- Nu ştiu cine sunt, totdeauna. Nu ştiu. Încă mă descopăr, încă am parte de surprize, încă sunt pe drumul cunoaşterii de sine, deşi ar fi trebuit să am habar până acum. Nu-mi plac schimbările, nu-mi place să mut nimic din ceea ce mă bucură, nu vreau să trec prin alte transformări decât cele normale, nu vreau să pierd oameni şi nici măcar nu vreau să recunosc cât de legată sunt de anumite fiinţe, dar şi de lucruri deopotrivă. Poate de asta sufăr când renunţ, chiar cu bună ştiinţă, la oameni, dezamăgindu-i sau dezamăgindu-mă ei pe mine. De-a lungul timpului am încetat să îmi mai explic rătăcirile şi nu numai. Nu pot trăi nepăcătuind şi nici nu voi justifica permanent anumite decizii. Ştiu doar că mi-am pus la punct treaba cu aşteptările, dar mai ales acea parte cum că dacă nu ai trăit viaţa acelui om, orice judecată nu poate fi decât subiectivă. Aşa că prefer ca analiza uşoară de azi să fie mai mult o trecere simplă printre emoţii şi gânduri uitate, rătăcite sau nu:
- Am copilărit pe tărâmuri în care prieteni mi-erau Zdreanţă şi Neghiniţă; am coborât pe văi umbroase de cunoaştere simplă, am adulmecat aer de simplitate cu gust de pământ crăpat şi am băut apă de munte de pe o stradă cu nume predestinat: Izvorul rece. Mi-am prins în păr frunze de alun şi am deschis uşa închipuirii cu nume de flori neştiute, dorind să merg pe drumuri necălcate de nimeni, bătătorind cu pasul minţii poteci ce m-ar fi chemat oricând înapoi spre ele. Voiam să mă îmbrăţişeze albastrul cerului şi picurii de ploaie, să am atingeri de nori cu forme haioase ce erau, uneori, singurul meu joc de copil.
- Mă doream protagonista unui film mut, cu o umbrelă în mâini, cu o pălărie cochetă şi un şirag de perle, urcând pe o scară spirală, jucându-mă cu degetele prin păr şi aşteptând un botic umed de câine rătăcit care să mă recunoască. Nu m-a recunoscut nimeni. Poate doar câinele Ursu, ce trona în mijlocul aleii şi care îmi dădea, deseori, salutul lui morocănos printr-o atingere, ca din întâmplare, pe mâna mea firavă.
- Am crescut prea repede, semănând cu umbra plină de patimi de acum, dar proaspătă şi plină de doruri ce încă nu aveau definiţii clare şi nici contur de poveste închegată. Frânturi de senzaţii se adunau într-un tot, se rostogoleau peste tinereţea mea fragilă, adunând întâmplări şi descoperire de sine, mereu făcută bucăţi, mereu întreruptă de câte o nouă experienţă. Fugeam după fericire, căutând-o mereu în afara mea, când ea era atât de aproape: în mine. Iluzia fericirii mă transformase, până la un punct, într-o căutătoare ce rătăcea drumul mereu. Eram roaba dorinţelor mele concrete ce nu depăşeau niciun prag de cunoaştere. Nici măcar autocunoaştere. Nici vorbă să duc gândul spre împlinire. Nici vorbă să mă transform într-o constantă. Şerpuiam haotic, întâlnind umbre ce îmi întunecau zâmbetele. Şi mă mai pierdeam puţin.
- Într-o zi, m-am privit în oglindă şi m-am cutremurat. Undeva, în spatele meu parcă, treceau tot felul de personaje şi, nu ştiu cum, la un moment dat toate s-au aşezat pe chipul meu. Unul mi-a dat un zâmbet, altul tristeţe, de undeva am luat un rid, din altă parte un strop de amărăciune. Am pus şi o sprânceană ridicată, o frunte plecată, dar ridicată imediat de un gând bun al cuiva drag. Mă recunoşteam chiar dacă îmi foşnea pielea a senzaţii. Mai aveam să adaug pe lângă indiferenţă, nostalgie, uitare, rătăcire, pasiune, iubiri mărunte, iubiri fugare, iubiri de o seară sau chiar de o clipă, o mare iubire. Mi-am prins faţa în palme şi am lăsat să cureţe soarele răul făcut de mine, de alţii, de timp, de viaţă.
„Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”
- Îmi convin cuvintele lui Paler, recunosc, pentru că simt cum pot transforma o mare resemnare într-un nou început, lăsând trecutul să purifice, cumva prin filtrele alegerilor viitoare sau prezente, negura timpului din urmă. Nu ştiu cum, prezentul mi-a adus daruri. Mari, chemate, eliberate de sub zăvoare de argint, descântate de dragoste curată şi râsete aşteptate. Mi-a adus lăbuţe de căţei fericiţi şi inimă iubitoare, mi-a pus în păr alte frunze, mai de mesteacăn şi flori de mărgăritare în glastra sufletului. Şi mi-a mai adus ceva: cuvinte magice, căzute din ciurul frumosului pe pagina unei foi imaginare. Printr-o vrajă de suflet neîncrezător, dar ajutat de oameni frumoşi şi calzi, le-am înşirat pe aţa de plumb, să nu se rupă sub greutatea şi intensitatea lor.
- Am peste 300 de mărgele. Unele mai mici, altele mai mari, unele intense, altele pale, unele sunt poveşti, altele destăinuiri. Ici-colo am câte o mărgică mărgăritar ce sclipeşte mai tare. Dar toate, absolut toate îmi împodobesc sufletul şi îmi şoptesc încet, încet: „Încă e timpul tău, al nostru! Înşiră-te mărgăritare!”
„Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage.” Oscar Wilde.
Păi să se înşire atunci! Cine nu vrea mărgăritare?
Chiar? Cine nu vrea?
Ai înșirat multe mărgăritare. Pe unele parcă le-ai împrumutat de la mine. Aceasta a fost prima senzație când am început să-ți citesc blogul. Dar salba, întreagă, îți aparține. E a ta ți îți șade tare bine!
A fost bună „aniversarea” asta. Mi-am adus aminte de bucuria de început, când nu ştiam exact ce fac, nu mă cramponam de reguli şi dădeam drumul multor trăiri de acum sau de demult. La început scriam …mai relaxat, mai hâtru, cum îi spuneam azi lui Max. Acum parcă sunt mai prinsă şi conştientă de puterea cuvintelor. Deşi de multe ori las comentarii şi încerc să spun multe în ele, totdeauna îmi vine să revin cu o completare, tocmai văzând că omul a luat exact sensul opus celui la care m-am gândit eu. Şi totuşi, aici e farmecul. Am învăţat multe, am căpătat multe, am legat simpatii, am pierdut simpatii, am revenit, redescoperit. Unele lucruri m-au făcut să fiu mai bună, să vibrez, să am emoţii mari, altele dimpotrivă m-au depărtat. Tema de azi, de la psi, mi-a readus prin cuvintele voastre o nouă ordine în gânduri. Şi da! Îmi voi purta salba cu drag. Aici sau mutată până la urmă, nu ştiu. Ştiu doar că scrisul este o preocupare la care nici nu imi permiteam să mă gândesc serios cu un an in urmă. Şi totuşi a trecut un an. Mulţumesc, Sonia! Tu ai fost cam de la început aproape de mine şi asta nu voi uita niciodată. Iar de la începutul anului sunt fanul tău, dar ştii deja asta! Te pup!
ce de margaritare… si cata bogatie… ele, cuvintele, sunt cele care ne fac cu adevarat bogati si aduc apoi bogatia prietenie. fie ca tu sa le pastrezi astfel: margaritare. sa nu le lasi sa se transforme.
pentru ca ele, cuvintele, au multa putere in ele. sa continui sa le insiri cu bucuria inceputurilor.
Toata viata ne descoperim, redescoperim. Nimeni nu se cunoaste in intregu-i niciodata. Laura , zice ca te pierdeai cate putin ca mai apoi sa te regasesti pic cu pic, cu fiecare margaritar. Si ce margaritare. Profunde, incarcarcate de trairi, alteori jucause sau nostalgice, realiste sau visatoare. Ai dat cuvintelor din tine o lume a lor. Pentru ca mi-ai ingaduit a intra pe poteca de margaaritare , iti multumesc. Si iti doresc ca intotdeauna cuvintele sa iti fie prietene si prietenoase.
