Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Poarta

Adriana
  • Zilele trecute am fost într-o vizită. O casă simplă săsească, ne aştepta ca de obicei, de câte ori ajungeam în zonă. Mă obişnuisem să văd zidurile groase cu streaşină de ţiglă roşie, ca ploaia să nu le surpe în timp, să văd iedera sălbatică făcându-şi loc până pe coama casei, să-mi plimb privirea pe muşcatele din fereşti şi pe lăcaşul din interiorul lor unde era uitată deseori o jucărie de porţelan, o păpuşă ca un bibelou lângă care poposea deseori pisica Margăi, cea cu un iris albastru şi unul mai închis, de parcă un creion iscusit îi pusese culori diferite în ochişorii ei adormiţi. De data asta, nu m-am clintit din faţa porţii. Am rămas precum un câine de pripas care conduce omul până la uşă, dar nu e primit în curte şi îi  priveşte lung depărtarea. Nu simţeam decât noduri, noduri şi o emoţie firească spre nefiresc, care mă inunda cu totul. Era atât de frig, şi eu nu puteam face un pas în plus. M-am apropiat timid ca mai apoi sa mă depărtez, aşa cum fac acasă când vreau să schimb unghiul privirii pentru vreo schimbare nepotrivită.

  • Doar că aici schimbarea era cea mai potrivită. Mi-am pus gluga hanoracului pe cap, ascunzându-mă ca o perlă într-o scoică, şi am mulţumit în gând pentru unica rază de soare străbătută, acum, în tabloul meu de seară, devreme încă. În felul ăsta culoarea roşiatică a porţii părea ca o lumină dintr-o zonă de basm unde ai nevoie de cuvinte magice pentru a trece dincolo. Mi-era teamă că nu ştiu niciun cuvânt magic. Soneria nu o mai vedeam, nici şurubelniţa hâdă ce stătea pe post de mâner odinioară, dar talerul rotund, ce intra perfect într-o nişă metalică, mi-a confirmat faptul că artificiul chemării gazdelor venea de acolo, cumva. N-am atins nimic, însă. Am privit clanţa ce căpătase patină de timp, şi formă la fel, într-o încovrigare spectaculoasă de linii şi inserţii, cu aceeaşi culoare de cupru roşiatic.
  • Îmi închipuiam cheia de castelană purtată pe o verigă de timp sau pe un cerc lângă o cureluşă uzată de vreme,  de o jupâneasă bătrână. Mi-am mutat privirea pe modelul sculptat al lemnului care părea dintr-o bucată. Rotocoale de talent de lemnar priceput se îmbinau cu nişte flori stilizate ca nişte steme mici şi dese precum nişte peceţi, parcă într-o îmbinare cu ecou de istorie revărsată, autentică. Din ce vremuri venea această poartă neştiută de mine? Cine a adus-o aici şi ce meşteri iscusiţi au putut aduce la grad de artă această podoabă a trecerii cu prag de azi şi mâine, îngemănate într-o uniune perfectă?!  
  • Nu ştiu cât am zăbovit acolo. Dar când tanti Marga şi-a dat seama că nu mai ajungeam, a apărut la fereastră dojenindu-mă: „Apasă pe clanţă, fetiţă, şi intră odată!” Am intrat, dar mintea mea nu mai era la  dulceaţa de portocale fantastică pe care o avea pregătită pentru mine, şi nici la siropul de zmeură cu lămâie numa’ bun pentru serile mele de iarnă ce mă aşteptau cuminţi într-un coş albastru tapetat cu hârtie cu model acvatic. Avea tanti Marga o obsesie pentru scoici, căluţi şi stele de mare, o nebunie. Eu, însă, cu poarta vorbeam încă. Îmi ceream iertare că o păşeam, consimţământul să-i trec pragul şi voie să o mângâi.

