinii nu erau mai puţin de doi şi asta îmi mai atenua durerea, ştiind că aşa şi Zoe ar mai avea o şansă sa fie luată într-o astfel de familie. Scări în care piatra se confunda cu iarba crescută prin crăpături, încăpăţânată şi sfidătoare îmi atenuau căutările, în paşi cuminţi şi precauţi. Oraşul mirosea a vechi şi nou, a stabilitate şi familii fericite, a copilărie şi a necunoscut sau cunoscut uitat de timp, a verde şi a piatră. M-am simţit mândră de acea parte a oraşului şi mi-am promis sa revin fericită acolo, cu omul meu de mână, contemplând armonia dintre om, locuinţă şi natură.
 |
| zara |
Între timp, pe 26 septembrie am găsit pe internet un alt câine, căţea lup, cu aceleaşi trăsături cu ale lui Zoe. O cheamă Zara şi zici că e aici de când lumea. Durerea s-a atenuat şi am început să o căutăm pe fugară mai puţin înverşunaţi. Zara are acelaşi caracter ca al lui Zoe, dar infinit mai prietenoasă şi afectuoasă. I-am adus un companion pe 21 octombrie, un Bobiţă, câine păzitor, cel mai frumos maidanez posibil. Acum au bucata lor de pădure, cu cărări bătătorite de Zoe dar deja lucitoare sub paşii lor de căţei agitaţi, ce nu lasă nesemnalată nicio prezenţă.
 |
| Bobiţă |
Din toată povestea asta am învăţat că lucrurile se schimbă, dar că stă în puterea noastră să schimbăm şi noi ceva din ea. Aşa am ales, ca în loc să lăsăm locul acela sa îi poarte dorul fugarei noastre, să-l populăm cu două suflete abandonate de alţii, ca mai apoi, să simţim iubirea lor necondiţionată. Pădurea e fericită şi în siguranţă, la fel ca toţi căţeii noştri. Noi la fel.
Şi azi am primit un apel…cu o Zoe rătăcită. Nu era ea! Dar şi dacă ar fi….
Mi-au rămas ochii la Bobiță! Dacă aș avea și eu pădurea lângă casă…
Am constatat un lucru, pe propria mea piele, așa cum ai făcut și tu, în căutarea Zoe-i. Trăim într-un oraș ani de zile, dar nu cunoaștem, cu adevărat orașul. Este nevoie de un „ceva” care să ne scoată din obișnuința drumurilor până la piață, de o deviere de la traseul standard, ca să descoperim că urbea noastră are și locuri superbe, menite a ne încânta ochiul și inima! În felul acesta mi-am redescoperit atât orașul de re sedință, Bucureștiul, cât și cel de naștere.
Dincolo de drama din viața ta, ai acest frumos dar al scrierii expresive, plin de sensibilitate. Încă o dată, frumos mai scrii!
…multumesc, Ioana! Vreau să rectific ceva: nu e o dramă. E doar o intamplare nefericita, care se poate repeta. Asta e riscul cand ai animale. Am vrut să aduc aceasta intamplare in prim plan tocmai pentru că datorita ei am putut vedea lumea si Brasovul meu…altfel.
…da, Bobiţă e un special. Cineva mă alinta spunându-mi că nu e un câţel ci o capodoperă. Cu adevărat am învăţat multe. Prietenii de pe fb stiu deja clanul animăluţelor mele. Aici rămăsesem in urmă cu updatările. Cu adevărat au rămas multe nespuse, dar cele ce m-au făcut să văd oraşul vibrand altfel au rămas cumva pe locul doi, si asta inseamna mult pentru mine acum.
Poate a fugit cu un lup si se reediteaza povestea lui Colt Alb! Nu trebuie sa pierzi speranta niciodata!
…trebuie să fiu realista: nu mai vine. Dar viaţa merge înainte. Colţ alb? Doamne ce vremuri imi evoci printr-o simplă carte.
Numai cineva care simte la intensitate maxima cred ca poate scrie cum scrii tu. M-ai aruncat in timp cu aceste randuri… Desi sunt (aproape) trei luni de cand a plecat Zoe am senzatia ca au trecut ani! Inca pastrez pe blog „anuntul” si va ramane acolo mult-mult timp! chiar daca sperantele de a o regasi sunt (par) din ce in ce mai slabe…
Stiu ce spaima am tras cand am pierdut-o pe Boni, prima noastra catelusa (boxer – rasa de „zapaciti” prin definitie). Era o zvapaiata si lasata mereu libera isi vedea de ale ei: fugea dupa pisici (pana am dezvatat-o de acest obicei) si s-a ratacit. Am cautat-o cu disperare si cand am plecat dupa ajutoare am gasit-o in fata usii de la intare: revenise. Bine ca n-a plecat sa ne caute ea! Asa ca, putintel, inteleg cam ce a fost (poate mai este) in sufletul vostru.
