Vremuri ciudate, anotimp atipic ce se zbate prin gânduri pierdute şi iese la liman în timp incert astupat de ploi şi de raze de soare stinghere ce se luptă pentru o tainică supremaţie. Au pierdut din start de când joaca a fost dictată sec şi fără comentarii: ”E timpul ploii, anotimpul nu contează!
Ba contează! aş spune eu cu glasul meu văratic dar stins, fără putere, fără ecou. Ar fi chiar vindecător acest anotimp al soarelui strălucitor, al căldurii sacre, dar obişnuite; al vacanţelor cu paşi pierduţi prin nisipul uitat de aproape un an. Şi totuşi, totul îmi e potrivnic: vremea, anotimpul, timpul, zilele, dar mai ales… neprevăzutul.
De ceva vreme tac, iar viaţa reală pare ca o nălucire cu trup de fata morgana. Nimic nu se conturează perfect. La începutul lunii iulie priveam lucrurile cu detaşare, mulţumită de cum se amestecau esenţele unor hotărâri care, în putin timp, mi-au părut mici premoniţii, de parcă un Alchimist, ce doza cumva bucuriile cu tristeţile, era mai prezent ca niciodată. Sora mea, într-un moment ce mi-a părut o alipire a inconştienţei la spiritul ei practic, a hotărât să-i îndeplinească bunicului nostru o dorinţă mai veche, devenită teribil de actuală. Îşi dorea să vadă Braşovul. Din nou, după multă vreme. Braşovul unei vârste cu paşi mici şi cu sunete surde, cu încăpăţânare molcomă şi mofturi mai mult sau mai puţin deranjante, Braşovul nepoatelor, de data asta, sau al celor 85 de ani ce tocmai stăteau să se aşeze pe tâmplele lui de moşneguţ cu păr alb, vopsit natural tot de timpul ce parcă trecea din ce în ce mai repede.
Dar timpul s-a aşezat pe marginea drumului, a derulat repede trei săptămâni de aventură, mi-a aşezat în suflet gânduri simple de viitoare poveşti, rămase acum nescrise, şi s-a sucit repede într-o buclă aniversară. Tataia făcea 85 de ani, într-un 10 iulie magic, cu aer aparent vindecător, cu repere noi şi dorinţe de viitor surprinzătoare. Ura coliviile noastre prea pompoase pentru gustul lui; ura aerul aglomerat al caselor din Schei, lipsa de intimitate, îi era dor, în acelaşi timp, de băncuţa de la poarta larg deschisă pentru oricine, de acolo din satul lui buzoian, deşi nu părea a-i lipsi prea mult, paradoxal; dar iubea şi această nouă libertate ce i-o dădea oraşul ştiut. Cred că îşi dorea o băncuţă nouă la porţile noastre, dar noi râdeam în barbă, ridiculizând oarecum ideea şi ne miram cât de fericit era şi cât de mult îi lipsise oraşul, noul. O salubritate divină părea să se instaleze în sufletul şi trupul lui chinuit de dureri vechi. Nu ştiam, în schimb, că va fi o curăţenie absolută, într-un sfârşit. În seara aceea aniversară, îl vedeam asemeni unui inorog ce avea puterea de a-şi curăţi propria viaţă, de a o lua din nou de la capăt, puternic chiar în fragilitatea celor 85 de ani împliniţi.
Gata, de azi merg pe 86! Vreau să ajung la 90!, rosti cu un aer de superioritate, deşi părea oarecum naiv în demonstraţia lui ..
Stai, tataie, mai ai puţină răbdare că tocmai ce-ţi cântăm multi ani trăiască pentru cei 85 de ani!
Dar nu a mai ajuns. Tot premoniţia soră-mii a funcţionat şi s-au întors, la două zile după, în căsuţa lui de care brusc şi sălbatic i se făcuse dor. Era mulţumit că ne văzuse locurile desăvârşirii noastre ca femei măritate, era mulţumit că a respirat din nou aer de munte şi a fost mulţumit că a mai ajuns să vadă câte coşuri de ceapă a scos mama din grădină sau cât de mari sunt roşiile din faţa casei.
