Îndoiala îşi făcuse loc în inima mea. Săpa adânc, în măruntaiele fiinţei mele, erodând celulă cu celulă tot ce prindea. Simţeam cum sângele clocotea şi ieşea din albia vaselor purtătoare ca şi când totul urma să ţâşnească într-o simfonie grotească. Mintea fierbea de ciudă, inima pompa tot mai tare, iar trupul părea sa fie prins în chingile răzbunării. Dacă mă priveai, nimic nu arăta ca şi când în mine se duceau războaie şi se purtau bătălii cu săgeţi otrăvite. Păream senină şi împăcată, de parcă urma să pilotez un avion cu pasageri, şi nimic nu părea să mă distragă. Ţigara se fumase singură, mă încălţasem şi descălţasem de 10 ori. Într-un final, am rămas aşteptând. Îmi promisese că vine repede şi că vom purta o discuţie serioasă. La o adică, eu eram nevastă-sa. Eu, Isabela, nebuna ce fusese de acord cu toanele şi răsfăţurile lui.M-am trezit dimineaţă; aerul rece şi umed de la fereastra uitată întredeschisă m-a făcut să mă înfior, dar mai tare m-am înfiorat când am văzut că nici vorbă de bărbatul meu aventurier. Scarface, motanul cu lăbuţa defectă din naştere, lovea cu putere castronul gol şi m-am trezit că-l umplu cu gesturi mecanice şi greoaie. Capul îmi ardea de gânduri, iar gâtul îmi vorbea de o poziţie nefirească avută pe fotoliul pe care am adormit azi-noapte. Când neuronii mei au vorbit de poziţii mi s-a scurtcircuitat mintea. Cine ştie ce a mai experimentat cu Dana, aseară? Ce vă miraţi? Că-i ştiu numele iubitei soţului meu? Îl ştiu. A fost şi iubita mea! Ah, şi mai grav, nu? Da, grav…as spune!Nu ştiu care din noi şi-a dat seama, primul, de talentele Danei, dar cu siguranţă eu am pierdut în timp permiţând să intre în dormitorul nostru comun. De mică îmi spuneau ai mei că sunt ca un râu de munte: repezită, rece şi alunecoasă. Că-mi place să caut drumuri abrupte şi stânci de erodat. Nu mă lăsam până nu intram în sufletul omului, îl împresuram cu totul, şi-l inundam cu toate ideile mele despre viaţă, libertate şi experimente. De data asta mi se înfundase. După 10 ani de căsnicie, Dana a reuşit să ne dezbine. Aseară a rămas la ea şi eu simt cum îmi ia foc capul de gelozie. Nu asta ne-a fost convenţia. Am zis că rămânem noi, indiferent de ineditul situaţiei.
Apele se tulburaseră îngrozitor şi libertatea pe care o propovăduiam amândoi era o himeră şi un fum; fum gros, înecăcios pe care refuzam să-l inhalez. Hotărât lucru, trebuia să pun piciorul în prag. Dar dacă găseam răspunsul ce nu-l doream? Dacă mă părăsea? Şi…oricum…nu mai ştiu de unde să înnod relaţia intimă cu propriul soţ. Am căzut în propriile capcane, ne-am înecat cu mâlul rămas din aşa zisa libertate; ne-am scufundat în propriile mizerii şi experimente. Auzi…experimente, libertate, plictiseală?! Păi, ce vom mai face peste 1o-15 ani? În ce ape ne vom scălda atunci? Nici lacrimi n-am. Nu am defel. Avea dreptate taică-meu când zicea că-s sloi, că-s strop de ploaie căzut în zi însorită. Ce mă durea vorba asta! Şi atunci, tot Edi fusese mărul discordiei. Nu înţelesese de ce trebuie sa-l ţin în facultate şi eu să renunţ la orice vis. I-am arătat tatălui meu, mai târziu, că mi le-am îndeplinit şi pe ale mele; dar degeaba, pe el nu a reuşit să-l iubească niciodată.
