De când mă ştiu joc pe scena vieţii câte un rol mai mare sau mai mic, mai bine, mediocru sau prost. Nu am un scenariu prestabilit şi nici vreun sufleor care să mă scoată din încurcătură atunci când mă împotmolesc în cuvinte şi chiar în fapte. Am jucat alături de actori mari, deşi obişnuiţi, falnici, cu replici culese parcă din cartea vieţii. Când mi-au spus că şi ei au bâjbâit până şi-au conturat măreţia i-am privit neîncrezătoare, dar mi-au povestit, în pagini lungi dintre actele principale, istorii cutremurătoare. Am avut rol de fiică, nepoată sau alt grad de rudenie, dar cel mai drag mi-a fost şi îmi e rolul de soră mai mare. Acum şi ăsta păleşte în faţa surorii mele mai mici, pentru că grija şi atenţia ei faţă de noi toţi îi dă ei apelativul grandios. Eu sunt mare doar pentru că m-am născut mai devreme.
Rolurile au venit repede şi uneori prea multe odată încât pe unele chiar le-am anulat din faşă. Am vrut să încerc rolul femeii atrăgătoare când încă nici nu ştiam dacă am devenit cu adevărat femeie. S-a sfârşit prost, iar mai apoi, orice oglindă sau om mi-ar fi confirmat că rolul îmi vine mănuşă, mie îmi părea fals şi neadevărat. Apoi am sărit peste curiozitatea asta; primisem de undeva din interior o stare de bine ce nu mă mai lăsa să mă gândesc la acest lucru. Cel mai drag rol mi-a fost şi îmi e cel al libertăţii, dar şi prin acesta am trecut uneori cu forţă, iar alteori l-am jucat prost dar crezând că-l joc bine.
Mi-aduc aminte de cel ce m-a scos în stradă în decembrie 1989 şi pe care nu-l voi uita niciodată. În acel moment am cunoscut moartea, la propriu, privind soldatul mort din faţa mea şi mi-am împletit, atunci, stări de emoţie, teamă, neînţelegere, adrenalină, milă, dorinţă de mai bine, de schimbare, de viaţă mai bună. Cum am jucat acest rol? Cu puţin curaj, cred, dar cu hotărâre. Apoi libertatea am coborât-o în plan personal dar am transformat-o cu fiecare zi în singurătate. Greşeam. Mult, iar atunci am cerut un rol mai puternic, mai viu, mai plin, neştiut, dar bănuit, ce credeam că nu e de mine. Şi uite că libertatea mea de soţie e cea mai dulce, pentru că e ocrotită, stimulată, încurajată şi iubită. Şi da, joc şi rol de soţie, în sfârşit! Pot spune cu mâna pe inimă că libertatea financiară de una singură …nu aduce nimic bun, nicio satisfacţie sau poate doar una măruntă. Şi ar mai fi…Am avut şi roluri negative, ţesând intrigi pe care puţini le-ar recunoaşte public. Public toţi ne vrem puri, curaţi şi integri. Nu sunt sau mai bine zis n-am fost, dar nu îmi ghidez viaţa şi viitorul după acest rol. În timp, am avut rolul de a merge alături de mulţi oameni. Pe unii i-am numit prieteni, alţii m-au numit ei pe mine, cu puţini chiar am fost şi sunt, dar de acest rol încă mi-e teamă. Când un necunoscut încearcă să se apropie în real de mine mi-e teamă că ceea ce voi vedea eu în ochii lui mă va depărta de cuvintele frumoase pe care le găsesc prin preajma-i. Sau poate pe el de mine. Dar acesta e rol de risc şi e musai să-l trăiesc, altfel e nevoie să construiesc cazemate în jur şi să joc rol de castelană.
.