Şi totuşi vara mea ciudată a avut ultimul cuvânt. La 6 zile după aniversarea de pomină, tataia s-a desprins de lumea asta, încet, discret, cuminte ca un om ce trăise şi ultima dorinţă. 12 metri de pânză albă mi l-au coborât într-un pământ neprietenos şi jilav. Ploaia era semnul începutului de vară, era semnul sfârşitului dar doar câţiva picuri s-au încumetat să apară în acele zile. A plouat mult, în schimb, în sufletele şi pe chipurile noastre şi, ciudat, am ştiut că o dată cu el şi copilăria noastră târzie se va schimba cu plecarea ultimului bunic. De atunci imi port amintirile cu grijă şi poate va mai trece o vreme, să pot vorbi, iar, despre lucruri care au fost, până mai ieri, atat de vii, căci lipsa lui îmi pare sacră, incă.
Nu sunt tristă, lucrurile merg aşa cum e dat sa meargă; am pe buze o rugăciune, iar in inimă o lume mai goală puțin. Dar, cred, știți cum e! Dacă nu, vă invidiez! Măcar puțin..lăsați-mă să fac asta!
Am ezitat mult dacă să scriu sau nu despre acest ”eveniment” din viata mea, dorind să evit a primi cuvinte ce se obişnuiesc a se folosi in astfel de momente, dar cumva am vrut să trec la o altă etapă şi să-mi explic măcar o parte din tăceri. Mulţumesc!
Îți înțeleg ezitarea, eu am vorbit despre cele două evenimente nefericite(un 10 Iulie și la mine, dar mai clar spre definitiv) doar în comentarii, la tine și la psi. Încă nu îmi iese acel „mai departe”, încă sunt prea aproape, care încă roade. Dar știu că într-o zi voi fi înțelegătoare, la fel ca tine acum, cu propria-mi tristețe. Până atunci, primăvara nu va mai fi numai și numai un anotimp al renașterii…Cred că sentimentul că se apropie moartea(a ta sau a cuiva din imediata apropiere) este singurul sentiment pe care-l recunoști din prima.
Îmi pare rău pentru pierderea ta.
Mulţumesc, Alma. Uneori trecerile acestea lasa urme adanci. Nu intelegi cum se pot derula lucrurile atat de rapid, dar, intr-un sfarşit, pricepi că asa trebuia sa fie, că firul are capăt vizibil…
Dumnezeu să-l odihnească, Adriana! Viaţa e scurtă, draga mea, se termină când te aşştepţi mai puţin.
…cu siguranta asa e. Exemplul meu chiar vorbeste de la sine. Acum eram la tort, şi la o aruncătura de gand…la coliva. Trist…
Și câte ploi or să mai fie,
și câte lacrimi vor mai sta să cadă
dar după lacrimi vine bucurie
cum după frig iar vine vreme caldă.
Și nu ne mor cei dragi, ci numai pleacă
pe-o stea mai depărtată de unde îți trimit
căldură și lumină, și visul împlinit.
…şi stai privind spre stele
ghicind cum se împart:
în care e bunica
sau tata …în înalt;
te iei dup-o lucire,
te minţi că e chiar el,
că poate-i chiar bunicul
luceafărul de ieri;
cu palmele spre faţă,
gandeşti că ai primit
deja o veste bună,
că steaua a licărit.
şi-l rogi pe doamne, doamne
să-i aibă-n paza lui,
să nu mai cauţi semne
prin stele aşa…hai-hui.
…fara cuvinte…e greu sa mai spun ceva dupa ce am citit randurile tale…
…mi le-ai spus pe cele potrivite, draga mea. Nu ajunge ca ai lăsat semn că esti langă mine? Ce-mi pot dori mai mult?
M-am întristat puţin dar iau textul ca pansament şi tot cu el îmi trece..
…ţie îţi spusesem intr-un comentariu de tataie al meu, atunci de sfantul Ilie; asa ca ma bucur că iei articolul drept pansament. Toate trec…
Da, mi-am amintit de comentariul tău!