 

  • Tanti Marga pricepu mirarea mea şi spuse sec: „Trei luni a umblat o nebună de femeie, care mi-a cerut doar voie să-mi reconditioneze poarta cu nu ştiu ce fundaţie să putem păstra autenticitatea ei. Eu i-am zis porţii: ”Mamă, eu te plac aşa cum eşti, dar dacă femeia asta cu accent ciudat şi aparat de fotografiat la gât vrea să te facă mai frumoasă, fie!” A râs femeia. Ne-am chinuit niţel fără ea, cu nişte placaje în loc de poartă, dar au luat-o, au tratat-o şi mi-au adus-o împărăteasă. Şi nici bani nu am plătit prea mulţi, că era ceva cu reabilitarea porţilor vechi, cum spuneam! Ba, chiar apărem într-un catalog, ceva ca o carte. O am pe aici pe undeva, să ţi-o dau ţie, mamă!”
poarta perfecta
M-am rugat de tanti Marga să mă lase să o mai privesc. A plecat bombănind în bucătărie. M-am lipit de poartă şi mi-am promis să revin pentru a o fotografia şi eu. La plecare i-am şoptit şi eu tainic: „Ai fost şi esti o minune!” Oare ce o fi înţeles poarta mea dragă? Veche sau nouă ea tot era dragă cuiva! Ce noroc !
  • Iubesc porţile vechi sau noi, cu patina sau nu, sculptate sau simple, ele îmi deschid şi îmi colorează stări despre care nu am ştiut nimic o vreme. Lemnul mi se pare sfânt şi magic, fiind el însuşi poartă spre univers, iar mâinile meşteşugite ce pot schimba în poveşti o bucată brută de lemn îmi vor fi mereu lacăte de deschis inima şi simţurile. Mă închin tainic şi mă rog să nu mai fie risipit aiurea şi sa nască mereu basme şi lucruri ce vor povesti mereu despre noi, despre cei ce ne folosim de frumuseţea şi utilitatea lui.
  • ”Creion, jucarie, aparat, bibelou, carte, pisica, iris,acvatic, perla,cos, surubelnita, curelusa’ sunt cuvintele vedetă ale acestei săptămâni. Într-o poveste din poveste le-am introdus şi eu, actualizând doar postarea mea mai veche, dar puteţi încerca să vedeţi în tabelul lui Eddie şi alte articole, ale celorlalţi participanţi la duzina de cuvinte.

Publicat de Adriana

https://www.adrianatirnoveanu.ro/

47 de gânduri despre „Poarta”

  1. Ha-ha! Uite ce supriză frumoasă! Îmi plac porțile pentru că ele sunt adevărate provocări. Ascund în spatele lor lumi magice, neștiute, pe care te invită să le descoperi, cu respirația tăiată și ochii plini de stele, de aceea unele poți sunt misterioase, cu modele suprinzătoare. Aș putea să stau liniștită să contemplu o astfel de poartă, ca și cea descrisă de tine. Aș renunța la dulceața oferită de gazdă dar i-aș cere să-mi spună povești despre ea.

  3. Îmi plac porţile şi cheile lor. 🙂 Mă duc cu gândul unde nici nu îmi imaginez.
    „Cheia ce mi-ai dat aseara —
    Cheia de la poarta verde —
    Am pierdut-o chiar aseara!
    Dar ce cheie nu se pierde?”
    Ăsta a fost gândul de acum. Pentru care îţi mulţumesc.
    Te plac aşa cum eşti, Adriana! Şi nu mi-aş dori nicio clipă să fi altfel!

  5. Aşa ne e şi viaţa,
    drum cu porţi,
    pe unele le vrem aşa,
    cu-ncuietoare veche
    şi cojindu-se de vremi,
    de sorţi…
    iar altele le vrem ca noi,
    îmbălsămate
    nestropite cu noroi…
    Dar mai presus de toate,
    ne dorim
    cheia de ne dezleagă traiul cel sublim,
    atât de simplu
    cu dulceaţă,
    ceai şi sobă,
    şi-acolo, fără griji să ne rostim,
    o vorbă:
    Te plac aşa cum eşti!
    O poartă către minunatele-ţi poveşti.

  7. Eram copil intarziat sau tanara adolescenta, cum vrei sa spui, ca aveam vreo 14 ani. imi amintesc de o dupa-amiaza infernal de calda, in care m-am adapostit in bucataria de vara a unei matusi de-a mamei, la Moreni. Am stat o ora, cred, pe un scaunel si am privit clanta usii, incantata peste masura. Era veche, mult mai veche decat matusa, avea o forma cum nu mai vazusem si capatase acea patina inconfundabila de vechi. Era fascinanta!

