Poc, ţop, hop-trop! Oare unde mă aflu? Zdrang-buf! Zgomote alarmante vin către mine parcă agresiv şi rapid ca într-o avalanşă de evenimente. Pietre plumburii îmi acoperă pantofii mei perfecţi şi nedumerită casc ochii spre strada ce parcă nu se mai termină. Vienelar sentiment ce-mi valsează pe note de Strauss, ameţindu-mi gândurile şi aşa confuze. Din văztuneric stelele clipocesc uşor complice dând aer festiv naturii libere. Frigul îmi strânge braţele pe lângă corp şi mă lipesc mai tare de trupul cald de lângă mine. Ce ştie el că pe lângă mine trec trăsuri închipuite, imaginare, ce au cai falnici ce tropotesc prin mine. Îmi spun că pietrele de pe pantofi sunt scoase din caldarâm de copite durute cu potcoave nepotrivite. Aerul ăsta iarnarcotic mă ameţeşte mai mult decât valsul „Lorelei Rheinklänge”. Sunt ca drogată, iar caii mei nechează deşi doar eu îi văd. Normal, fac parte din acele exasperanţe pe care mi le ascund de pe vremea când eram mititică şi credeam în psiriduş şi olimpotab. De când nu mai cred în ele? De când un curcosaur din povestea greierului orb m-a făcut să mă indrăgostesc iremediabil de un căţel şchiop şi abandonat. Ce vremuri! Uitate! Ar fi timpul să dăm drumul psiriduşilor şi olimpotaburilor din poveştile uitate să le vadă toţi aripile aurii de prinţese. „Dezmâţ”, se numea povestea şi era toată o iubilură perfectă între tot felul de personaje zglobii şi vesele. De aş fi avut atunci o corolarmă aş fi împuşcat intrigantul de curcosaur. Eh, dar tot e bine! Cuţu’ abandonat m-a făcut prietena lui. E un pic asigurmand dar la cât aleargă nu se îngraşă deloc. Viena, Viena…ce vis împlinit şi ce aer de poveste porţi cu tine. Dintr-o caneluridă picură stropi de apă, de parcă toate lacrimile oraşului secaseră şi se scurgeau de acolo, doar că.. într-un semn de purificare. Zdrang, buf ….poc, ţop! Câteva mâţe jucăuşe trec pe lângă noi într-un ghem al zbaterii lor vieneze. Oare valsează şi ele? N-aveam să aflu. Povestea mea se evapora, discret. Eram părăsită în faţa sălii de vals. Pantofii mei nu mai semănau a pantofi de bal. Dar mie nici că-mi păsa: trăsuri albastre trase de cai duruţi treceau pe strada mea. Doar eu îi vedeam, şi, curios, pe mine nu mă vedea nimeni….Povestea este înscrisă în duzina de cuvinte, de data asta imposibile şi inexistente. Dacă reuşiţi să citiţi povestea ca şi când acestea ar fi reale înseamnă că am reuşit. În tabelul găzduit de psi veţi găsi alte încercări poate mai iscusite.
Poveste vieneză
Waw.M-ai purtat intr-o poveste si o lume fantastica. Ce bogata e lumea interiorului tau. Felicitari.
Ce frumos e sa traiesti un vienelar sentiment si o iubilura perfecta… 🙂 Deja am impresia ca valsez intr-o sala de bal dintr-un palat vienez… Vreau sa fiu acolo si tu m-ai transpus. Multumesc Adriana. Din pacate eu nu pot sa scriu asa ceva, asa ca zic pas, ca de fiecare data cand sunt duzini de cuvinte inventate…
mai cu seamă, dincolo de aerul vienez de care mi-e dor oricând, mi-a plăcut mult că ai folosit alte sensuri ale cuvintelor nebune. altfel decât am citit până acum.
bravo! 🙂 chiar că şi mie mi-a fost dor de joaca noastră.
Ţi-am spus eu că o poveste va ieşi … am avut dreptate. O realitate ireală a prins viaţă din cuvintele astea buclucaşe. O imagine ca dintr-o carte de poveşti descoperită într-un pod prăfuit de vreme- Asta am simţit eu …
…cred că de vină au fost cuvintele. Nu încerci? Hai, curaj!
Fără iubilură perfectă nimic nu ieşea! Şi fără aprecierile tale bucuria mea interioară nu era completă. Mulţumesc!
Ofertante cuvinte, nu? Te poţi juca liber, cred, într-o mulţime de variante. După ce vin de la veterinar mă pun pe citit, abia aştept să văd creaţiile celorlalţi! Mulţumesc, psi!
Mi-ai zis, recunosc! Dar era vorba de fataşi rusul. Acolo n-am scris nimic, dacă pentru duzină am două texte sfaturi pentru păzit fata la ruşi n-am. Dar mai e până atunci. Mulţumesc, Vavaly!
Cum sa fie inposibile si inexistente cuvintele? Ia uite ce a iesit din ele!
Mi-ar placea ca intr-o zi sa pui pe blog intreaga poveste a Dezmatului, asa cum ti-o amintesti din vremea cand credeai in olimpotab si psiridusi. Am convingerea ca ar fi citita cu sufletul la gura si cu zambetul pe buze, asa cum s-a intamplat si astazi, cand doar ai amintit de ea.
