A fost odată o Zizi….

Pur şi simplu nu am mai putut aduna cuvintele în buchete îmbietoare, nu am mai putut trimite în eter vorbe ce ştiu că le-aş fi căutat mai târziu.  O apatie aparent provocată de întâmplări din real, întâmplări care nu au cine ştie ce profunzime dar care m-au scuturat destul de tare. Încă o cotitură în viaţa mea? Poate că da, poate că nu.  Am realizat, a nu ştiu câta oară, cât de singur eşti în faţa problemelor care contează pentru tine, ca individ. Că oricând se va găsi cineva care să privească sarcastic situaţia şi să zică „săraca fată bogată” (nu că aş fi, dar când deţii atâtea animale, cum avem noi, nu poţi să nu te gândeşti că trebuie să fii destul de bine înfipt în …bănuţi…pentru a face faţă, de aici şi asocierea).

M-am trezit într-o dimineaţă, acum două săptămâni, fix, şi am realizat că Zizi, pisicuţa mea birmaneză, nu se va întoarce. Am răscolit pădurea, vecini, împrejurimile; ba …am avut neşansa ca, a doua zi, să dispară şi un motan, care are rol de trubadur în casa noastră, iar disperarea a prins cote …altfel. Zizi nu s-a mai întors, Tan a venit după 5 zile, cu două urme de colţi, ce s-au dovedit a fi de veveriţă, ceea ce ne-a adus pe buze, deşi ne era tare milă: „Lasă că aşa-i trebuie! Să înveţe să lase veveriţele în pace!”

Dar ce ştie el? E fiul pădurii, pisicul pădurii, care are casa doar ţinta stabilităţii şi siguranţei, în rest…trăiască vânătoarea! De el nu mi-a fost chiar atât de teamă; ştiam că e tânăr, curajos…puternic, dar Zizica..era firavă, slabă şi bătrânică. Din câte animăluţe am, ea avea caracterul meu sau eu pe al ei. Nu vreau să insist pe subiect pentru că încă mă doare şi ştiu, chiar dacă primesc încă încurajări, că nu se va întoarce.  Poate îi venise timpul să plece. Oricum îmi va fi dor. Atâta doar că a luat cu ea o parte din mine şi chiar… vitalitatea mea. .

 Nu totul e alb-negru, cum îmi place mie. Se strecoară între noi şi umbre de gri, şi poveşti complicate, dar şi oameni simpli care ştiu cum să te aline. Mi-am dat seama că, oricâte bobârnace aş lua, e bine să le adun într-un colţ de inimă de blog şi să nu uit, în timp sau peste el, cât de bine poţi fi dacă nu te abaţi prea mult de la crezurile tale. Zizi mi-a fost catifea, mi-a fost pernă de vise, ambiție și dorință de a lupta i-au fost semnele distincte încât parcă nu ai fi crezut că e o contesă cu blăniță cafenie, ci o tigroaică ce-și cunoaste bine limitele. În noaptea în care a vrut să plece, s-a asezat pe mine și m-a privit ore-n șir, iar eu am stat, nemișcată, aproape, știind ce rare îi erau astfel de reactii. Ea dormea mereu, pe mâna mea dreapta, intr-o formă ciudată, iar mie, desi imi amortea mana, mi se părea ca am vise indeplinite. Obișnuia, însă, să ceară cu insistentă să iasă in curte. Se întorcea mereu. Până acum.

Ca să uit bat cuie. Le bat în orice lucru care țipă după mine. Renovez bucătăria, vopsesc lemnăraie şi mă comport ca şi când nu văd vremea asta capricioasă ce m-a umplut de umezeală până şi în inimă. Parcă simt cum picură din mine semnele unor timpuri nu prea călduţe, nici la propriu, nici la figurat. Mihai a plantat trei pini  cam de 60 de cm, poate mai mult, nu ştiu, şi sunt tare drăgălaşi. Vă amintiţi povestea cu cişmeaua cumpărată de pe Mercador? Da, da…cea cu defectul ireparabil şi cu omul care s-a făcut nevăzut după ce s-a văzut cu banii luaţi? Ei, bine,un om bun, din copilăria mea, plecata departe,  mi-a trimis una super drăguţă tot din piatră, tocmai de pe acele tărâmuri. Aşa, cică să nu mai plâng! Să vă spun că am primit bonus şi o marchiză ce ne înfrumuseţează, perfect, faţada casei, ar fi prea mult, nu? Si totuși…

Dar din dar se face …..nu ştiu ce se face, dar ştiu că acolo unde există încredere lucrurile vin uşor şi simplu. Noi complicăm pe alocuri, dar parcă îmi doresc să văd mai mult binele şi să las lucrurile mărunte altora. Eu am obosit. Însă, cred, e doar oboseala aceea de om cu dor de pisic perfect. A fost odată o Zizi, și va mai fi…în inima mea pentru totdeauna!