Cineva, cred că
Nuţa Istrate Gangan, spunea într-o replică savuroasă că unul dintre lucrurile importante din viaţă este omul lecţie, indiferent că e de bine, sau rău. Şi rolul ăsta l-am jucat şi într-o parte, şi în alta, iar despre cei ce mi-au fost mie lecţii nu pot decât să le mulţumesc că am păşit alături. Unora încă le pot mulţumi verbal, ceilalţi îmi sunt amintiri dragi sau mai puţin dragi, dar cred că fiecare monitorizează asta în felul lui. Eu, de exemplu, unde nu am mai putut fi de acord cu ideile şi convingerile devenite obositoare am ales rolul fugarei, uneori chiar fără explicaţii. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău.
Mulţi, mulţi ani nu am putut iubi animalele. Nu ştiam cum, de ce şi care ar fi rolul lor în viaţa omului. Pe mine mă învăţase mamaia mea că pisicii îi zici „zât” şi o trimiţi după şoareci, iar de câine e nevoie pentru a lătra omul intrus, dar e musai să stea legat în fundul curţii şi să primească apă şi mâncare o dată pe zi. Dacă nu mai făcea faţă era dus la pădure, departe de casă, iar dacă avea norocul de pui primeau tratament de înecare de la naştere. Tare m-am mai mirat, mică fiind, văzându-l pe fratele tatălui meu cu un căţel sub masa de bucătărie, unde mâncam noi şi tratându-l ca membru al familiei. Despre pisici ce să mai spun? Târziu, am descoperit rolul animalelor în viaţa mea. Am avut pisici mai întâi şi mai apoi, din 2011, căţei. Pe aceştia din urmă încerc să îi ajut cum pot, şi nu, nu vreau să joc rolul „iubicioasei de animale” (cum mi-a spus cineva că sunt, deunăzi), ci vreau să încerc să fac câte ceva lăsând loc în viaţa asta călduţă şi pentru acest lucru, în măsura în care pot. Nu mă ajut nici pe mine risipindu-mă în acţiuni în care nu cred.
Roluri. Roluri sunt multe, multe. Atât de multe încât ceea ce fac eu acum e să înşir în cuvinte doar un strop dintre ele. Cuvintele, ajutoarele mele de nădejde în unul dintre cele mai dragi roluri primite ca dar în viaţa mea: acela de „mâzgălitor fără pretenţii” pe un blog public, au şi ele rolul lor. Mă risc şi merg mai departe cu această cutie cu gânduri proprii, ameţind-o în cel mai bun rol posibil: acel al prezentului. La acesta aduc zilnic îmbunătăţiri. Mulţumesc pentru că îl jucaţi cu mine!Dacă nu aţi ameţit deja la cât am folosit cuvântul „rol”, e de bine. Dacă da, mă iertaţi! Nu mai fac! Promit!
draga mea, pe drumul acesta numit viață, puțini am avea curajul, noblețea și sinceritatea că am avut și roluri pe care astăzi nu ni le-am fi dorit ori pe care le-am construit (de cele mai multe ori cu neștiință) greșit.
nu știu ce pietre porți pe suflet ca niște lacrimi grele, dar eu știu că în confesiunile tale stă forța cuvântului tău. și nu este nimic de amator în aceasta. ți-aș putea numi oameni vechi în virtual care nu-s deloc mari în ciuda vechimii. este doar o aparență aceasta… o aparență periculoasă uneori.
*de a recunoaşte că am avut şi roluri… scuze, m-am grăbit. 🙁
Cu totii avem parte de diverse roluri pe drumul vietii, unele mai bune, altele mai putin bune dar atata timp cat ni le asumam pe fiecare in parte, suntem pe drumul cel bun.
Toate aceste roluri au ele insele un rol, de a ne ajuta sa crestem, sa evlouam, iar tu ai crescut atat de frumos ca nu pot de cat sa ma bucur ca pot sa te citesc si sa-ti multumesc ca scrii.