Pe Bobita l-ati adus in 21 octombrie?! De ziua mea! N-am niciun merit, dar… am asa, o senzatie de fericire! 🙂 E o frumusete de catel! Si Zara, categoric! 🙂
Si mi-ai amintit de acel Brasov necunoscut multora! A fost o vreme in care ocoleam „cararile batute” pentru a „simti diferenta”. 🙂 E un oras superb! Are atatea minunatii! Acum nu stiu ce mi s-a intamplat! Poate timpul e prea scurt, poate varsta e de vina… 😉 dar n-am mai facut plimbari prin zonele mai putin umblate… 🙂
Iti doresc o seara super! O viata frumoasa sa aveti! Cu drag!
Uite cum te aduc eu la mine! De cate ori trec (apropo, postarea pentru clubul parfumat e genială, ţi-o mai zic o dată să nu crezi că am fost politicoasa şi atât pe blogul tău) la tine şi văd anunţul mă infior. Eu habar nu am să pun pe blog altceva decat ce se vede. Da, Bobiţă a venit pe 21 şi poate nu întâmplător pentru că tu ai fost sustinatoarea mea in căutările lui Zoe. Cât despre Braşov…mai avem multă cerneală de folosit pentru descrierea lui la cat de imprevizibil e. Multumesc din suflet pentru tot, şi la fel îţi doresc să rămâi: prietena tuturor celor ce nu pot spune prin cuvinte ce e iubirea, dar aleg să ne spună altfel asta.
Poate că apar şi dispar câinii, ca şi oamenii, când te aştepţi mai puţin sau deloc. Nu cred că ai cum să afli motivul dispariţiei ei, dar dacă e unul trist, mai bine să nu-l ştii şi să-ţi aline dorul Zara şi Bobiţă(ce faţă drăgălaşă are!). Trei luni deja? Doamne, cum mai trece timpul…
Da, alma…trece timpul dar găseşte el mijloace de alin în moduri miraculoase. Zara este afectuoasă şi calmă. Bobiţă e un ştrengar delicios. E încă puiuţ şi se alintă până îl las o tură in casa. Greu îl mai scot din vârful patului.
Brasovul la picior,la intamplare, este Brasovul pe care-l iubesc la nebunie. Racadaul vazut de sus … Ce poate fi mai frumos? Contrast inedit. Zara pentru Zoe… ce intamplare, sa mai zica cineva ca sunt randuite toate asa cum trebuie. Si Bobita … cireasa din mot. Sa va traiasca si poate o gasiti pe Zoe cat mai repede. Profita la maximum de Brasov !
Ştiam că-ţi vor plăcea rândurile mele de azi. Da, din tot ce s-a întâmplat a rămas un dor de Zope şi o bucurie pentru ce avem la indemână. Într-o zi va trebui să-mi vorbesti de Parisul pe care-l vezi tu de aproape. Apropo, e prima zi când sut 95 la sută bine. Niciodata nu am fost atata timp bolnava.
Orice pierdere aduce cu ea un castig. Undeva, balanta se echilibreaza. Ai pierdut-o pe Zoe. Dar in locul ei, ai facut fericite doua suflete si ele pe tine. In plus ai descoperit ca ai o multime de prieteni cu suflet cald, alaturi de tine in cautarea aceasta. Ai pus in miscare resorturile unei lumi fara sa iti dai seama. Eu intram la tine pe facebook, in fiecare zi, sa vad daca a aparut Zoe. 🙂 Si ca mine altii.
