Ne înghesuiserăm cu toţii într-un compartiment de tren, buluc, cu rucsăcele, valizuţe şi plăsuţe; gălăgie şi entuziasm fals. Nimic nu era natural. Doar o descătuşare de energie, prost direcţionată, care deja făcea victime prin oboseală şi certuri inutile între cupluri. Niciuna dintre fete nu înţelegea de ce se scălâmbăie atât posesorul de drept a denumirii americane, adică ‘boyfriendul”; de ce circula atât de repede o sticla cu nu ştiu ce licoare dubioasă şi de ce nu am fi putut face cele 5 sau 6 ore de mers suportabile, cumva?!!! În urale, cântece şi tigări palmate, am ajuns, într-un final, în Costineşti, staţiunea tineretului.
Nu, nu venise revoluţia, încă. Avea să vină curând dar, până atunci, eram fericiţi că, pentru prima oară în viaţa noastră de adulti, aveam sa locuim în hotel şi nu pe la gazde, cum se obişnuia. Cum vă spuneam, de aici nu-mi amintesc mai nimic. Nicio imagine de cameră, nicio masă luată, nimic. Parcă s-a aşternut praful pe amintirile mele. Posibil nici să nu fi mâncat ceva pe acolo. Ce? Că era pustiu, asta n-am cum să uit.
Probabil, ne-am ”îmbuibat” tot din conservele de carne primite de boyfriendul meu de prin Germania, de la rude, ca de obicei. Ce-mi amintesc? Imi amintesc zbieretele tinerilor, care chipurile se distrau; revolta mea, cu ceva nemulţumiri, de unde mi-am încasat şi o ”atingere” prietenească, aşa, să se ştie cine-i sefu’ şi să nu mai fac mofturi atât; mi-amintesc plânsul meu si părerea de rau că mă aflam acolo. Ba, încă, am în faţă si protestul uneia dintre fete care, sătulă de ”preocupările” bahice ale băieţilor, s-a gândit să le micşoreze porţia si s-a trezit captivă, după, într-o durere de cap permanentă. Săraca.
Excursia era organizată de studenţi, iar în ea aveam inclusă o noapte de discotecă şi o zi în Bulgaria. Discoteca, nu ştiu de unde, din pustiul ăla de mai, era atât de plină încât cu greu mi-am putut imagina că sunt în continuare în Costineşti. Nu ştiu dacă am băut ceva sau dacă puteai bea ceva în acele vremuri (şi nu mă refer aici la ceva alcoolic pentru că, din fericire, contact cu alcoolul aveam să iau mult, mult mai târziu). Nu ştiu dacă am avut o masă sau ne-am bâţâit în ritm de Modern Talking (Doamne, cât îi mai uram, de fapt nici acum nu mi-s dragi), stiu, doar, că stroboscopul ăla m-a înnebunit toată seara, că mi-a înroşit si mai tare ochii, că de la plâns iî aveam deja şi că a trebuit sa dansez fox, dansul acelor vremuri, cu toate că nici măcar nu ştiam dacă pot sau am cumva habar. Atât pot să mai adaug că, măcar, aici, în disco, mi-am lăsat hainele de femeie oropsită si mi-am scos blue jeansul cu clapetă la buzunarul din spate, la înaintare. Inţeleaptă alegere. Uffff.
Cu Bulgaria a fost poveste grea. Am reuşit să mă bucur de drumul cu autocarul, tocmai datorită supărării mele pe boyfriend. Stiu ca am fost uimită când am văzut ce statţuni au, m-au mirat satele lor cu imense grădini de zarzavat, ca am văzut un fel de telegondole, telescaune, ce duceau în vârfuri puţin accesibile şi că erau flori, multe flori. Am ajuns în Sofia si imi amintesc că acolo nu m-a impresionat mai nimic. Am asistat neputincioasă la un comerţ ilicit şi prost executat cu trei scrumiere de sticla de la noi, pe câteva leva, plus nişte căluşari simbolici, de lemn, parcă, nu stiu cine şi-i aminteşte, dati repede, înainte să ne ciocnim cu miliţia lor. Am mâncat o îngheţată bunicică si mi-am cumpărat o curea albă, aşa, să se asorteze la cizmele din picioare. Destul de caraghios momentul. Caraghioasă şi cureaua, şi drumul tăcut, şi reîntoarcerea în ţară. Mai mult deranj decât excursie. Doar că, de atunci, în Bulgaria n-am mai fost.
Costineştiul era staţiunea tineretului, cum spuneam, şi vedeai, ca şi acum, tineri ce se aruncau în mare îmbrăcaţi, grupuri cu chitări lălăinde, sticle palmate, ţigări Carpaţi si BT fumate pe ascuns, dar cel mai mult vedeai ”miliţia” care, din când în când, cerea, aşa, de intimidare: ”Actele la control, vă rog!”
Alt drum, alt tren aglomerat, câteva amintiri lăsate de izbelişte şi aceiaşi tineri. Doar vremurile se schimbă, nebunia vârstei e la fel. Iar unii dintre noi incă se mai zbat şi acum contra curentului. Pentru ca, uneori, simt că, parcă, nu am fost tânără niciodată, ca am avut o traiectorie amară de om supărat pe cel de lângă mine de atunci si chiar pe locul în care ma aflam. Noroc că n-am stat mult. Şi nu mă refer la mare.