Miunate roluri si iportante toate! Si piesa e departe de final…
Adriana, și eu am primit educația ta, referitor la animale. Am descoperit și eu mult mai târziu că ”marș”-ul și ”zât”-ul sunt apelative de evitat în relația cu patrupedele de companie. Cel mult ridicarea tonului, cum faci deseori, drăgăstos, cu copiii mai năzbâtioși. Animalele de companie sunt copii necuvântători, greu capabili să facă rău, poate doar în prezența unor stimuli umani negativi. Oricum, mult mai mult rău fac oamenii oamenilor decât câinii înșiși…
Offtopic: tu ai blogspot (ca mine) și comunici foarte bine cu prietenii online. Eu mi-am pus Disqus, am citit niște commenturi laudative pe net și m-am înșelat. Acum vreau să renunț la Disqus, dar mi-aș pierde commenturile de până acum, că Disqus am înțeles că nu mi le lasă, le ia cu el, egoistul. În fine, asta e.
Psi, cuvintele tale vin tot ca un rol pentru mine: vindecător şi aducător de speranţă şi pentru asta îţi mulţumesc. Uneori am senzaţia că am intrat într-o lume care nu îmi aparţine. Deloc. Şi nu ştiu cum se face dar tocmai atunci primesc semne, semne bune ce mă fac să văd viaţa altfel. Mulţumesc!
Mai întâi de toate mulţumesc pentru vizită. Am căutat să ajung într-un loc al tău dar încă nu am găsit. Asta spun şi eu, orice rol aş fi avut in această viaţă şi încă am vreau să mă poarte spre mai bine. Cu orice faptă poţi curăţa şi rolurile urâte, asumate dar care nu mi se vor şterge prea uşor. De multe ori spun că cea mai mare pedeapsă a unui om care a făcut o greşeală în viaţă e să trăiască cu ea. Noroc că uitarea are rolul ei şi timpul, cu mersul lui spre înainte ne ajută să progresăm. Mulţumesc din nou!
Tu eşti unul dintre acei oameni lecţie. De la început ai crezut în mine. Ştiu şi îmi amintesc perfect momentul când, nefiind de mult timp în blogosferă, m-ai recomandat intr-un articol cititorilor tăi. Nu ştiam ce mi se întâmplă, eu nefiind obişnuită cu astfel de lucruri. Cred că nici nu aflasem despre această practică. Mulţumesc, dor!
Bine spus: piesa e departe de final. Rolul tău, Adelina, e aşa puternic…că deja numesc „adelinisme” expresiile tale ce mă fac să zâmbesc oricât de supărată aş fi!
Da, de asta acum am casa plină de animale: 4 câini, trei pisici şi un căţel bolnav, ce nu-i al meu, dar pe care-l îngrijesc cu drag. Şi nici nu imi ocupă tot timpul şi nici tot locul, dar despre asta, pe blog, am tot vorbit. De asta am amintit de „evoluţia” mea de la „zât” la mod de viaţă. Îţi mulţumesc pentru aceste vorbe. Vin într-un moment în care aveam nevoie de ele sută la sută. Cât despre blogspot, ce să zic? Am fost tentată să trec şi eu pe wordpress sau domeniu propriu, apoi am realizat că nu aveam nevoie, că pentru mine acest loc e magic şi nesperat, că fac lucruri la care nici nu mi-am permis să visez, că am descoperit despre mine lucruri pe care nici nu le ştiam dacă nu ar fi fost provocările din on-line şi aşa mi-am dat seama că nu am nevoie de mai mult. Da', când mai văd pe fb că unii se plâng că pe blogspot nu au fost lăsaţi să comenteze, sau trebuie să treacă prin multe …trepte, mă înfurii niţel dar şi aşa îmi trece repede pentru că cei care vor cu adevărat să lase un semn sunt pe aici. Asta zic şi eu de alegerea ta. Eu nu te ştiu de multă vreme dar pentru mine Disqus-ul tău nu a fost niciodată o problemă. Şi să ştii că nici eu nu aş renunţa la comentarii. Poate doar dacă le-aş scoate la imprimantă sau altfel. Eu zic să sari peste gândul ăsta. E drept că am ales o cale simplă, cu moderare ce-i drept, dar simplă. Mulţumesc!