🙂 îmi aminteşti de mine, atunci când am sărbătorit primul an. cu certitudine ştiu că scrisesem mai puţin decât tine, postările aproape zilnice le am doar de când sunt cum s-ar spune la casa mea.
ai învăţat multe şi multe mai ai de învăţat. dar este bine, nu-i aşa? scrisul care leagă şi dezleagă totul mi-a dat ocazia să te cunosc şi îţi mulţumesc.
înşiră-te, aşadar, mărgăritar ce eşti! 🙂
La tot mai multe margaritare insirate in siraguri lungi si claditoare!
Descoperirea de sine este permanenta, surprinzatoare cand viata ne surprinde, uituca cand ne lenevim spiritul, calda cand iubim… Suntem mereu noi, altii, pana la ultima clipa in care decidem printr-un gand doar incotro, daca reincepem ori ne oprim!
Sa te regasesti mereu alta, buna si … innoita!
Să-ți fie salba tot mai bogată, indiferent pe unde o vei adăposti!
Să ne lași mereu să vedem ce ascunzi în sufletul tău, căci ai multe mărgăritare pe acolo!
Asta e urarea ce contine ceea ce vreau eu la acest moment: să nu uit bucuria începutului. Mulţumesc, Vavaly! Aşa voi face sau cel puţin mă voi strădui.
Ştii melodia aia care o cânta Laura Stoica?
„Tu mă vezi mai frumoasă decât ştiu eu”…şi-ţi mulţumesc pentru asta. Indiferent că am auzit ecouri, chiar in real cum că..mă expun, că nu am ce spune, că blogul meu e o adunătură de compuneri care adună cuvinte meşteşugite ce pot ascunde o fire mai puţin frumoasă, eu cred că orice om, indiferent de firea lui, de convingeri, credinţe sau greşeli făcute în viaţa de zi cu zi, are şansa de a scoate şi altă latură din el. Pe mine aceste cuvinte m-au adunat din cioburile în care mă spărsesem cândva. Nu mai îmi era bine peste tot, pe lângă oameni care nu aveau decât propria percepţie asupra mea, uneori învechită, fără să cunoască nimic din frământările şi putinţele mele. Scrisul mi-a dat o şansă să pot fi fericită. Şi sunt! Mulţumesc, lorelay!
Eu cred că nu e om care să fi încetat a învăţa. Mătuşa mea la 75 de ani şi-a făcut o viaţă frumoasă cunoscând internetul. Ne-am mirat cu toţii. Câtă vreme îmi va fi flacăra vie în suflet voi arde prin cuvinte şi voi fi ca o sugativă, adunând frumosul lumii. Că de urât sunt sătulă, acela e mai răspândit şi, uneori, l-am răspândit chiar eu. E timpul să nu mai găsesc ipostaze care să-mi provoace urâtul sufletului. Mulţumesc, psi. E o bucurie să scriu în clubul psi.
Când credeam că îmi seacă fântâna vorbelor, mi-am dat seama că nu trebuia decât să o las să se liniştească puţin. Acum izvorăsc iar ape ce par bobiţe de mărgăritar!
Mulţumesc, Mugur!
Doar să te fi descoperit pe tine şi a meritat să-mi adun cuvintele în şiraguri. Sunt onorată să-ţi citesc poveştile, Cita şi să-ţi răspund celor ce fac popas în casa mea. Mulţumesc! Voi ţine cont de îndemnul tău. Sună atât de adevărat!
Adâncă-i fântâna și bune izvoare are!
Să-i fie la mai mare!
Desi am mai citit si alte bloguri,din punctul meu de vedere,n-am mai intalnit nicaieri MARGARITARE ca ale tale.Cand vreau sa plang,te citesc pe tine.Cand vreau sa rad,te citesc pe tine.Cand sunt fericita,fericirea o iau si din randurile tale.Cand sunt trista,cuvintele tale devin pansamente pentru ranile sufletului meu.La cat mai multe MARGARITARE,draga mea!
