Mă ţinea de mână şi-mi spunea vorbe, zgomot nedescifrat de creierul meu care încă se minuna de moment. Trecuseră zece ani şi omul din faţa mea îmi vorbea de parcă mă văzuse ieri. Aş fi dat orice ca scena să fi fost cu mult timp în urmă, însă învățasem că nimic nu se desfășura într-o planificare de soartă. Îl priveam, aparent detașată, și fiecare celulă din mine zumzăia să acopere gălăgia, fără noimă, făcută de bărbatul din faţa mea. Flirta, flirta şi vorbea apăsat, rârâit, fâţâindu-se prea mult în fotoliul din sufrageria mea. Era singurul om care făcea ca acel mastodont, piesă de mobilier nepotrivit pentru un apartament de bloc, să pară firesc şi comod. Cu toate astea se învârtea atât de mult în el, încât părea aşezat pe ace fine.
Eu nu auzeam nimic şi datorită faptului că purtam cu mine o preocupare trufaşă ca omul din faţa mea să nu ghicească, o clipă că, de fapt, în tot intervalul ăsta, nu făcusem nimic notabil, nu iubisem pe nimeni cu adevărat, nu mă trezisem nici mai completă, nici mai incompletă, nici cu experienţă, nici fără. Trăisem fără el, doar, şi îmi era ca şi când nu-l întâlnisem, niciodată, în drumul meu. Mai mult pe catchy.
***
Uneori, când trec pe acea stradă şi caut din priviri locul, ştiu că şi el a ajuns o „umbră a unei iubiri”, un loc de poveste fără poveste continuă. Nu mai se vede niciun semn ca acolo se striga libertatea aparentă. Si zâmbesc. Viaţa vindecă perfect, iar cicatricile uneori nici nu se mai zăresc. Doar zgomotul poveştilor se mai aude în inimi şi memorie, semn că au avut rolul lor.
24 aprilie 2015
Ca să poți merge mai departe, ca să poți trăi în armonie cu tine însuţi e obligatoriu să te scuturi de „umbre”, mai ales de „umbra unei iubiri”. Dacă iubirea a apus, resuscitarea e de prisos, oferă-ți șansa unei alte vieți, unor alte sentimente. Poate că altcineva îi este hărăzit inimii tale și că nu este totul întâmplător.
In cazul de fata iubirea se stinsese cu 10 ani in urma şi de atunci mi-am tot dat sanse. NU MI-AU IESIT TOTDEAUNA, DAR AM avut o constantă: nu m-am reîntors niciodată in locuri tulburi. Acum, intorcandu-mă la cuvintele tale, da, la modul general valabil ai dreptate. Doar ca ce am invatat eu in timp e să nu disperi, chiar dacă timpul şi vremurile spun altceva. Eu am avut o sansa, dar puteam să n-o am şi cu toate astea nu as fi putut trai alături de oameni nepotriviţi. Era o mare minciună şi o amăgire dureroasa..
Fiecare om care ne-a fost a zidit ceva înăuntrul nostru… Suntem cu ceva mai bogaţi şi după binele lor, şi după mai puţin binele. De aceea ni-i aducem aminte, de aceea îi povestim. Iar la povestiri tu ai darul de a pune viaţă în cuvinte. 🙂
Mi-a fost dor de cuvinte, in modul acesta, recunosc. Si da, fără cei ce au lasat ceva in noi, bine sau rau, n-am fi cei de azi, desi eu spun şi că, pe mine, sotul meu m-a vindecat de tare multe şi m-a ajutat să pot ”vedea” toate astea..
Uneori ne întoarcem pe vechi poteci, doar ca să ne amintim cum a fost drumul străbătut cândva, cum au fost, la acea vreme, oamenii alături de care pășeam. O fac și eu uneori, dar n-am talentul de a și povesti mersul clipelor.
Lăsăm în urmă oameni și umbre. Uneori este și umbra noastră pe acolo. Doar sufletul îl luăm cu noi mereu! Iar acolo, în interior, mereu vor fi amintirile oamenilor care au păsit prin viața noastră, alături de noi. Aceste urme interioare nu vor dispărea niciodată.
În viaţă am nevoie de completări, de oameni care să pună în ”mersul clipelor”-genială asociere- metafore şi impletiri de cuvinte care mie greu îmi ies. Am văzut, in comentariile ce ti le lasă bloggerii la textele tale, niste artificii fantastice, sensuri de gand şi jocuri de slove pe care le citesc adăpându-mă din ele. Tu esti omul metaforelor, eu circul prin texte ca un povestitor, uneori, şi e tare bine. Urmele interioare, in schimb, sunt cele datatoare de povesti. De acolo le scoatem la suprafaţă, cat mai putem, pană nu s-or face una cu noi şi nu vor mai vrea sa iasă la lumină, decat arareori. Te salut, Mugur!
Prea sus mă salți pe-un piedestal, când eu doar târâi cuvinte prin praful potecilor!
Nu vrei să-ți privești scrierile cu ochi adevărați? Adună-ți cuvintele și le așează cuminți, într-o carte! Atunci sigur vei putea vedea adevărata lor valoare.
Metafore spui? Biete gânduri trunchiate din lipsa unor cuvinte ce au plecat de la mine, lăsându-mă puțin mai sărac.
Salutul tău cu plecăciune îl primesc. Și tot în plecăciune încerc să îți răspund!
Să-ți fie zilele senine și soare-n fiecare ceas!
Stii ce vad eu de fapt? Vad doi oameni, care au bucuria scrisului şi care se completează. Eu imi menţin ideea cum că eu am puterea povestilor, iar tu a ”incercarilor de gand” zilnic, sau oricum mai des decat o fac eu, cu care trezesti simţuri adormite in noi cei care iţi calcam pragul. Si e minunat asta. Si stiu ca asta caut, ca ma pot intoarce mereu in locuri in care pot sa fur o idee, un gand, sa ma inspir si sa ma incarc cu frumos. Si sa dau mai departe…
Eu as vrea sa scrii o carte. Cu umbre, intamplari, poteci de dori, si margaritare insirate. As citi-o la umbra unui nuc si ti-as multumi pentru gingasi cu care stii sa transmiti. Te imbratisez, asa, cu drag!
..esti prea bună cu mine, dar eu astept cartea ta, mai intai, da?
cred ca in iunie apare, in sfarsit…
..perfect, mă pui pe lista cu autografe speciale, da?
sublim…
..ei, nici chiar asa, dar mulţumesc..
… şi bine faci că scoţi la suprafaţă „urmele dătătoare de poveşti”… Alţii nu au această putere… 🙂
..sau poate oamenii care ar putea sa o facă, nu sunt dispuşi să le lase la vedere.
Ai si tu dreptate…