Poate că mi-au fugit cu adevărat cuvintele în vise cuminţi ce stau treze o noapte întreagă doar, doar s-or aşterne în poveşti, dimineaţa. Nu-i chip. Toate se sting în raze timide de soare sau se topesc sub picuri de ploaie ce nu vor să plece din anotimpul meu. Mă uit des la fereastra în care acum tremură nişte flori mici de corcoduş. Aş face orice să menţin imaginea asta cât mai mult şi să nu se scuture curând, în vibratul lor firesc, la ce vânt le zbuciumă existenţa şi aşa efemeră. Efemer. Greu cuvânt şi de evitat, mai ales în ultima vreme când simt cum timpul se scurge prea repede şi prea în nu ştiu ce groapă comună, de nu mai iese nimic special de acolo.
Şi totuşi o frântură de vis s-a aşezat cuminte în mintea mea, tulburându-mi totodată şi inima. Se făcea că Tanti Ana trăia şi venise cu vestitul ei băţ de alun să bată în gardul meu:
-Vecină, vecină, vino odată, nu te fă că n-auzi?
-Ce ai tanti Ană, ce faci aşa gălăgie? – am spus eu pe jumătate adormită;
-Vecină, vino repede că nu-mi găsesc băncuţa şi nici viţa de vie! Nu mai e nimic aici!
Încercam să respir adânc. Mi-aminteam, cumva, că tanti Ana murise în 2013, n-avea cum să fie aici, acum, la gardul meu. Femeia gârbovită, al cărui timp se oprise la 92 de ani, îmi striga disperată că nu-şi găseşte băncuţa.
-Dar, tanti Ană, de unde vii?
-Cum de unde, vecină, din casă, normal! Cum de unde? Am vrut să iau o gură de aer, dar nu mai găsesc nimica! Şi ce ti-ai baricadat aşa gardurile, credeai că vin să te fur?
-Nu tu, tanti Ană!- îmi zic în gând tot nedumerită;
-Nu tu, alţii, că părem a sta la capăt de lume!
-Apăi, vecinu-i acasă?, spuse ea îngrijorată. Nu mă avusese niciodată la inimă, dar pe Mihai îl iubise mult. Şi el pe ea.
-Poate ştie el ce-s cu bolovanii ăştia în curtea mea! Să-i spui neapărat de problema asta!
Nu trec două secunde ca o aud pe săraca băbuţă strigând:
-Auoleu, vecină, nici casa nu-i! Ai avut dreptate! Sunt doar bolovani! De ce, Doamne, ai făcut din raiul meu povârniş? Si de ce ai ucis muntele? Eu unde mai vin să-mi strig durerile? Unde mai găsesc amintirile traiului meu? De ce, Doamne, ai lăsat să taie nucii şi merii? Iar liliacul alb şi trandafirul de la poarta unde mi i-ai dus, Doamne?
M-am trezit cu lacrimi în ochi şi sufletul tremurat de durere. Nu ştia tanti Ana că de când picamerul, cel ce semăna cu Sfarmă Piatră, a dărâmat muntele, noi am sângerat puţin câte puţin. Nu ştia că, atunci când vuietul nopţii trece prin locul abandonat, noi auzim plânsetul pietrelor. Nu ştia că, de când dealul rămăsese doar o umbră a locului ce fusese vis curat al unor bătrânei, noi ne simţim mai săraci, mai singuri, mai abandonaţi şi mai stingheri.
Gălăgia din vis era aievea însă. Un tânăr curajos încerca să urce pe coama rămasă pentru a prinde în obiectivul lui fotografic un crâmpei de Brasov. Nu era chip. Sfarmă Piatră nu lăsase niciun ciot pe care omul s-ar fi putut urca. Bobiţă îl lătra cu înverşunare şi gardul nostru vibra de parcă tanti Ana chiar lovise în el cu băţul ei de alun.
