Aud mulţimea fremătând şi-n mine
Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,
Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,
Cuvinte care-au însemnat odată
O ţintă şi un drum
Şi parcă-i fum,
Acum.
Mă scutur, mă agăţ încet de vise,
Ce au fost prinse-n colier de argint,
Aprind o candelă fără chibrit
Dintr-o lumină peste care curse,
Din ochiul de dragon al lunii,
Luciri promise, mii,
Şi încă vii.
Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,
O păsăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,
Căci suntem opera ”răului mai mic”
Sau poate un volum cu versuri scrise
De vreun străin, ce sigur ştie
Că vom striga o zi,
Dar nu vom izbândi.
Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,
Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,
Şoptesc timid o nouă rugăciune,
Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei ”deşte”
Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,
Mă uit la lume rece,
Iar ea în ochii mei.
Şi în revistă aş trece mulţi ani, vreo douăşcinci.
O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?
Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!
Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci
Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?
Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe
De vieţi fără silabe.
Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,
Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;
Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?
Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!
De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!
Să ne jucăm deci cartea!
Şi nu la întâmplare!
Memoria străzii. Asta e tema ”provocării de luni” din clubul celor 12 cuvinte. Recunosc as putea vorbi despre memoria paşilor pierduţi ai mei sau ai fiecăruia dintre noi, despre potecile ce păstrează o parte din mine, chiar dacă aproape nu le mai recunosc; despre memoria străzii din momentul Revoluţiei, despre care nu pot vorbi nici acum după 25 de ani, dar aleg să repostez poemul ce vorbeşte despre o stradă a dezamăgirilor colective, a timpului pierdut în speranţe şi vise neîmplinite ce poartă-n ele memoria sacrificiilor făcute uneori în zadar. În tabelul lui Eddie veţi găsi şi alte încercări.
din păcate nu noi jucăm cărţile ci alţii. acum se vede din nou aceasta… şi miroase a praf de puşcă.
..și uite cum a trecut timp, au aparut dureri noi, drame „colective”, iar noi revenim in impas..
Miroase-a praf de pușcă și a sfârșit de veac,
miroase-a sărăcie și haine în darac,
cercăm să le rețesem, să le-ncropim din nou,
ca să refacem, iarăși, al vieții trist tablou.
Rămâne amintirea acelora ce-au fost
și și-au jertfit viața în vremuri, fără rost.
Rămâne supărarea că am muncit degeaba,
că-n van făcut-am drumul, în van călcat-am strada!
Degeaba cred în mine și-n oamenii din jur
Ma scutur iar de teama ca nu știu cum sa fur
Puțină minte-n plus, sa nu mai uit și acum
Ca in decembrie unșpe, vor fi pe același drum
Aceleasi chipuri, nume, destine destrămate
Promisiuni amare și vise deșirate.
Sper sa aprind chibrituri cu gand mai optimist
Iar daca nu, trăi-vom alți ani cu aer trist.
Sa ne jucam deci cartea !
Dar nu la intamplare !
Sunt trist dar totusi multumesc pentru ca scrieti in asa fel sa va inteleg .
Timpul mă trădează, eu trădez timpul și mă trezesc gândind că multe se schimbă în noi oamenii, dar nimic în jur. Sau poate în mai rau, de fuge si gandul poetic. De o vreme, greu scriu versuri. Se simt in mine ingrijorari banale..
Cred că s-a tras mai mult decât destul, la revelion sau chiar în ajun.
Acum e timp de ghiocei, zambilele vin şi ele. Cred că am luat-o razna! La vârsta mea…
..ce fain ca te citesc acum! E timpul tau, esti pe val, să nu uiti!
..ce păcat că nu mai stiu nimic de tine. Ne-ai lăsat cu totul pradă unor gânduri fără conturi.
Cate memorii porti in tine Adriana…de altfel, ca noi toti, doar ca tu ni le prezinti altfel, ni le prezinti astfel incat sa ne placa sa le aflam, starnindu-ne curiozitatea si sperand ca in felul asta te descoperim pana in cele mai mici colturi ale fiintei tale. O nota de mister pluteste in jurul tau si …. cui nu-i place sa descopere mistre?????