Mă cheamă Ţache. Sunt un câine
Şi mulţi nu-mi zic nici măcar marş,
Nu capăt nici un colţ de pâine
Şi umblu aiurea prin oraş.
Am fost şi eu un ghem de lână,
Poznaş, drăguţ şi foarte mic
Şi aveam şi eu chiar şi o mână
Ce o lingeam măcar un pic.
Stăteam pe prispa casei noastre.
Ce vă miraţi? Doar nu-s de pluş?
Mi-au dat domenii foarte vaste
Să le păzesc. Şi un culcuş.
În aventura vieţii mele
Am prins de toate, peste vreme,
Zile normale, chiar şi rele
Şi hărnicie, dar şi lene.
Am fost un câine credincios
Şi, vă spun eu, mult mai frumos.
Dar într-o zi ca piaza rea,
Dintr-o urzeală a vieţii, cred,
Al meu stăpân se prăpădea
Şi nu aveam pe cin’ s-aştept.
Pe neaşteptate, soarta-mi crudă
Era izbită de un afet cernit,
Căci întâmplarea mă lovise
În tot ce eu, în lume, am preţuit.
Nu m-au lăsat să mă apropii
Când era-n giulgiu lui gătit,
Vorbeau ceva despre o moarte
Şi despre mine, mai nimic.
Cum nu ştiau că al meu urlet
Era de fapt un recviem?
Că nu puteam să-l plâng în şoapte
Şi nici să-i latru un poem?
Mi-am prins culcuşul în lăbuţe,
Priveam străinii ce vorbeau
Şi auzeam c-or să m-alunge,
Urzeala lor n-o pricepeam.
Nu-nţelegeam de ce a mea casă
Era o ţintă de război
Şi mă loveau toţi în orgoliu,
Că nu contam, pentru cei…. noi.
Eram frumos şi în putere,
Dar, oarecum, incompatibil
Cu lupta lor pentru avere
Din care eram…invizibil.
M-au luat în portbagajul mare
Când au plecat din casa mea
Şi m-a durut extrem de tare
Când m-au lăsat pe o şosea.
Am mers aiurea, în neştire,
Cu dor pentru stăpânul meu,
Oraşul mi-era devenire
Şi nu-mi plăcea, dar ce ştiu eu?
Sunt doar un biet câine de ţară,
Dispreţ şi lovituri îmi e sortit,
Mă plimb într-una pe afară
Şi nu-nţeleg cui am greşit?
Pe tine, fată dragă ce poţi scrie
Cuvinte calde pe un blog,
Te rog frumos să-mi cauţi mie
Un alt stăpân şi un alt loc!
Nu-mi trebuie prispă şi maidan,
Un colţ de curte ar fi chiar bine
Şi poate, peste un alt an,
Vei auzi încă de mine,
Căci de voi bântui oraşul,
Ce mi-e străin şi nefiresc,
Ori un hingher îmi va fi naşul,
Ori voi pieri, în mod firesc.
Mă cheamă Ţache şi-s cuminte
Şi-am spus povestea în cuvinte…
…lătrătoare!
Offff ….tare…doare!
Această postare o fac pentru toţi căţeii abandonaţi de oameni care nu îşi mai asumă creşterea lor din motive de tot felul, făcând ca alţii să se ocupe de problema lor. Poate, de exemplu, vom găsi un om ce va avea un loc pentru Tessa, protejata mea, care, din păcate şi din fericire în acelaşi timp, pentru că nu mai stă cu frica în sân că acolo unde se aciuase putea fi oricând omorâtă, a ajuns în adăpostul de la Stupini, Braşov. Vă rog frumos, ca în urma acestor cuvinte, să nu intrăm în polemici despre cum au ajuns câinii comunitari să ne afecteze pe toţi. Şi pro, şi contra. Nu deţin soluţii, dar ştiu, că spre deosebire de cei care doar vorbesc, eu am luat acasă mai multe suflete lătrătoare decât ar fi fost nevoie. Nu spun să facă cineva la fel, doar cine simte şi poate. Mulţumesc. Găsiţi cele 12 cuvinte bolduite, care nu prea mi-au fost dragi, şi la alţi participanţi în duzina de cuvinte a clubului psi.