Uşa se deschise. Palid, plin de ulei şi negreală pe degete, îmi vorbea de o pană şi o noapte pe câmp cu avarii pornite. Nu-l ascultam. Îmi vuia capul de gânduri. Vorbele lui şuierau ca nişte cascade în liniştea pădurii. Fremătam, dar nu schiţam un gest. Era obişnuit cu firea mea şi crezuse că-mi sunt suficiente cele câteva explicaţii. L-am privit cum adoarme, cu un zâmbet mulţumit pe faţă. Aia a fost ultima imagine ce o păstrez în minte. N-am mai refăcut niciodată firul. N-am mai vorbit niciodată despre episodul acela dezastruos. A doua zi, Scarface şi cu mine eram plecaţi la ai mei. Singură am realizat că mă minţisem îngrozitor, că nu mai sunt o apă rece de munte, limpede, curată, curioasă…ci una tulbure, plină de mâl şi aluviuni amestecate. Viitura …ce noi o numeam căsnicie fusese o glumă proastă.
Îmi luase tot, dar nu-mi luase speranţa, şi culmea, din acel moment nu mi-am mai pus întrebari, nu m-am mai plictisit niciodată. Şi de fapt nu doar el fusese vinovat, de asta nu mai era nimic de vorbit. Am intrat în afacerea familiei şi în scurt timp, am prins o bursă în Spania, în industria alimentară. Cu Edi nu am mai vorbit niciodată. Avocaţii s-au ocupat de toate, ai mei mi-au luat lucrurile, iar …de motiv nu m-au întrebat nimic. Nici el, nici ei. Au încercat, fără succes, la început. Amândoi. Cum va fi noua mea relaţie? Nu ştiu! Va fi! Dar nu voi mai vorbi niciodată despre experimente. Mi-a ajuns cât am tulburat apele mele repezi. Acum vreau sa fiu un lac…., ceva, orice, dar fără intemperii, decât cele date de viaţă. Şi încă ceva: Nu mă judecaţi, viaţa are multe secrete întunecoase! Cine are curajul să le scoată la iveală? Cred că nici măcar tu, cea care scrii, sau citeşti…aceste rânduri…”
Ape repezi, ape tulburi….din povestea mea, povestea Izabelei…pe care o înscriu în tema de azi. În tabel…sigur găsiţi ape descrise mai poetic, mai literar, mai deosebit. Eu am venit cu o poveste adunată din târg, încă una…
tu vii cu adevăruti, eu doar ce bat câmpii. uneori cu graţie, alteori nu. aşa că… să nu te aud! te pricepi să spui poveşti… am zis!
…dacă ai şti de cand mă chinuie povestea asta….
Poveste cu tâlc și cu multe învățăminte pt naivii adepți ai așa-zisului stil de viață modern.
De ce este superioară tradiția modernismului? Pt că modelele de viață pe care le oferă sunt verificate și paraverificate de multe generații și sunt cele care s-au dovedit viabile, fiind cernute de sita timpului și a vieții.
Așadar, nu e cazul să mai inventăm noi apa caldă.
D-na Adriana, ca de obicei, ați prins esența într-un tablou sugestiv, ușor de digerat și asimilat. Felicitări!
Stii, ce-mi place in povestea asta, cu inceputul ii e si sfarsitul fara sa fie o poveste consumata, se consuma, ca si „tigara”, de la inceput , marca de inceput a sfarsitului … Eu as pune-o la categoria „transformari” majore, uluitoare! Sa ramanem la „uluitoare”: transformare de caracter, de narare cu suspans… M-ai 'furat. te-ai gandit vreodat la o pagina de mister? Ma gandesc la tine, si mi-e dor, dar ma bucur sa ne intalnim pana si asa („kidnapped”), cand te „citesc”…
Chiar mă bucur că te-ai oprit o clipă, Marius! Mi-a fost teamă s-o scriu, desi, recunosc, aveam mai multe date şi nu am vrut sa le aduc in fata decat pe cele de final. Ai dreptate. Nu mai rămâne nimic de inventat, cu toate astea ne lovim de multe incă astfel de …episoade. Multumesc.
Imi place mult povestea aceasta. Viitoarea relatie va fi cu siguranta altfel. Sau urma sa fie altfel. Îmi Amintesc si eu niste povesti. Unele le-am povestit. Altele se coc pentru alta vreme.
fain, foarte fain scris, desi poate ca in biografie n-a fost tocmai usor de trecut peste ce s-a trait! dar metafora apei din final e incantare, e de pus in scenariu de film cu un comentariu de om trecut prin viata ce-si deapana intelepciunea ca povete sfinte! 🙂
Multe ape tulburi ascunzi! Și nu le lași să se limpezească.
să te chinuie! 😀 uite că i-a venit rândul!
secrete din astea …. toti ascundem in noi astfel de ape tulburi, de oricare ar fi ele. tu ai curaj sa le pui negru pe alb intr o forma atat de reala si concreta… am citit cu interes povestea dar nu mi a placut finalul, adica fuga , desi il inteleg.