Se zice că pe fiecare ne atinge ceva. Că şi individual avem publicul nostru. De aici şi modul în care poţi comunica. Ce reuşim cu unii, poate duce la dezastru cu alţii. Un cuvânt răstălmăcit, o stare rea, o asociere proastă şi vraja se rupe. Dacă mai cunoşti şi omul şi ai un strop de antipatie ceea ce reuşeşte să aştearnă pe hârtie ţi se poate părea inutil şi banal. Nu e cazul aici şi nu pot decât să cred că avem o vibraţie asemănătoare. Îmi spuneai odată că îţi plac subiectele simple care sunt dezvoltate prin cuvinte care transmit vizual şi care aduc emoţia. Eu ştiu riscurile unui jurnal public, dar mai ştiu că am trăit destul cât să nu mai îmi pese de urmări…nedorite. Asa că mă bucur de cele dorite, adică de cuvintele tale către mine, mai ales că tu eşti omul care îmi e cititor de pe fb, scrisul fiind pentru tine ceva intim şi ascuns. Mulţumesc, Nicoleta! Pentru tot! De ziua fericirii…eu ţi-o dăruiesc pe toată!
Corect,fiecare cu preferintele lui,fiecare intelege in felul lui si mai ales fiecare cu dreptul lui de a alege ceea ce sa ii atinga si sa ii emotioneze sufletul.Eu, recunosc cu mana pe inima,ca ,desi mai merg si pe alte drumuri,tot la tine ma intorc si raman numai aici.Nu stiu de ce,poate ca ai tu darul acela divin care ma face sa ma simt alt om.Sau poate ca ma regasesc prea mult in randurile tale.Iar pentru fericire,iti multumesc din inima.
Cu ajutorul tau, m-am redescoperit pe mine, si ma redescopar cu fiecare zi ce trece. Uneori imi place ceea ce vad, alteori nu. Atunci imi propun sa ma schimb, sa fiu asa cum ma visam candva, sa fiu asa cum ar trebui… Oare voi reusi?
Off, şi eu am copilărit pe tărâmurile lui Zdreanţă dar Zdreanţă al bunicii n-a vrut să stea prea mult pe acasă aşa că a fugit în lume după ce bunicul meu l-a certat foarte tare că venea mereu cu ei la muncă şi niciodată nu era acasă să păzească (casa şi curtea).
Cel mai mult l-am prins pe Rexi, a fost câinele copilăriei, mă băteam cu el cu zăpadă, ne alergam, îmi băgam mâna în gura lui, îl călăream…deh, copil şi eu. El venise în curte după ce Ursu a fost otrâvit (era prea rău, nimeni nu îndrăznea să treacă prin faţa curţii).
Ursu m-a muşcat şi pe mine. Doream să-i dau mâncare la puţin timp după ce sora mea îi aruncase un os, o fi crezut că-i fur mâncarea deşi eu doream să-i dau mai multă. De el nu mi-era drag, de Rexi da, chiar şi de Zdranţă.
Ce am de la Zdreanţă? O cicatrice pe picior. Ne alergam ca doi „îndrăgostiţi” într-un joc de-a prinselea. El era mai tinerel şi vrând să mă cuprindă între labe, a cuprins un picior şi a lăsat o zgârietură. Nu e atât de vizibilă dar este acolo.
De la Rexi au rămas o groază de amintiri 🙂
Apropo, ţi-am spus vreodată că mărgăritarul este floarea mea preferată? Ţi-am spus că atunci când eram mică îmi plăcea să-nşir mărgele pe aţă?
Tu ai venit cu toate la un loc! Iar mărgăritarele tale înfloresc şi primăvara, şi vara, şi toamna, dar şi iarna şi aşa pot să miros şi să culeg mărgăritare chiar şi când e frig.
Eşti mult prea drăguţă! Parol!
Deci tu faci parte dintre acei oameni care nu şi-a abandonat iubirea pentru animale doar pentru că a avut parte de accidente nefericite sau minore cu…exaltaşi de căţei? Frumos.
Tu reuşeşti orice! Chiar şi să văd unde greşesc, chiar şi să repari lucruri strâmbe. Încredere în tine să ai şi un strop de gând îndreptat şi către imprevizibil. Acela trebuie stăpânit…cumva.
Încă ceva: în „lacrimi de crocodil” am tăiat moţul blogului în lipsa-ţi. Un pic inedit, asa ca o concluzie în care să includ şi faptul că pentru mine blogul înseamnă un cumul de emoţii pornite: de la tine, prieteni, cititori, provocări şi…inspiraţie. Te pup şi îţi mulţumesc!