Sunt momente in viata noastra in care cuvintele nu pot sa ne ajute si atunci ne inchidem in tacere. Uneori am vrea sa vorbim dar, este atat de greu sa spui in cateva cuvinte tot ce simti si atunci, taci. Vine apoi vreamea cand trairile s-au asezat
si-ti simti din nou sufletul viu. Atunci rupi tacerea.
…articolul acesta s-ar fi potrivit perfect ca si psiluneala…”amurgul tăcerilor”. Nu am rezistat ispitei de a mai încerca sa scriu ceva şi acolo. M-ai inteles perfect, multumesc.
🙁
Dumnezeu să-l odihnească…
Asta e mersul lumii şi al vieţii,
Deşi nu-l cântă aşa prea des poeţii.
În alte lumi trec suflete pe rând;
Rămân în urmă suflete, plângând
Până când vine pe furiş uitarea,
Cu pete de senin luminând zarea.
Am ajuns – pe pielea mea – la concluzia că trecerea în altă etapă se face pe nesimţite, că nu există o linie despărţitoare, groasă şi dreaptă; nu e nici măcar neîntreruptă, rămân fisuri infime, prin care durerea poate răbufni uneori, peste ani – sau chiar peste zeci de ani – copleşitoare pentru câteva clipe (pentru mereu mai puţine clipe).
…sunt coplesita de aceste vorbe. De cand le-am citit am simtit cum picura in mine gandul că nu stiu nimic despre viata inca. Nu am invatat lectiile simple si chiar daca la nivel teoretic totul mi-e cunoscut, in practică mă lovesc de imprevizibil mai mult decat m-as astepta. Tot pe pielea mea stiu ca sunt dureri şi dureri, că unele trec usor, iar altele revin periodic, fix cum spui tu.
Este a treia oara cand citesc aceasta postare si tot a treia oara cand ma intreb ce ar mai fi de spus… Acum stiu ca Vero a gasit raspunsul, ca a sintetizat in cateva cuvinte toate gandurile ce m-au framantat si ma framanta.
Te imbratisez!
…da, şi eu am fost impresionată de modul in care a sintetizat aceste treceri, aceste povesti aparent fără noimă.Azi esti la tort, maine la coliva; dar toti stim ca nu e vorba doar de asta aici; că despărtirile de cei dragi nu se vor consuma pe loc ci că le vom purta in noi, in fire invizibile. Din nou…multumesc.Ştiu că tu mă intelegi altfel, mai ales că stii amănunte despre zbuciumul bunicului meu..şi al nostru..
Povestile s-au asternut in tine. asteapta doar gura sobei, linistea iernii, pentru a se transforma in cuvinte scrise. tacerile iti sunt azi cuvinte si lacrimile puncte puncte.
de pe steaua lui bunicul e multumit ca v-a privit, ca v-a imbratisat.
..ştii oamenii aceia care spun ” să văd sau să fac cutare lucru şi apoi pot muri”? Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul meu. A fost băţos până fix de ziua lui, de a doua zi deja se desprindea de această lume. Sunt convins ca a fost multumit şi împăcat. Şi da, poveştile incep sa se aseze cuminti…in mine..
Prea scurtă-i vremea ce-a trecut,
Mai lungă ne-am dori să fie
Trecerea către veșnicie,
Doar în prezent, nu-n neștiut!
Dar ne vom aduna cu toții
În lumea veșnicelor zile
Ce n-au sfârșit!
Abia atunci ne-o fi mai bine!
Așa se spune din bătrâni.
Ne trec ai noştri către stele,
Se duc la marele răspuns,
S-or aduna in hore grele
Pe-al cerului înalt…apus.
Şi ultimii veniti le-or spune
Ce stiu deja; dar tot o fac;
Şi ne veghează in multime
Şi tot din stele care tac.
Tăcerea stelelor, cuprinsă
De fiecare gând sosit
Din neștiutul ce veghează
Al zilei noastre infinit,
Este cuvântul ce înalță,
Este cuvântul iscusit
Care apare chiar din suflet
Și zboară drept către zenit!
ştim amândouă că trebuia să scrii…. pentru tine. în primul rând pentru tine.
te îmbrăţişez.