Povestile tale sunt fascinante, nu doar prin intamplarile in sine, ci mai ales prin felul cum le transpui in cuvinte si trairi. Ma captiveaza scrierile tale… intotdeauna.
Pe aceasta panta cred ca este foarte usor de alunecat, mai ales cand omul este plictisit sau curios din fire. Sau poate din alte motive, pe care nu le pot intui, pentru ca nu am cunoscut pe nimeni cu atata curaj (de a face sau de a recunoaste).
Descopar ca fiecare nou articol te urca o treapta, te duce tot mai departe, te inalta si sunt mandra si fericita ca este asa!
Uneori, cel ce pleaca nu inchide o usa, ci o deschide celui ce trebuie sa vina. Ai descris minunat fapte de viata pe care unii le stim atat de bine.Felicitari, Adriana !
Foarte bine scris.
Apele liniştite sunt adânci! 🙂
…şi ascund lucruri care …par cuminti…
Multumesc, mitza!
Da, multi dintre noi se prefac că nu au auzit niciodata despre episoade sau povesti tulburatoare. Pe mine m-a impresionat povestea lor mai ales cand apele s-au linistit si patimile au disparut …aparent. Multumesc, Maria.
Ti-am spus că am un subiect…altfel. Imi pare bine că ţi-a plăcut!
Imi place gandirea ta! Asa as fi zis si eu daca as fi avut mai mult curaj. Dar cred că imi transmiti tu sentimentul acum!
Ehehe! Se zice că cel ce scrie trebuie sa aduca ceva din el in articol. Aici, desi exact asa s-a intamplat, fuga e laitmotivul vietii mele. Totdeauna …am fugit. Am fugit cand se stricau lucrurile, cand banuiam ceva , putin doar, cand simteam că nu e pasiune, intelegere. Si totdeauna am cautat momentul perfect pentru fuga. Acum se intelege de ce am stat singura, aparent, pana la 35 de ani. Fugeam continuu. Mihai m-a oprit…cumva, desi la inceput tot cu o fuga am inceput.
Ghicesti tu că multe s-ar fi mai spus si ca întradevar nu a fost usor de trecut, dar cand paharul se umple uite ca se revarsa si par rauri de sentimente si exprimari vulcanice…exact ca o apa tulbure si rece. Multumesc pentru incurajare!
…eu ador povestile cu subiecte …ocolite de altii. Dr ca intotdeauna trebuie sa le imbraci intr-un fel ca subiectul sa para inca incitant pana la final. Multumesc, Gabriela. Stii cat de mult te apreciez, nu?
Anii mei de căutări mi-au dat materiale pe care nu stiu dacă le-as putea rescrie aici. Dar măcar incerc cu unele, şi vazându-vă reactiile stiu că nu am gresit. Mă bucur că in vâltoarea concursului tau..articolele mele iti aduc bucurie. Succes, Vienela! Te iubesc …maxim!
Noroc că mi-ai dat explicatii pe fb, Monica, cu pagina ta de mister…că altfel ceata se punea pe ochii mei. Imi place ideea cu tigara, ca un element al povestii ce se consuma sau s-a consumat deja. Nefumatoare fiind ador gesturile celor fumatori, ca si cand ar fura timp de gandire, de introspectie si de pitocire a deciziilor. Credeam că realul a dezamăgit fantezia si că intalnirea noastra de asta vara te-a trimis spre alte descoperiri. Mă bucur să …te …re-simt!
Cateodata e bine ca trecutul sa il lasam in urma. Alteori, e mai bine sa il asternem, pentru ca numai asa putem merge mai departe.
Am invatat ca tot ceea ce ne este dat sa traim este cu un scop. Nu am aflat insa care este scopul…pentru ca nu tine neaparat de evolutie.A noastra!
oricât de limpezi suntem…în adâncuri tot ape tulburi ne răscolesc. Sper ca Izabela să fie un lac glaciar, limpede.