Pentru cine nu ştie, muntele nostru, în ianuarie şi februarie, a fost chinuit şi zdrobit, să facă loc unui ”bloc” nou nouţ. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, dar au stopat lucrările. Au lăsat un haos de nedescris, tot molozul aşa la întâmplare, un wc vechi, deloc dezafectat, focar de infectie, la cât de liber e locul acum, şi pe noi stingheri, de parcă suntem vecini cu o carieră de piatră. Plânge pădurea, lumea îşi face cruce a mirare, mulţi spun că parcă e după bombardament, casa vecinilor o ia la vale, cel puţin gardul şi curtea, pentru că oamenii cu şantierul nu au consolidat malul, iar noi lăcrimăm după tanti Ana şi casa ei părăsită. Am sperat în oameni care se vor bucura de raiul acela natural şi unic, de poveste, cu ghiocei mari cât pumnul şi Mânecuţa Maicii Domnului ce ne străjuia hotarele. N-au rămas, în schimb, decât pietre ce plâng şi vuiete de stânci dezgolite.
Apropo, să nu ziceţi că am fotografiat doar dezastrul, v-am lăsat şi o imagine cu oraşul văzut din curtea mea de sus, În curand acestea vor fi doar în arhiva și blocul va aduce alte spaime si alte neplăceri pentru noi cei care ne-am dorit sa avem padurea ca vecini, in mijlocul Brasovului, pe poteca noastra de vis, și nu un mastodont de unde vom fi priviti noi ca intruși, caci suntem la marginea lumii, ce credeam ca va ramane salbatica si neatinsa. Dar te pui cu omul? El e în stare de orice…
Jale mare pe la voi! Păcat de locurile frumoase că intră pe mâna unor strică-tot!
„
Din păcate, da, Roxana. Unii au cumpărat un petec de pământ, iar după ce au dărâmat muntele a iesit 10 petece. Cineva le-a stopat lucrarile, dar ei au lasat totul cum vedeti, incat nu mă bucura deloc oprirea santierului. Pare mai rau, fara finalizare
Acum este mai rău ca la început. Măcar muntele lua în stăpânire curtea veche. Acum este mai rău, pleacă muntele la vale fără știre, fără să ceară voie cuiva.
…da, să sperăm că nu va fi mai rău ca acum. Prostia e că nimeni nu spune nimic, nu stim ce va fi…, dar asta e..
Tanti Ana a stiut ca mica ei casa, cu vita de vie, a disparut si a venit sa ceara socoteala. Casa aceea era legatura ei cu viata, cu muntele. E trist cand strici frumusetea naturii sa faci banale lucruri omenesti in loc. Odata cu batraneii aceia si casa lor s-a stins o lume. Frumoasa povestire, Adriana.
ERAU TUFE MARI DE MÂNECUTA MAICII DOMNULUI, TRANDAFIRI CATARATORI, IRISI CATARATORI. MINUNI PE CARE, tu ştii deja, eu mi le-as fi dorit în curtea mea, cea cu betoane. Au început tăvălugul pe gerurile alea mari, in ianuarie. Nu am putut lua nimic din curtea bătrâneilor. Nu se putea planta nimic pe gerul ăla. Radacina mânecutei am plantat-o, dar nu da semne că ar mai face vreodata frunzişoare. Si, culmea, după avântul ala de ziceai ca matura toata strada, s-au oprit după niste reclamatii ale vecinilor şi au lăsat dezastru. Au distrus o lume, un munte şi n-au dat nimic in schimb, doar ura ca nu-şi pot face blocul lor mai repede. Eu sunt sigură că blocul va apărea, dar deja nu îmi mai pasă de nimic. Mai rău ca acum nu poate fi. Zici că locuim la marginea lumii, nu in mijlocul Brasovului.