Si, daca a fost aşa, de ce nu am avut curajul sa recunosc asta, atunci? De ce intram în poveşti care nu erau ale mele, dar în care mi-am pierdut o grămadă de speranţe si vise? Sau poate aşa trebuiau să se întâmple pentru că mai târziu le-am găsit. După multe pendulari şi oameni nepotriviti alături. In timp, Costineştiul mi-a mai purtat pasii si cel putin cateva amintiri ma fac sa zâmbesc si acum. Ba, parcă, au fost destule. Ehehe, timpul pierderilor de o clipă fără de importanţă. De aş fi ştiut asta atunci…..
Eu inca mai iubesc Costinestiul, poate pentru ca acolo m-am simtit cel mai bine…
Din prietenii vechi nu mai am pe nimeni care sa imi fie foarte apropiat si aproape ca nu regret. Am inteles ca membrii familiei iti pot fi cei mai buni prieteni.
Perioada aia m-a marcat prin suferinte nemeritate,punctate in diferite cadre.Costinestiul a fost unul dintre ele.Dar in alti ani mi s-au intamplat lucruri minunate,acolo.Dar eram eliberata deja. La 22 de ani aveam deja amintiri si '' prieteni'' pe care cu bucurie i-am lasat in urma.
Of, of, Adi… nimeni nu ne-a invatat ca entuziasmul cu care ne aruncam intr-un tren, barca sau avion ne va aduce un foc de… artificii de bucurie (Nu ma intelege gresit: sunt cu tine si ca tine in acelasi… compartiment)… Viata ne imbarca si in… „experiente”… Probabil pentru ca si cum sa stim mai mult ce vrem… Suntem stapani pe dorintele noastre…Citeam undeva prin Montesquieu ca esenta noastra adevarata (aia, umana) nu se divulga decat daca este pusa in ecuatia calatoriei, departe de familiar si cunoscut… Abia atunci aflam ce si cine suntem (a se citi „calatorul” din noi),cand batem la portile „necunoscutului”… Insa e interesant de ce reactie contradictorie are o amintire uitata, insa care inca mai starneste „praful ” constiintei prin launtrul nostru, mai ales in circumstantele in care totul de atunci ne pare „strain”… (Mor dupa numele „boyfriendului”, el imi pare cel mai alienat, si de trecut si de prezent, dar cumva e)… Eh, doar un „singur” gand…
„Departe de familiar si cunoscut''…Hmmm, in cazul asta nu era nevoie sa fiu calatoare.Viata mea a fost de atatea ori o nava in deriva,incat calatoria mea cu ea era exact cum am spus mai sus. Dar ca sa indulcesc lucrurile,poate de asta mi-a placut atat de tare calatoria cu sotul meu la Paris, pentru ca ,acolo ne-am intregit in aceleasi dorinte si trairi,in conditiile in care ne-a plouat tot timpul. Cat despre ''boyfriendul'' povestii,desi apare in alte articole si ca domnul X, e modul meu de a-i lasa numele nestiut, ca o ''razbunare banala,permisiva'' fata de toata incompatibilitatea dintre noi…
Sub o umbrelă asemănătoare mi-aș așeza o excursie prin țară, o săptămână ciudată, plină de locuri și de vremi. Eram puștan, prin anul III de liceu.
Cu marea m-am cunoscut la Mangalia, sub alte auspicii, alături de una dintre surorile mele. Mi-a plăcut plaja, dar numai ca loc de plimbare și de admirare a mării, a valurilor,…
Mangalia pentru mine e un amestec de amintiri: şi bune, şi rele, dar mi-a plăcut tocmai că puteam avea parte de ceva linişte. Imi doresc sa merg la mare, dar fara sa trebuiasca sa stau la soare şi sa fac ce fac oamenii de obicei la mare. Am avut parte de trei zile deosebite, cu mult timp in urmă: valuri, căldură potrivita, oameni putini, porumb copt, gogoşi, cafea şi nisip mult şi greu. Asta mai vreau măcar o dată..
Mie mi-a rămas în amintire senzația deosebită din timpul plimbării la limita apei, cu valurile mici „spălând” picioarele, cu frumusețea scoicilor aduse la mal, cu briza…
Am fost și pe dig, în Constanța, de unde urmăream umbletul peștilor, dar și în Mangalia, în locul de sosire al pescarilor. Atunci am văzut calcan proaspăt adus din ape…
Amintiri. Rămân doar umbrele, urma mirosurilor persistând parcă în nările mele,…
..sunt tare hotărâtă ca anul acesta sa merg doar un sfarsit de saptamana undeva in Constanţa Năvodari. Vreau sa simt nisipul, asa cum spui tu, să văd marea şi să mănânc rapane şi calcan. Mi-ai deschis asa o poftă….
Prima dată am fost în Costineşti pentru „Evanghelia”! Pe vremea aia se mai putea urca pe punte în condiţii de relativă siguranţă. În plus era singurul loc unde puteai găsi Pepsi din ăla vechi şi puteai iubi, aşa cum am scris într-un articol recent, vară de vară, fete încinse de briză şi sărate de val! 🙂
Uit mereu că nu esti din Constanţa şi ca doar acum esti fericitul ce se poate bucura oricand şi de mare, de aerosoli, şi de iubire cu briză şi miros sălciu. Mulţumesc că mi-ai amintit numele epavei. Stii că mă bătea gandul, zilele trecute sa iau Pepsi la oferta aia de sticle vechi? Doar să-mi activez amintirile?
🙂 Am mai locuit în Constanţa în perioada 1986-1989 şi acum din 2010. În rest Bucureşti. Dar nu am fost străin niciodată de zonă. Culmea, ajungeam mult mai des la plajă prin toate staţiunile când nu locuiam aici! 🙂
..cunosc sentimentul. Nici eu nu merg pe munte prea des…