Si am zis ca nu mai citesc din astea la tine de cand am plans pentru calutul pitic dar nu ma pot abtine
…bărbatul meu s-a supărat pe mine când i-am citit-o, dar la asa cuvinte, asa text
in atatia ani nimeni nu a venit sa spuna ca de pe urma defunctului au ramas x vaci, z porci si un caine si ca el vrea cainele ala, e trist
…păi, am plecat de la o poveste adevărată, ca toate poveştile. După ce s-a terminat o anume ceremonie…câinele metis chiuaua nu şi-a mai găsit loc nicăieri, nimeni nu-l mai vroia. Bineînţeles că a devenit problema…altora.
Mult prea triste versurile,Adriana.De piatra sa fii si tot te vor misca ,din pacate de multe ori in viata se intampla ca in poezia ta.
…versurile sunt triste, recunosc, dar mesajul poate duce către un final fericit; nu degeaba am eu cinci caini toţi abandonaţi şi luaţi de noi ca şi cand viaţa lor bună…abia ar fi început, nu?
Povestea lui este povestea atator catei… Ciudat este ca nu constientizam pana cand nu ne sunt puse sub ochi cuvinte pline de forta, pana cand nu intalnim o poezie care sa descrie ceea ce ar putea simti un catel.
Chiar mai ciudat de atat este faptul ca, fara sa vreau, am facut o analogie cu situatii in care nu cainele este povestitorul, ci omul. Caci si oamenilor li se intampla chestii urate, nu?
..categoric, nu uita de povestea mea cu ”Ioan, omul pădurii”. Uneori oamenii pot păţi lucruri şi mai dureroase decat cele de mai sus, care ţin şi de supravieţuire şi chiar de legea junglei: izbândeşte cel mai puternic. Doar că, noi oamenii…spunem câteodată doar varianta care ne convine…a poveştii. Mulţi ar pleca dintre noi dând din cap a nepotrivire; aşa …cu povestea unui caine…nu poţi merge cu gândul decat la sinceritatea lor nativă. Şi …ştiu eu ce zic…apropo de lucruri din trecut şi de azi…
Foarte impresionantă duzina! Tocmai ce am văzut un căţel bătrân legat cu sfoară de un gard, lăsat pur şi simplu acolo. I-am dus ceva mâncare, l-am dezlegat. Păcat că nu am curte…
…nu putem avea grijă de toţi, unii au şanse, alţii au şansa să supravieţuiască chiar şi în astfel de condiţii. Mai grav e că sunt şi oameni care îi urăsc sincer şi atunci datele problemei se schimbă…
una dintre poveştile care pe mine m-a impresionat cel mai mult a fost a unei pisici care, la moartea stăpânei sale, a fugit de acasă… în cimitir. cum îmi pierdusem în acea vreme „stâlpul copilăriei”, pe bunicul meu, şi mergeam des, dusă de dor acolo, am văzut deseori acea pisică pe mormântul celei care o iubise mult. a locuit în acel cimitir vreme bună… până s-a stins la distanţă de o lespede de cea pe care o iubise enorm.
… şi refuz să intru în polemici care m-ar irita enorm. dar de-ar fi să aleg între om şi animal… cred că ştii deja care mi-ar fi alegerea. una singură, fără ezitare.
…da, circula si pe net fotografia cu un caine ce dormea pe mormântul stăpânului, sau filmul cu cainele acela japonez, sau cainele ce a venit la slujba de inmormantare a stapanei, dar să vezi cu ochii tăi, mai ales la pisici, mi se pare miracol.