Trebuie sa facem sapaturi, sa aflam cine i-a venit pana la urma de hac curcosaurului. :))))
Curcosaurul şi-a făcut-o singur: a ieşit din poveste pe uşa din dos, iar psiriduşul şi olimpotabul şi-au reluat aripile aurite, cum spuneam. Dacă mă gândesc bine ele (aripile) erau incă la locul lor, doar mintea mea de poveste nu mai vedea nimic, din cauza intrigilor curcosaurului. Povestea „Dezmâţ” e povestea oricărui om ce nu are răbdare să vadă toate laturile altui om. De multe ori ne declarăm iubirea prea repede sau prea târziu, şi uite aşa dispărem, precum curcosaurul sau ca mine, la finalul poveştii. Şi gata, am făcut rezumat la Dezmâţ cu iubilură! , adică am bătut câmpii; cred că mi se trage de la o nouă alertă de Zoe. Am mers o oră jumate căutând indicii…of…
Sunt străzile pline de curcosauri speriaţi. Toată lumea îi caută ca să îi împuşte! 🙂
Măi Adriana, voi fetele vă jucați cu prea multă lejeritate. Se vede de la o poștă cursivitatea, ușurința, plăcerea jocului și asta, sincer, mă inhibă puțin. Că nu-i drept, măi, ca mie aproape să mi se spargă monitorul uitându-mă ca găina-n lemne la cuvintele astea și neștiind de unde și cum să le apuc iar voi să scrieți și câte două postări cu aerul că aceste cuvinte sunt cele mai firești din lume …
Am valsat şi eu cu tine fără să mă simt precum caii din vis. Pe ei i-am înţeles bine. Ştiu ce înseamnă potcoave nepotrivite şi la propriu, şi la figurat. Mulţumesc pentru muzică! 🙂
…mai grav e că nu par speriaţi! Şi de asta nu ne iese nici împuşcatul! Avem toţi gloanţe oarbe!
Îmi merge la inimă comentariul tău! Mda, potcoavele cailor duruţi ne pun multe pietre in cale. Pe unele nici nu le poţi ocoli….te lovesc din plin…
Ştii vorba aia că eu „eram de prea mult nescrisă”. Adică, exprimându-mă corect, nu mai scrisesem nimic de mult. Şi am explodat. Pun pariu că ţi-a ieşit ceva grozav, că aşa zici mereu şi pe urmă ne dai clasă…
Intotdeauna mi-am dorit sa fi trait in secolul 18, sa port acele rochii grele, bijuterii fascinante si sa merg la brat cu un domn ferchezuit si galant.
Mi-ar fi placut sa fiu de vita nobila, sa particip la baluri si sa dansez un vals vienez, undeva la Viena, cu barbatul iubit…
Tu m-ai trimis acolo, pentru cateva minute mi-ai indeplinit visul din trecut 🙂
ia uiteeee! ai făcut-o și poetică! 😉
De fapt, cam totul e poetic pe aici pe la tine.
Poetică? Dacă tu zici…
Păi….am citit greșit?
”Din văztuneric stelele clipocesc uşor complice dând aer festiv naturii libere. Frigul îmi strânge braţele pe lângă corp şi mă lipesc mai tare de trupul cald de lângă mine. Ce ştie el că pe lângă mine trec trăsuri închipuite, imaginare, ce au cai falnici ce tropotesc prin mine”.
Mie așa mi s-a părut. Numai bune de ”Înșirat” într-un poem…
…da, poate ai dreptate! Mi-era gândul la altceva. Mulţumesc!
Viena…
Știi ce am mai văzut eu în peizagiul vienez fantazat de tine? O psiridușă pe nume Sissi, o superbă figură tristă a defunctului Imperiu Austro-Ungar…
La Viena, toate-s de vis, m-am simțit acolo ca acasă la mine. La mine, cel germanic în fibră și, totuși, sângerând de latinitate…
Ai creionat o lume de vis la care nu multi au acces. Poate doar cei cu o imaginatie debordanta, cu sufletul curat si mult talent. Asa ca tine. 🙂
Iti admir talentul pe care il ai. Incanta-ne in continuare cu povesti frumoase si magice, povesti care ne scot din rutina zilnica!
…intrase la spam comentariul tău! S-o fi speriat de curcosaur!
Eşti prea bună cu mine! Poate prin mine au trecut cuvintele astea ca într-un vals vienez! La mulţi ani…încă, aşa zicea tata!
Andreea, mulţumesc pentru vizita nesperată! M-ai surprins! Cât despre talent, poate e mult spus! Vezi şi tu pe aici, prin on-line ce oameni iscusiţi găsim! Dar de aici stimularea, nu? Şi cu fiecare încercare poate scoatem ceva şi mai bun! Asta e speranţa mea!
Facem un bal mascat? Ce zici? Cu temă: valsul vienez! Poate acolo îţi găseşti şi iubirea şi poate visul devine realitate! Dacă bat câmpii iar, ignoră vorbele mele dar am prostul obicei să imi port visele in real…
„La mine cel germanic în fibră şi, totuşi, sângerând de latinitate”…aş jura că vorbeşti despre soţul meu. Hmmm, ce plăcută senzaţie!
hmmm… de cand imi doresc sa ajung la Viena, de Craciun as vrea! 🙂
…până la Crăciun mai e! Poate avem noroc amândouă, pentru că nici eu nu am văzut-o decât…astfel!
Sunt de ajuns niste cuvinte mai neobisnuite ca sa ne duci la Viena 🙂 Te-ai jucat cu mare usurinta cu ele, cu bucurie chiar. Asa simt. 🙂
Da! Am încercat să aduc o lume credibilă şi misterioasa în acelaşi timp. Mulţumesc, Elly! Înseamnă mult pentru mine părerea ta, mai ales cu astfel de cuvinte!