…să stii că sunt perfect de acord. Nu totdeauna invatam ceva din ce ni se intampla, sau evoluam. Bine zis. Am multe momente in viata, rele, după care au venit altele şi mai rele de parca protagonista nu eram eu. Brrrr…
Cine poate sti? Izabela este aparent bine: inca tanara, frumoasa, bogata chiar, financiar vorbind. Dar e o aparenta. Si viata dinainte era aparent perfecta. Deh, experiente…
Nu încasez povestea! 🙂 E încă o poveste dintr-un ocean de poveşti. Fiecare poveste are particularitatea ei, morala ei. Dar ea se aplică doar pe acel eşantion. De la…până la…
Dar e scrisă în ape limpezi şi eu asta apreciez la tine. Scrisul tău, curgător…:)
…sigur, e o alta poveste.Poate atat a intrat in esantionul meu de ape tulburi si repezi. Multumesc, alma…
Ca de obicei, foarte poveste ! Esti maestra, stii, nu? E o fictiune, nu? Spune ca e doar o fictiune !
…dacă as scrie fictiune…ar suna altfel. Voi scrie intr-o zi …una care să vină de nicăieri.Povestea e mult mai complicata, dar tocmai că nu e tocmai obisnuita…am taiat amănuntele…
Ador stilul tau de a scrie, iar povestea asta este fantastica. 🙂 Sunt muta de admiratie…
Pur si simplu iubesc experimentele, dar si apele limpezi, clare. Imi place sa invat din orice mi se intampla mie, dar si din ce li se intampla altora.
Îmi plac poveştile adevărate, ca oricui… Asta nu e chiar veselă, dar se întâmplă.
Povestea e mult mai complicata dar stand si disecand cu mintea de acum mi-am permis sa inchid amanuntele in mine. Nu m-am asteptat să fie digerata povestea, si pe alocuri nici nu a fost. Şi de asta iti multumesc. Incepusem sa regret ca m-am aventurat sa scriu despre un subiect…tulbure. Acum, vorba ta, …mă indrept cu subiectele …spre ape mai limpezi. Incă o dată…multumesc.
Subiectele delicate, tulburi si fara final foarte clar sunt pe placul meu. Dar stii 🙂
Asa am in tolba si eu multe povesti ale altora dar si unele traite si pe care evit sa le scriu pentru ca ar soca. La cele mai ciudate, la ele ma refer caci am mai scris diverse si mereu am fost atentionata/intrebata/apostrofata, mai mult sau mai putin voalat, de ce nu scriu povesti cu final si sa fie si optimist, pe cat posibil. De parca realitatea ar umbla mascata. In fine, oamenilor nu le place sa-si re-gaseasca intr-un text strain de ei propriile greseli si spaime…
Da, se poate spune si asa, dar se putea spune si că intentionat caut să aduc povesti cu subiect …nu tocmai obisnuit, desi cunosc grozăvii mult mai mari decat o biată rătăcire de cuplu care nici măcar nu a adus plăcere ci dezbinare. Sunt tentată, e drept, să răscolesc după acele întâmplări care m-au şocat in timp, ca acum, cu mintea de acum, cum imi spunea cineva pe fb, să le desfăşor ca poveşti comune. Imediat se vede că nu e tocmai comun, dar nici nu am fost chiar pusă la colt prea tare. Asta si pentru ca sunt citita de infinit mai putina lume de cat esti tu citita, de exemplu. Oricum, observ intrand in arhiva că am deja colectie de femei fugare, si asta, dacă nu ar fi fost adevarat prin coincidenta, si pentru că toată viata am fugit de langa cineva. Doar că intr-o zi m-am oprit. Ce noroc! Tii minte, Nice a avut un articol in care spunea ca nu ii plac povestile fara final clar, amuzându-mă de acest lucru stiind că şi Mihai al meu…nu suporta decat happy endurile şi finalul clar. Uneori e dragut si imi spune ca si fuga e un final clar.
Pana la urma are dreptate. Ce e mai clar decat o fuga? :))
Eu incerc sa le indulcesc putin „taind” din detaliile care simt ca n-ar fi bine primite. N-am fost pusa chiar la colt dar daca un text are 4-5 comentarii de genul nemultumire fata de final, fata de lipsa optimismului, fata de subiect…imi dau seama ca, pe undeva, unii dintre cei ce-au citit si au comentat au scris cuvintele oleaca scrasnit 🙂
Le-am spus ca nu voi scrie niciodata altfel doar de dragul de a oferi povesti caldute, luminoase, spre motivational. Nu agreez genul.
…e bine să-ţi păstrezi autenticitatea personală indiferent de gândurile celorlalţi! Te admir pentru asta, şi nu numai…ştii…
…erai la spam. Te-am cules şi-ţi multumesc…