Despre tăcerile mele am tot vorbit. Periodic cad în muţenii adânci sau trecătoare în concordanţă cu realul din viaţa mea. Deseori, ceva sau cineva mă trimite într-un colţ de umbră, de unde să văd, să adulmec, să simt sau să prind pulsul unor noi treceri. De acolo revin cu aripi de închipuire şi cu dor de cuvânt şi de oameni simpli (sau complicaţi) ce au multe de spus. Amurgul tăcerilor mele e nedefinit, ca o ceaţă, ca o pânză subţire ce se aşterne, dar nu-i vezi capătul niciodată. Parcă mi s-ar spune că tăcerea se poate sfârşi oricând printr-un cuvânt potrivit.
-Potrivit?, mă gândesc eu
-Ce înseamnă potrivit?
-De unde aş putea prinde silaba perfectă pentru cuvântul meu?
Un aer fierbinte trece, parcă, prin vârfurile degetelor mele flămânde dar ”distrugătoare”. Mă ard de dor. O voce interioară îmi spune că ele vor aduce cuvântul ”potrivit”. Mă înfior de neplăcere şi caut să rostesc cuvinte. Nu pot. Sunt ascunse sub nori anonimi dar aglomeraţi şi de cuvintele altora. Oboseala fizică, conversaţiile lungi de altă dată au alungat fiece vorbă în peşteri umbroase. Sunt speriate de zgomot, sunt speriate de nimicul din ele, sunt uimite de goliciunea conţinutului şi au ales exilul. Nimic nu mai pare firesc, cald şi la îndemână. Poate doar tăcerea sau scrisul.
Şi totuşi, cum poate cuvântul scris să alunge tăcerea din mine, din noi, din oameni? Fără zgomotul vorbelor am cădea în abisul muţeniei seci sau poate doar am domni peste tăceri impuse cu zgomot de taste sau de peniţă pe hârtie. Pare atât de la îndemână acest lucru, încât aş fi tentată să fug de oameni şi să intuiesc chipuri, caractere sau doar interlocutori fără faţă. Pe termen scurt, cat aş încerca să adun din piesele lipsă din lego-ul vieţii mele cu ajutorul acestor ”psihologi virtuali ai cuvintelor”, poate mi-ar conveni aceste măşti cuminţi de oameni printre care mă strecor cu bună ştiinţă. Pe termen lung am nevoie de atingere, de sunet, de gălăgia emoţiilor spuse, declarate, de realul viu şi surprinzător.
Şi atunci, pânza tăcerilor mele cade natural peste tot, peste închipuiri, vise, feţe noi, feţe vechi. Prind capătul şi trag puternic. Se aude un sunet prelung, ca o rupere magică şi mii de fire se topesc sub cuvinte rostite …în amurgul…tăcerilor cuminţi.
Adevăratele tăceri nu vor fi acompaniate nici de sunet de taste, nici de foșnetul peniței pe hârtie, ci doar de tăcerea profundă si surdă din jur! Aceea este adevărata, marea tăcere, în care cuvintele nu-și mai au rostul, în care vorbele nu se mai pot rosti. Și tocmai această tăcere se cere amurgită, apusă, trecută către un dincolo definitiv, ca să lase loc vieții, vorbelor, simțirilor, …
Amurgul tăcerilor tale te-ntoarce cu fața spre noi și spre viață!
Frumos amurgul acesta …
…da, viata şi intamplarile zilnice, trepidante nu lasa, de multe ori, loc pentru tăcerea aceea perfectă şi aducătoare de fortă, de gând nou. Am trişat până şi in tacerea asta a mea, dar am folosit-o sa-mi adun cuvintele împrăştiate în actiuni care parcă nu erau ale mele. Am revenit cu dor şi cu nevoie mare de vorbe scrise. Amurg să fie!
Tacerea e necesara.
…da, din ea iese cel mai des forţa ascunsa a cuvintelor. O simt pe pielea mea.
Uneori exprimam mult mai multe prin tacerile noastre decat prin cuvinte.Bine ai revenit, Adriana!
…uneori mi se pare că amăgesc lumea. Oare de cate ori mi-ai spus ”bine ai revenit”? Ce sa fac daca timpul liber se comprimă? Vara e anotimpul cand statul in casa pare o pasare rara. Te imbratisez.
tacerile sunt un fel de punct si virgula. tacerile tale sunt framantari de cuvinte ce stau sa iasa si carora nu le gasesti forma pentru a le da drumul in lume. cand o gasesti insa devin adevarate pasari ale paradisului…
Mi-am promis mie ca nu mai fac jumătăţi de măsură şi nici nu mă mai justific, ca sa spun asa. E nevoie de tacere, de timp ce e musai a fi folosit altfel sau in folosul tau după necesitati. Oricat de drag imi e blogul sau cuvintele, ale mele sau ale altora, cred ca voi mai fugi inca in taceri impuse. Doar că nu le voi mai evidentia. Oricum o lună a fost prea mult şi mă bucur ca am gasit din nou bucuria virtualului.