…da, a curs totul…din mine, pentru mine. Multumesc, draga mea. Întorc îmbratisarea…in real, cum spuneai tu la tine pe blog.
🙂 ne facem timp…. ne facem. merităm.
Unul dintre cele mai frumoase texte ale tale. E trist, se simte ca-i scris cu inima, e smuls din viata. Si ploaia, ploaia aceea de care vorbesti, mi-a adus aminte de Brasov …
…venind dinspre tine aceste cuvinte nu pot decat sa ma bucure şi sa ma adune spre cuvant. Poate am tăcut destul, cum tot am spus. Şi da, ploaia de anul ăsta mi-a inundat şi sufletul. Ştiu ca tie ti-a plăcut, am văzut in fotografii. Chiar atat de tare iti lipseste Brasovul? Se simte in fiece silabă de a ta…
Da, imi lipseste, ma intorc de fiecare data cu mare placere. Am nevoie de aceste intoarceri. Ultima data am trecut pe strada ta si am cautat un anume gard. Nu sunt sigura ca l-am gasit.
…promit ca data viitoare bem o cafea, poate cu psi in oras şi iti arat şi gardul. Poarta are nr 20, asa ca nu vei gresi, in caz de treci iar ….singura prin ploile tale…
Imi pare rau pentru pierderea ta, dar in acelasi timp imi pare bine ca tataia si-a indeplinit dorinta si a avut parte de o aniversare frumoasa! Cred ca te priveste de acolo de SUS si zambeste! Citind articolul tau mi-am dat seama ca si eu imi doresc o vara cu mai mult soare.
Uite că in timp ce ”vorbesc” cu tine soarele ne-a făcut figura si s-a instalat cum trebuie. Apropo, cand m-am intors de la inmormantare ghici ce revista am cumpărat de pe drum? Da, da…fix Avantaje cu tine pe coperta. Am citit despre tine, m-am bucurat tare, esti tare frumoasa şi sa nu te mai aud cu faza aia cu machiaj bun. Esti. Multumesc pentru mesaj şi cuvintele tale. Numai bine iti doresc.
Dragostea e intotdeauna rabdatoare si draguta, niciodata nu e geloasa, dragostea nu e laudaroasa sau increzuta, nu e nepoliticoasa sau egoista, nu se apara, dar nici nu se razbuna.
Dragostea nu gaseste placere in pacatele altora..dar gaseste placere in adevar… este intotdeuna gata sa ierte, sa aiba incredere, sa spere…si sa indure…orice.
De aceea Eu cred in stele…Cu cat o stea este mai mare, cu atat va fi mai mare si tinta….Tintesc spre stele…poate exista viata acolo….poate sufletul celor dragi…a urcat spre stele…si ma asteapta….le este dor si lor….
…lui nu i-a fost dor de cei plecati, el isi dorea sa ajunga la 90 de ani; dar poate celor plecati le-a fost dor. Multumesc, Olimpia…
Ce final de drum! Calatoria urmata de ultima calatorie!
Bunica zicea ca nu trebuie sa evitam sa participam la nici o inmormantare caci este ocazia de a medita la viata!
Cu plecarea fiecaruia dintre cei dragi ne pleaca o picatura din suflet, dar punem la loc, indesate, o multime de suspinari ce ne pregatesc pentru alte si alte incercari!
Domnul sa-l odihneasca si pe voi sa va mangaie!
Da, frumos spus ”călătoria urmată de ultima călătorie”. Sunt mai puţină acum decat acum o lună, sunt mai putin copil şi mai mult adult; sunt gând spre el, spre ei toti şi mă gândesc că asa e mersul lucrurilor şi că s-au intregit pentru a ne veghea mai bine. Multumesc, Cita. Cu siguranta ai alungat si ultima tăcere din mine. Era timpul…
Clipul mi-l amintesc perfect. Cred că de aici, nu de altundeva, dar articolul, cuvintele, povestea… nu, absolut deloc. Oare de ce? 🙁
..in 2014, nu ma citeai atat de constant. Am multe lucruri cu care si eu ma uimesc, recitind. Le uit. Iar acesta e un text tare drag mie, dar care nu a putut fi prea des distribuit. A ramas aici, cuminte