  8. O nebună de femeie, nu-i aşa?
    Ochiul ce vede dincolo de lemn, dincolo de piatră, dincolo de pânză, dincolo de coala albă de hârtie, ochiul ce vede frumosul acolo unde nu-i şi ideea acolo unde n-a încolţit încă… e ochiul nebunului. Eh, depinde de ochiul care-l priveşte…

  10. Casa din Sibiu a mamei mele are o asemenea poarta! Trecuta azi in patrimoniu! Cheia ei avea vreo 35 de cm! Cheile de rezerva, facute de un mester sas, fusesera concepute sa se plieze caci altfel cine putea purta o cheie de o asa lungime.
    Ehe… Frumoasa poveste! Iti daruiesc si eu ceva: http://youtu.be/Q9soYcYVBgw

    De ti-ar spune poarta ta
    Cate nopti am plans cu ea
    Cate nopti intregi de-a randul
    I-am marturisit ei gandul!…
    Romanta cantata de regretata Doina Badea!

  11. Povestea porţilor vechi fie ele sãseşti, bãnãţene, maramureşene sau de pe orinde din cuprinsul acestei ţari este spusã de fiecare data cu atâta plãcere de cei care le trec pragul. De ceva timp îmi propun sã scriu despre porţile întâlnite de mine în plimbãrile mele dar uite cã mã întalnesc la tine cu povestea visatã de mine. Mulţumesc!

  14. Tot timpul, capricoarna din tine, pe care o recunosc in cuvinte, vine cu ceva concret, chiar pragmatic. Uneori am senzatia că adun alte caracteristici, ale altora, in felul meu alb-negru de a fi. Altfel…nu mi-aş explica balansurile de pe aici. Ţi-am zis deja că te plac exact aşa cum eşti! Ştiu că nu-ţi plac exagerarile. Nu mai fac…

  18. Că bine spui, Carmen! Ochiul nebunului? Prefer să am şi eu ochi…de nebun, dar nu voi avea niciodată abilităţile acelei femei. O admir deşi nu ştiu nimic, nimic…despre ea. Oare cum o fi?

  19. Tata cânta…doar romante! Ba nu! Cânta des romanţe! Am crescut cu ele şi nu am ajuns să le numesc plictisitoare, ba…imi aduna emotiile ratacite…despre tata. Tata a fost zugrav, plimbat prin case de epocă, cu lucruri deosebite. De la el păstrez înclinaţia asta spre frumos. Frumosul meu, e drept! Mulţumesc, Cita pentru randuri, pentru gânduri, pentru romantă şi porti de Sibiu, locul meu sacru.

  20. Eşti generoasă. Aştept povestea porţilor tale. Eu am descoperit una, aici, in Brasovul meu cu istoria la pas. Cine stie peste câte trec, din obisnuinta. Uneori regret că nu exista un ghid cu locuri nestiute decat de localnici. Dacă ar sti oamenii ce se ascund pe stradute pietruite de Brasov?! Hmmmm

  21. Ce poartă aşteaptă s-o deschidă cineva?
    Ce ştie ea de vechi sau nu, ori poate da?
    Ce simte cel ce atinge clanta vietii trecătoare
    Ce doruri prinde lemnu-ntre zăvoare?
    Ce gând rămâne afară, dar trece peste poartă?
    Cine e acel ce vine, cine e acel ce pleacă?
    Cine de mine-ntreabă bătând din poartă-n poartă,
    Spunând în faţa porţii, la care te smereşti
    Te plac asa cum eşti!
    Ca în poveşti!

  23. Adriana, duminica trecuta m-am oprit in fata unei porti frumos lacuita, cu incrustatii bine modelate si cu un cerc de metal in mijloc. M-am oprit si am admirat-o cateva minute. Aici, unde locuiesc, bastinasii au pastrat traditiile si casele sunt in stil medieval. Asa, ca la Brasov. Este si un castel al unui marchiz a carui mostenitori nu se stie pe unde mai sunt. Au ramas zidurile cu portile mari si povestea inchisa intre ele.
    Iti recomand sa-l cauti pe directorul Primei Scoli Romanesti din Schei care stie tot depre Brasovul vechi. Este o enciclopedie. Se numeste profesor preot Vasile Olteanu.