😉
…aha, îmi zâmbeşti! Păi, nu era din statusul tău pe fb…asta cu omul lecţie? Era!
dacă ceea ce faci te bucură, îţi aduce mulţumire, eşti în lumea care trebuie, a ta.
de fapt virtualul este un soi de puzzle din lumi diferite, bucăţi de oglinzi în care lumina curge în felul ei. însă micul secret este că bucata ta este alegerea ta de a dărui celor ce te însoţesc şi nu invers. 🙂
Adriana, am citit ieri…am revenit, am recitit, apoi m-am gândi. Și iar am citit. De ce oare, ceea ce pare atât de simplu este, în esență, complicat, dar numai pentru posesorii de suflete largi, cuprinzătoare, de inimi vrăjite?! ”Cel mai drag rol mi-a fost şi îmi e cel al libertăţii”! Adevărul suprem, pentru că nu există fericire în cușcă, nici bine sub îngrădire, Libertatea e atât de prețioasă, încât orice rol pălește în fața ei. Nimic nu se naște în lipsa libertății, adică nimic bun. Și dacă cei din preajma ta nu înțeleg că uneori trebuie să fii liberă, să alegi, să faci ceea ce simți, înseamnă că (încă) n-au învățat să te prețuiască. Rolul de scriitor îți vine bine, dar nu e prima dată că-ți spun asta. Dragi îmbrățișări! 🙂
…minunată perspectivă, am să ader mai mult la ideea asta, sigur voi fi fericită
Ai ales să joci jocul vieții, iar în acest joc poți alege câte roluri dorești. Tu ai ales mai multe, dar nu ești singura ce ai procedat așa. Suntem tributari rolurilor noastre, dar este bine să ni le asumăm, pe toate, ca să putem merge mai departe cu jocul nostru.
Te văd că ești fericita care a depășit tributul dar și asumarea, acum te bucuri de noul tău rol. Să-l păstrezi până la cea din urmă replică. Acesta să-ți fie cel mai lung rol, cel mai reușit din întreaga ta viață!
Câtă conștiință, atâta dramă! A zis-o un deștept ce mi-a rămas drag din liceu, Camil Petrescu. 🙂
În teorie, ar trebui să învățăm din rolurile care nu ne ies, pe care le jucăm prost, să ne amintim mereu de celelalte, care ne-au fericit. În practică, e greu. Fie nu suntem suficient de maturi, fie slabi, fie nu vrem. De rolurile bune mai uităm, că deh, uitarea vine neinvitată. Cât ne mai aplecăm asupra lor, eu zic că suntem pe drumul cel bun. Personal, admir omul din spatele rândurilor tale, îmi e drag.
Mă simt vinovată, oarecum, de problema ComiCulturalului cu disqusul, l-am stresat de câteva ori cu antipatia mea față de această unealtă ce mai avea puțin și-mi cerea nr. de la pantofi să mă lase să comentez. Worpressul are avantajul de-a păstra o anumită legătură între bloguri, știu din platformă când mi se răspunde la comentarii, nu trebuie să mă tot abonez, ca să revin să citesc replicile. Dar, e chestie de gust, într-un final, de obișnuință. Am avut blog pe blogspot, când am făcut trecerea am sesizat diferențele și nu m-aș mai întoarce. N-am făcut comentarii cu răutate, ci vrând doar să ajut, poate nu mi-a ieșit.
Nici eu n-aș putea renunța la comentarii, nu știu dacă nu s-ar putea copia într-un fișier word, apoi insera într-un nou sistem. Dar asta-i altă poveste…
Sper sa ma reintorc maine. Daca nu, poimaine, desi am un weekend extrem de plin… De ajuns tot ajung. 🙂 Noapte buna, draga mea!