Secunda unei tăceri poate exprima cât toate cuvintele la un loc. Minunată „psiluneala” ta!
Multumesc.Cred sincer in cuvinte, dar fără tăceri constructive, măcar din cand in cand, nu cred ca as rezista zgomotelor lor…
cât de frumoasă-i uneori tăcerea!!!!
…se poate spune si asa, cred…
Au și tăcerile farmecul lor dar când mă gândesc că mă așteaptă o veșnicie de tăcere parcă prefer să o exersez atunci 🙂
…geniale rânduri şi cred ca ai mare dreptate. E randul meu sa multumesc pentru vizita. Sunt onorata.
felul în care tăcem fiecare dintre noi… este de multe ori ca un plâns, ca un urlet.
şi totuşi… eu ţi-aş sune că sunt mai degrabă o fiinţă tacitură. iar atunci când tac mă dau himerelor scrisului meu… din ele mă ridic ca din apele nefiinţei, regăsindu-mă de fiecare dată. pentru că da, scrisul spală şi vindecă… iar atunci când decid să tac pe cineva, definitiv, e ca o lespede… 🙂 una mai grea dect uitarea.
….pentru tine, cea care scrie de la 6 ani, acest lucru se intuieste. Eu fix asta nu fac: nu scriu, nu deschid net, tv, nimic. Ma reculeg in aerul gradinii mele, in plimbari cu cainii şi ascult tacerea pădurii. E suficient că viata imi pune in cârcă vacantele altora şi responsabilitati ştiute in fiecare vara, mai ales. Dar revin cu foame şi cu nevoie de cuvant. S-a şi văzut, cred.
da, s-a văzut. 🙂
Sunt de acord cu Mugur. Adevărata tăcere dezvăluie o altă lume.
…cum spuneam: nici tăcerea nu stiu a o tine perfect; poate de asta revin periodic şi nu găsesc, incă, lumea aceea …adevărată.
E mereu o liniste… inaintea furtunii, dar simti tacerea, cea de dupa … ca pe o BINEFACERE!
….am stat cinci minute pironită pe cuvintele tale; cat de profund ai legat nuantele, ca si cand şi tacerea şi tumultul se intrepătrund firesc.
Eu imi ascund tacerile sub cuvinte vesele, sub zambetul pus ca o platosa, caci ele, tacerile, sunt doar ale mele si nu le vreau intrerupte de priviri curioase sau compatimitoare. Dar stiu bine cum sunt tacerile despre care vorbesti…
…şi datorita tie am rupt platosa asta de indiferenta aparenta, de gând necucerit de nimic interesant, de lehamite chiar, pe alocuri. Uite, totuşi, că si aceste tăceri tot treceri sunt şi sunt necesare. Acum mi-a revenit curiozitatea despre virtual, chiar dacă realul meu e tot plin şi cu probleme noi. Dar dimineata la cafea şi seara târzie sunt momentele mele ce nu le mai consum pe nimic altceva. Măcar cat pot.
Ficțiunea e singura realitate. Adevăr vechi, reenunțat și exersat de scriitorul Octavian Soviany. Restul e tăcere în amurg 🙂
..iar mi-ai dat teme pentru acasă. Multe lipsuri mai am…
Ohooo, să vezi câte fărașe de perfecțiune arunc la coșul de gunoi zilnic, nu mai fac față! 🙂
Aleg și eu fărâme de gânduri de prin cotloanele obosite ale minții mele și le arunc online, ca pe niște bijuterii, chipurile 🙂
Cred ca tăcerea e de multe ori necesară. Şi mai cred că trebuie lasată să se manifeste în voie pentru ca apoi să ne facă mai puternici. E ciudat cum după linişte căpătăm forţă, speranţă. Şi-mi place faptul că uneori scrisul e singurul care o poate deranja. Minunat articol!
Mi-am adus aminte, trecând peste numele tău şi ajungând la tine acasă, că asa a arătat şi blogul meu in primele zile. Câtă tăcere m-a cuprins de atunci şi de câte ori nu am întrerupt-o?! Hmmm…
Adriana, mi-a plăcut cum lași tu tăcerile să vorbească. Atâtea metafore cât poți să faci din ele o comoară. ”Un aer fierbinte trece, parcă, prin vârfurile degetelor mele flămânde …” Minunat! Uneori, când tăcem, exprimăm multe, observăm și mai multe. Tăcerea ne invită la contemplare și asta e minunat.
…la tine văd, de multe ori, explozii de frumos după multe momente de tăcere şi zău, dacă nu îmi par binevenite, aşteptate, dorite, proaspete. Cred că e bine să ne ascundem uneori, chiar şi de cuvinte. Multumesc, Gabriela.