O poveste emotionanta, adevarata, cu protagonista extraordinara, care face totul, se expune pericolelor, neglijeaza alte activitati si chiar pe sine insasi pentru a-si gasi prietenul drag. Chiar daca nimeni n-o va inlocui pe Zoe in inima ta, acum ai alte doua suflete aproape. Si un oras fascinant, redescoperit. 🙂
Si mie mi-au ramas ochii la Bobita. Adorabil catelus. 🙂
încă simt o arsură de câte ori văd poza lui zoe. şi tare mă rog să îi fie bine acolo unde este, măcar cât de bine le este zarei şi lui bobiţă. păcat că trebuit să recunoşti oraşul nostru cu lacrimi în ochi. păcat…
Cu adevărat ce spui. Vienela mi-a spus că articolul ei, scris pentru ajutor in căutarea lui Zoe a avut cele mai multe distribuiri. La fel fotografia cu Zoe. Multă lume s-a agitat şi mobilizat atunci. Din păcate nu ne-a văzut cine a găsit-o. Dar le mulţumesc enorm. Şi ţie, că îmi eşti aproape…mereu.
Da, Bobiţă se comportă precum tăuraşul Ferdinand: pe cât e de mare, pe atat de alintat si dependent de mine. Acum am 4 căţei: doi mici in curtea de jos, si cei mari in pădurice. Tablou complet. Perechi. Am invatat că singuratatea nu e buna nici pt animale, isi iau lumea in cap. Asa s-au rezolvat lucruri pe care inainte…nu le vedeam.
Frumos spus: păcat că recunosc orasul nostru in lacrimi. Da! Păcat! Şi simt că am prins mai drag de el de atunci.
Povestea ta are un aer dulce amar, frumos si trist in acelasi timp. Imi place mult aceasta imbinare, acest salt de la bucurie la extaz. Ai trezit in sufletul meu dorul celor doi caini ai mei, Urs, un ciobanesc carpatin extraordinar de rau, care a murit de la o anestezie facuta in exces, ca sa poata fi mutat in alta locatie, si Tess, o metisa de ciobanesc german cu ciobanesc mioritic, care a evadat cand a fost mutata si ea in alta parte. Mi-e tare dor de ei.
Superbi sunt amandoi si Zara si Bobita. Despre Zoe ce sa spun, pare perfecta in acea fotografie. Sper ca intr-o zi o sa o gasiti.
Brașovul la pas… îmi este atât de cunoscut. Nu căutam nimic, nu mergeam nicăieri, pur și simplu îl bântuiam. Au trecut mulți ani, iar acum mi se pare atât de diferit. La ultima vizită am încercat să caut locuri care mi-au fost dragi. S-au schimbat, unele dintre ele atât de mult. Și totuși… unele au rămas înțepenite în timp.
Îmi pare rău că ți-ai redescoperit orașul datorită unei întâmplări nefericite.
Zoe chiar era perfecta. Asta si e motivul pentru care nu ne mai este inapoiata. Povestile tale sunt ravasitoare. Uneori imi pare ca ai ascunse intamplari care ar face să pălească cele spuse de mine. Dar da, ai dreptate…imi place sa trec in scris prin stari diferite in aceasi postare. Numai că nu iese totdeauna.
Sunt de acord cu dor… Nu ştiu ce pot spune mai mult… Eu sunt prea sensibilă la astfel de poveşti…
Am trecut de nenumarate ori prin acele locuri, dar nu ca atunci. Uitandu-mă prin curtile oamenilor, pe strazi pe care altfel le ocoleam, din comoditate, am descoperit o lume. Si acum nu mai contează cum, contează că am gasit o parte bună în întamplarea mea nefericita. Noroc cu timpul. Şi să stii că sunt multe locuri care au ramas intepenite in timp in Brasov. Multe.
…uneori …nici nu trebuie spus mai mult! Multumesc pentru gand! Acum totul devine poveste cu final fericit. Asta e viata. Voi spune totdeauna că am un catel …fugar, dar nu voi mai spune asta…cu tristete multa, ci cu un regret firesc, fără dramatism. Am vrut prin articolul acesta sa inchei o buclă pe care o facusem când am pierdut-o pe Zoe. Multa lume a asteptat sa aduc ceva vesti. Le-am adus acum. Altfel decat s-ar fi asteptat: prin Zara Şi BObita!
Viata e la fel de ciudata pentru animale ca si pentru oameni: nesansa unuia poate insemna norocul altor doi. Minunati catei ai, sa te bucuri de ei. Si Zoe sa fie fericita acolo unde e.
Da, multumesc Adelina. Tu ai fost de la inceput cu gand bun pentru Zoe şi convinsa ca va fi bine. Asa să fie. Cât despre cei doi noi membri îi ador. Cel puţin Bobiţă e un adorabil, jucăuş şi frumuşel.