Ţache a mea era pisică…
Multe poveşti triste au adus cuvintele de astăzi. Sper ca a ta să aibă un final fericit!
…deja pare mai bine; fiind ameninţată de vecini neprietenoşi ciobănescul meu german dus la adăpost pare în siguranţă; măcar de acolo îl poate scoate cineva, spune femeia care se ocupă de îngrijirea cainilor in acel loc.
Eu știu c-am sa-mi găsesc stăpân
mi-a spus cândva bătrâna-mi maică
Ca singur nu am sa rămân
dacă mă însor cu vreo lupoaică.
…şi uite asa mi-ai adus speranţa şi bucuria în duzina aceasta ce pare tristă, dar de fapt nu spune decat o poveste…
Nu suport deloc poveștile, povestirile, versurile pe această temă. Să nu te superi, nici poezia ta nu am putut sa o citesc până la sfârșit. Și noi ajutăm animalele astea fără familie cum putem. Deja știi că le avem pe cele două ”fete” adoptate cu acte în regulă. Pe lângă ele sunt mulți căței ce primesc mâncare, sunt plasați pe la iubitori de animale ori sunt duși la veterinar de noi. Totuși, ei sunt atât de mulți și noi putem atât de puțin… Visăm să câștigăm la Loto ca să înființăm un adăpost pentru câini. Vise…
Să ai zile frumoase, Adriana !
…îmi place să ştiu că oamenii fac pentru aceste animale mai mult decat eram invăţată (adică deloc), acum ceva vreme, eu s-o fac. Acum nu mai pot concepe să nu ajut cumva, exact cum spui…cât mă ţin resursele de tot felul, orice suflet necuvântător cu care vin în contact. Poate, am exagerat, folosind cuvintele duzinei, care nu mi-au fost dragi de data asta, …un pic cam dramatic, dar …asa a iesit şi asa am lăsat-o. Nici sotului meu nu i-a plăcut. Gândul meu era către Tessa şi ştiam, că din păcate, pentru ea nu pot face prea mult decat sa atrag atenţia. Ciudat e cât de mulţi oameni au accesat …postarea. Mihai când se gândeşte la loto…tot la adăpost de căţei visează. Mulţumesc, Zina. Numai bine şi vouă.
Mulțumesc !
Am citit poezia acum cateva zile, dar am asteptat sa se diminueze emotia, ca de trecut nu trece.
Mi-am amintiti si de un catelus mititel (pekinez) care bantuia intr-o zi pe strada in cartierul unde locuieste Miki (catelusa de care avem grija din cand in cand). Catelusul era al unui domn in varsta, care-l plimba mai toata ziua… Cand domnul a murit pe catelus l-au lasat pe drumuri… Prietena mea a vrut sa-l ia in casa, dar n-a putut sa-l prinda… In final, am aflat ca, de fapt, il cautau cu disperare, pentru ca in ametelala inmormantarii au cam uitat de el… Si tare m-am bucurat sa aflu asta!
Mai am cateva „povesti” de gen, dar nu prea vreau sa mi le amintesc pentru ca finalul nu este unul tocmai fericit…
Zile fericite va doresc, cu drag!
…grele momente şi mă doare abandonul, fie că e ca aici, in poezia mea siropoasă, fie că îi lasă pe stradă din diverse motive şi pică in responsabilitatea altora. Ştii, Diana, acum cateva zile când Izzi, maidaneza, a făcut trei ani, am realizat, că de fapt, sunt doar trei ani de cand mi-am descoperit această bucurie de a avea cat mai multe animălute şi in special caini, că pisici aveam trei. Aşadar, pentru cei care mă cred o iubitoare înnăscută…îi voi dezamăgi. Îi iubeam, dar de la distanţă. Zoe a venit cu o lecţie: ceea ce au abandonat alţii, am luat eu şi tare sunt fericită chiar dacă e greu, in special cand intra omul pe poartă. Numai bine, Diana.