Cred ca cineva a vazut ca-i rau ce a facut si a oprit lucrarea ori autorizatie nu e, ori
o fi la „beci” investitorul, ori…Poate tanti Ana sa ceara ceva judecata acolo
unde-i dusa spre neodihna, ca sa se poata odihni si sa nu mai bantuie noaptea.
Pacat ca nu avem cum afla adevaratul raufacator si nici cum sa-i cerem
socoteala (si nu numai).
Multumesc pentru raspuns si chiar daca nu o sa comentez prea des, sa stii ca te urmaresc cu drag!
Din nou mulţumesc de popas, de gand bun, de rupere din timpul potrivit şi pentru rândurile mele. Mie mi-a fost totul potrivnic: laptop ioc (dar am auzit zvon de unul nou), timp liber nici atât, iar la un moment dat am fugit de tot de aici. Noroc cu voi şi ”muzele” mele care m-au tras de urechi şi asa am revenit cu povestea asta. Ceva, ceva ştiu eu despre oamenii ce au omorat muntele. Locul nu arata prea bine nici asa cum l-a lasat Tanti Ana. Erau cotete, casa darapanata, dar nimeni nu s-a asteptat sa se distruga totul. Noi nu am scos un cuvant. Aveau de toate: autorizaţii, liber de la mediu. Undeva au gresit şi vecinii, a căror vilă se vede în una din poze, au profitat de greseala lor şi le-a oprit totul. Dar dezastrul pe care l-au lăsat mi-a arătat că ura lor era foarte mare. Multă vreme intram in curte cu papucei de unica folosinta. A fost nevoie de multa apa si multa munca din partea noastra sa inlaturam noroiul din fata portii şi de-a lungul străzii. Lucrurile nu au cum sa ramana asa. Ma astept sa apara şi monstruosul de bloc, dar raul cu muntele e facut. Pacat.
Visul tău îmi amintește de o veche zicală, ”casa părintească nu se vinde”, Biata bătrână își căuta cuibușorul ei pentru care muncise toată viața. Ar fi totuși bine dacă s-ar construi ceva pe locul acela, mi-e că o să rămâneți mult timp cu dezastrul din jurul vostru.
Ca tine gandesc şi eu. Vecinii, a căror casă am fotografiat-o, au copii mici, mici-micuţi. Nu vor şantier şi nu vor nici să le ia casa la vale, asa cum s-a întâmplat cu gardul şi curtea lor. Pe mine, din momentul in care au distrus muntele, nu mă maiminteresează decat sa puna ceva in loc, dar s-ar putea sa asteptam mult şi bine.
Frumos scris!
Îmi trimiţi şi mie un băţ de alun? Unul din care să pot face un arc, mă tot bate fiul meu la cap. Şi singurul alun pe care l-am văzut în C-ţa e monument declarat. În plus este şi în curtea unei biserici!
Acum spui? După ce au omorât ăştia tot? Avea băbuţa mea un ”snop”. La noi sunt şerpi, deci şi beţe de alun ar fi nevoie. Dacă găsesc, in schimb, prin plimbări un alun, tie iţi iau unul.
Am inceput ziua cu povestea ta. Am citit-o pe nerasuflate. Caci imi lipseau scrierile tale. A trecut cateva ore pana sa las un semn pe aici. Ore de asezare:)
E trist cum ceva frumos tocmai prin salbaticia lui ,muntele, poate fi distrus. Si mai trist e ca nu se ia in calcul si siguranta celor diin jur. Pe tanti Ana a chte emat-o tanguitul casei si a muntelui.
Ca de obicei ai scris foarte expresiv si frumos. Sti ca nu zic doar asa ,sa fie zis.
Da, Laura. De multe ori ni se pare că o vedem pe năluca de tanti Ana, cu băţul ei, căutând semne ale curtii ei, de odinioară. Lucrurile nu pot sta pe loc, asa cum au stat, in mulţii ei ani pe pamant, dar nu trebuia sa se intample astfel. Azi am aflat, că exact cum bănuiam, tocmai muntele nu trebuia distrus şi nu se avea permisiune pentru asta. Dar, trist de altfel, construcţia tot va veni peste noi, candva. Mulţumesc pentru aprecieri. Te imbratisez cu drag. Incerc să deschid robinetul cuvintelor mele.