Mi-am avut si eu zecile de roluri ale vietii… Ca si tine, cel de sotie libera, ocrotită, stimulată, încurajată şi iubită, parca mi se potriveste cel mai bine si tare mi-as dori sa il pot juca la infinit. Nu ma pot plictisi de el, nu ma simt obosita niciodata si simt ca ma ajuta sa evoluez…
Stii, cred ca nu am capacitatea de a invata prea multe din rolurile pe care le joc. Repet uneori greseli facute candva, alteori fac altele, noi, de parca viata ar fi trecut pe langa mine fara sa imi ceara sa iau notite.
Adriana, e magnifica scrierea ta. Am avut in cap atatea zile ca trebuie sa vin sa citesc deoarece simteam ca e ceva ce-mi va placea mult…incat nu m-am lasat.
As fi scris ceva foarte asemanator daca as fi avut ideea, daca as fi avut inspiratia. Ca doua picaturi de apa ar fi semanat cu a ta povestea rolurilor mele. Mai putin in partea cu animalutele pe care le-am pupat in bot de la cativa anisori, spre disperarea mamei mele 🙂 Ca sa spun drept, si azi e deranjata ca stau in casa cu micul meu Snow, motanul, in mare parte din zi 🙂
Comentez fara sa fiu logata in Google. Sunt curioasa daca va merge. Voi salva comm-ul mai inainte, pentru orice eventualitate.
Da! N-am avut timp să răspund mesajelor de pe blogul meu şi am revenit acum, spre sfârşit de lună şi, recunosc, îmi pică atât de bine să recitesc mesajele de parcă acum le văd prima dată. Mă bucur că simti ca mine. E foarte important acest aspect al libertatii şi neîngrădirii fiinţei într-o lume in care libertatea oricum e luată în derizoriu şi e folosită greşit. Eu sper să o pot folosi aşa cum am primit-o: cu respect! Mulţumesc, Mirela! Un gând bun pentru tine!
Să dea Dumnezeu, Mugur! Lumea are fragilitatea ei şi nu ştiu cum dar clipa hotărăşte de multe ori cursul destinului. Sper sa am clipe calde şi cuminţi!
Tare aş vrea ca scrierile mele să nu devină poveri. După cum observi nu mai scriu des şi nici nu caut să vii ca reciprocitate. Dacă iti place ceva…lasa semn, dacă ai timp iar şi dacă nimic din toate astea nu exista, ne vedem la tine sau la un post mai bun. Pentru mine e mai mult decat clar ca scrierile pe bloguri pot aduce dezavantaje: lipsa timpului pt a lăsa un semn la toti. De ce ar fi altfel cu mine?
Comentariul a ajuns in siguranţă şi imi aduce iar bucurie. Rolurile acestea sunt absolut general valabile. Le-am nuanţat doar şi simt cum ne regăsim destui în ele. Snow e emblemă deja şi nu vă văd separaţi. Te salut!
E binevenită notificarea ta. De multe ori nu învăţăm destul din greşeli, dar asta nu înseamnă că nu ne jucăm rolurile în continuare cu încredere că sigur, de data asta, ne vor ieşi. Cine ştie? Şi dacă nu…trăim curajos! Alţii s-ar speria de la prima repetare!
Irealia, am învăţat că prin cuvinte poţi păcăli. Nu ştiu dacă sunt o bună mânuitoare de cuvinte cu mesaj sau chiar pot fi omul ce încerc să devin, trecând prin toate rolurile vieţii, chiar şi prin unele pe care le-aş şterge cu peria de sârmă. Merg totuşi înainte, sperând că voi fi alături doar de cei ce reuşesc să scoată din mine binele. Mulţumesc!
Da, s-a vorbit atat de mult despre acest mod de conversatie încât eu inteleg greu. Ştiu că mie imi e usor peste tot. Sunt logata direct şi nu mă mai inregistrez nicăieri pe unde deja am trecut. Chiar şi aici la comicul nostru cultural. În schimb, pe fb mi se spune des că nu imi vor lăsa comentarii pentru ca se lasa cucerit greu blogspotul. Dacă aş avea aspiratii înalte cu blogul aş trece pe domeniu propriu sau etc. Dar n-am.