  25. De cate ori citesc postarea asta , alunec in poveste. Sunt acolo. Privesc la fel de uimita si fascinata poarta. Un univers in sine ce deschide un alt univers. Sunt fascinata de lucrarile in lemn ca si tine. De operele de arta . De povesti scluptate , nu scrise. Facute sa dainuie dincolo de timp. Pentru cine sta sa le citeasca. Ca de obicei , ma incarc cu frumos citindu-ti margaritarele. Te pup.

  27. Se vede că porţile îţi sunt aproape de suflet… Imaginea de fundal te-ar da de gol şi dacă n-ai fi scris povestirea aceasta.
    Când am ajuns la fragmentul despre „femeia nebună” am recunoscut povestea. 🙂
    Porţile sunt fascinante, aşa cum spui. Păşim prin ele, de multe ori, fără să le băgăm în seamă, dar, din când în când, pasul acela ne schimbă destinul. Iar porţile acestea sculptate sunt adevărate minuni. 🙂

    1. În toată viaţa asta a mea mi s-au inchis şi deschis porti, am pierdut cheile unora sau am rămas doar contemplându-le. Tîrziu am prins ceva din magicul lor, din simbolul cuprins în lemnul bătut de vremuri şi tot târziu am păşit cu incredere peste pragul lor, parca pregătită de orice ar fi adus in viata mea. Cat despre cele ce sunt opere de arta, ma inclin mereu cu admiratie si respect faţă de meşterul cu puteri supra omeneşti.

  28. Superba poarta!

    S i mie imi plac:) Cand am fost in Brasov am fotografiat multe.Daca cele doua orase, Brasov si Timisoaa, au ceva in comun acestea sunt portile. Sunt deosebite, sculptate , au clante exceptionale, vechi….Toate au o istorie in spate….de-ar sti sa vorbeasca cate povesti interesante ar avea de spus…

    1. Îmi doresc din ce în ce mai mult sa vad Timişoara. Porti sau cladiri, nu-mi pot imagina, in schimb, deloc orasul. Deloc.

  29. Rar am vazut astfel de porti ce ies in relief, au o poveste mai palpabila. Imi place aceasta pentru scena, emotiile transmise, detaliile unor tinute din vremuri apuse, clanta e pe masura! Cu toate ca imi place lemnul, am o pasiune si pentru cele cu fier forjat. Cand ne plimbam prin cartiere vechi mai raman uneori in urma sa admir o usa colorata, pe alocuri scorojita.
    Pupici

    1. Acasa am fier forjat şi lemn, dar daca ar fi după mine as scoate tot fierul forjat şi as pune lemn curat care sa-mi vorbeasca limba stramoşilor nostri. Pacat ca atunci cand am renovat aveam alte idei. Cum ne schimba timpul..

  30. de ar ști porțile să vorbească…”De ti-ar spune poarta ta” cum bine zice frumoasa romanta….foarte sugestivă pledoaria ta ….mi a placut…zi frumoasa cu mult spor in toate

  32. În poartă îţi bat chiar acum,
    în poarta de lemn de pe drum,
    e-o poartă spre vise trecute
    când luna stătea să m-asculte
    cu stelele prinse în plete
    înşiruindu-i regrete…
    …

    1. Tu mi-ai bătut la poartă într-o zi;
      Eram plecată-n lume, printre vii
      Cuvinte ce se rosteau de zor,
      Despre-un trecut, prezent şi despre viitor.
      N-am auzit bătaia în noaptea cea cu stele,
      Eram in pragul altor porţi, ceva mai grele,
      Şi asteptam cuminte sa se deschidă-ncet,
      Să intru, sa adulmec şi apoi calin sa plec
      Spre portile stiute ce n-au zăvor şi chei
      S-aud din nou bătaia şi să şoptesc, de vrei:
      -Intra, te rog, te aşteptam de o vreme,
      Tăcerea a plecat, asa că nu te teme
      S-apeşi pe clanţa vieţii a unui om ”cu minte”
      Al cărui greu păcat ..e fuga de cuvinte!

  33. Pingback: În poartă | wordwasfirst

Comentariile sunt închise