Doare sufletul sa vezi ca se intimpla asa ceva! Si nu-mi dau seama ce s-ar putea face. Raul odata facut nu mai poate fi reparat. Pacat de munte, pacat de locurile incarcate de frumos!
Iar tanti Ana, pffff, o aparitie „de vis”…. Mi-a placut combinatia oniric-real.
La tine văzusem cânva, o fotografie, parcă, cu locurile natale, cu un ”atunci” şi ”azi”, unde piereau case şi pădure. Aşa şi la noi. Indiferent de ce va urma, răul e deja făcut, exact cum spui. N-am mai scris de ceva vreme, aşa că aprecierile tale îmi vin balsam pe suflet.
Grea e litera cind trebuie „inmultita” si facuta cuvint !
Trec prin starea asta de cind mama s-a dus si inca ne adunam. Dar, o sa vina si timpul (re)scrierilor pt. ca asa trebuie sa fie. Probabil ca, o perioada de decantare trebuie sa fie.
Mala, imi pare teribil de rau pentru pierderea voastra. Va doresc putere şi vă trimit un gand bun pentru voi şi unul pios pentru mama. Nu-mi pot imagina o durere mai profundă ca asta.
Am simtit emotia si neputinta din cuvintele tale… Speram intr-un fel sa fie doar o poveste, pana am vazut pozele.
Da, din păcate e realitatea in care traim şi pe care o intoarcem zilnic pe toate fetele, fără soluţii. De asta si am pus fotografiile, desi, la fata locului, e si mai rau decat in poze. Dar asta e..
Am fost, am citit, am aruncat un ochi peste poze, dar nu aveam timp, așa că… Iată, am revenit să pot vedea pozele mai bine. Așa este cum mi-a părut la prima vedere. Am trecut pe strada ta, am văzut cu ochii mei casele și locurile acelea, am admirat priveliștile. Sunt câțiva anișori de la ultima trecere, așa că n-aș putea spune că-mi amintesc și căsuța dispărută, dar caria ce-a apărut acum nu are cum să-mi placă!
Era un colț de rai acolo, la voi!
Mda, din nefericire colţul nostru de rai e plin de bolovani şi vor mai veni şi altele curand: macarale, betoane, zgomot, etc. Ţie iţi mulţumesc mereu pentru toate trecerile tale şi pentru că nu mă abandonezi, desi rar apar pe aici.
Mereu apar astfel de noutăți, te miri pe unde. Se demolează până și monumente de arhitectură! Te miri de-o căsuță? Iar muntele… ce valoare poate avea în fața unor astfel de oameni? După cum spune și Dana Alistar, nu cumva să-și ceară muntele tributul!
Să te abandonez? Și ce dacă scrii rar? Oare eu nu am avut astfel de perioade? Apoi, există vreo regulă în privința asta?
Eu vin pentru că îmi place cum scrii. Am să vin mereu, atâta vreme cât voi rezista în lumea asta virtuală. 🙂
Își cere și muntele tributul lui. Cei care i-au știrbit din măreție, vor plăti mai devreme sau mai târziu. Bine că nu ai avut pagube mari și sper să se rezolve și problema aspectului și a consolidării malului.
In cazul meu nu a fost vorba de pagube. De la inceput am inteles ce vor sa faca şi m-am infiorat. Din cauza wc-ului, picamerul nu a ajuns la costişa noastra, iar acum, dupa experienta vecinilor, şi dacă vor relua activitatea sigur vor avea mai multă grijă. Dar gandeste-te ce vecin fain voi avea candva: un bloc. Cat despre tribut…nu cred, de data asta..