95 e super bine , felicitari. Eu mai inca de luptat, am inceput dupa. Despre Paris … am scris dar rar, adevarat e. Il traversez in fiecare zi pe sub pamant (ma rog, 5/7) si-l vad rar. L-am vazut acum zece zile, sub in frig subtire si o ploaie deasa, gri. De unde si boala.
Stii, o vreme tot am nadajduit ca Zoe va reveni si aveam cate-o tresasire de speranta la fiecare zvon de pe FB. Apoi, vazand ca trece timpul si nu se intampla nimic am inceput sa am o strangere de inima la fiecare notificare pe care o mai receptam. Pacat, mare pacat ca nu s-a mai intors. Locul acela gol nu-l va umple niciun alt caine. Nu exact cum a fost. Trecusem si eu in luna mai printr-o tristete asemanatoare. Am avut un motanel gri tigrat, foarte frumos, Tiger. Mai postam fotografii cu el cand si cand. Exact a doua zi de Paste mi l-a calcat cineva cu masina. Mai traversa strada cateodata…ca pisoii. Am fost bolnava aproape doua saptamani. Faptul ca micul Snow a aparut in calea mea dupa exact o luna si jumatate a fost o intamplare extraordinara. Am stiut imediat ca el este cel care trebuie sa fie. Si n-a fost usor caci era o mica salbaticiune, o mica fiara care mi-a sfasiat cu dintii doua degete…
Interesant e faptul ca ai descoperit un alt Brasov, cel pe care in graba zilnica nu ai prea avut cum sa-l cunosti. Adica asta e intr-adevar partea buna a acestei intamplari.
Zara si Bobita sunt doua exemplare frumoase. Sa va traiasca si sa va imbogateasca viata!
Brasovul vazut prin ochii tai inlacrimati, prin sufletul tau hohotind primitiv, are un farmec sfasietor, are puterea de a vraji, de a trezi dorinte, de a chema suflete. Nu il cunosc prea bine, nu m-am aventurat de prea multe ori pana acolo, paote pentru ca farame din inima mea s-au lipit de Sinaia si Busteni.
Mi-e greu sa ma uit la Zoe, mi-e greu sa trec peste ideea ca optimismul meu aproape nu mai are suport real, dupa trei luni… Sper doar sa-i fie bine unde este si mai sper ca Zara si frumosul meu Bobita sa umple perfect golul pe care Zoe l-a lasat.
…ce ciudat! Poate asa o fi in viata asta…ca atunci cand traiesti in el sa nu te mai atraga atat! Sănătate!
De ce simt că tu imi intelegi perfect zbuciumul chiar si cel nefiresc? Asa e Vienela. Ieri m-a păcălit Mihai cu niste fotografii cu Zoe si Zara. Le-am confundat una cu cealalta si m-am bucurat ca un copil, de parcă Universul a vrut să ne trimita copia lui Zoe pentru vindecare rapida. Nu inteleg, dar inteleg ca e musai sa fiu optimista. La hăul ala te voi duce si pe tine. Jur că nu-l vei uita niciodata!
Da, stiam povestea lui Tiger, şi a lui Snow, dar şi de cele două degete sfăşiate şi mi se pare magică legătura pe care o aveţi acum, cum sta si-ţi pândeste fiecare activitate sau cum iti sta in brate in relaxarile tale. Ai dreptate! Zoe este al cincilea caine al nostru, fugara cum îi spun eu, şi indiferent de cei veniti ea va fi mereu frumoasa perfecta. Cat despre orasul descoperit din alta perspectiva…hmmm…nu regret niciun minut, in ciuda tristetii. A fost magic. Multumesc, Elly!
Evit sa citesc cand e vorba despre ea…despre ei. Am lacrimi in ochi. Sunt o dura la suprafata, dar am un suflet facut franjuri cand e vorba de asa ceva… de orice doare. Imi este o frica teribila de caini, am fobie…dar ii admir din umbra…in toata splendoarea lor. Iar pe ai tai, ii iubesc de la distanta.
Dacă ai veni aici, I-as tine departe de tine, fără contact fizic, pentru că inteleg aceste fobii: tata se intorcea din drum dacă vedea catei pe strada. Dacă il latra unul din curte o lua personal. Tu, in schimb, ai acea sensibilitate care separa lucrurile. Deh, scorpionul simte lucrurile diferit. Dacă nici eu nu stiu asta…
lasati un nr. de telefon, va rog frumos, urgent 😀 s-ar putea sa aveti bafta 🙂
…cât de frumos se vede viaţa după un astfel de mesaj. Mulţumesc.