Am unele zile când, din pagini virtuale sau scrise cu cerneluri magice, cad cuvinte calde, moi, cu miros de acasă sau de sine, care parcă-ţi şoptesc, încet, la ureche, arii deja ştiute, înfiorându-te de atâta cunoaştere simplă, de ropot de gânduri curate, simţite, trecute deja prin toate cotloanele sufletului de parcă cel ce a scris acele rânduri te-ar fi cunoscut pe tine şi te-ar fi desenat prin puncte şi linii, prin slove ştiute doar de voi doi. Simţi cum tangoul vorbelor te seduce fin, clasic şi fără prea multă stăruinţă, iar tu nu înţelegi de ce te simţi atât de bine în fiecare pagină, de parcă te dezveleşti, minut cu minut, în rânduri ce nu le-ai mai văzut niciodată până atunci.
Sunt oameni care, parcă, scriu doar pentru mine. Oameni care trăiesc prezentul, trecutul şi viitorul într-o îngemănare perfectă, fără reproşuri şi priviri urâte transmiţând putere, forţă şi senin, împăcare şi preaplin de iubire, dar mai ales dăruire către semeni. Pe asta din urmă nu am învăţat-o niciodată, dar o trăiesc prin lumi zugrăvite de alţii, în culori vii de vară plină şi garnisită cu flori la urechile cuvintelor.
Astăzi, tolănită pe covorul alb de lână, am simţit gust de acasă în fiecare celulă, am primit cuvinte doar de mine ştiute, dintr-o copilărie cu bunici-părinţi, cu lumi de poveste în care ”a fost odată” e esenţialul, iar ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” e basm doar, diferenţă notabilă pentru un copil ce s-a trezit, în viaţa, asta gata mare. Când caut cuvintele altora, îmi dau seama, însă, că găsesc, din întâmplare sau nu, cărti minune sau articole ce scot la suprafaţă taine cunoscute doar de unii dintre noi, în întâmplări obişnuite, cu o cadenţă simplă, unde un măr copt şi mirosul său de scorţişoară umple un gol despre care nici nu ştiai că mai există.
În acele rânduri auzi doina blajină a unui drum de ţară dar şi marşul vreunui tren accelerat ce te poartă din satul tău cu nume ciudat în oraşul invidiat de o lume întreagă. Realizezi, fără surprindere, că îţi doresti să afli despre un timp comun, trăit de alţi oameni, după canoanele vremurilor dar cu forţe interioare diferite. Că te regăseşti e de la sine înţeles, dar mori de plăcere să simţi bucuria lor, sentiment care pe tine te-a încercat domol şi reţinut.
Azi m-am scurs în cuvinte şi tot azi Lupu-băiatu’, lupuşorul meu domesticit, cu guler de primăvară, şi ochi de toamnă m-a citit intens şi curios. Cu botul aşezat pe vârful picioarelor mele îmi citea nedumerirea şi ofta, se răsucea încet şi mă mai citea preţ de o atingere fugară pe braţul meu stâng. Dacă mă simţea zâmbind se ridica pe lăbuţe şi îmi lingea uşor chipul, de parcă ar fi înţeles perfect şi începutul şi cuprinsul. Doar sfârşitul nu l-am citit niciunul dintre noi doi. Ni se părea prea devreme, prea brusc şi in plus prea era frumos sentimentul asta de apropiere între real şi ireal, între ştiut şi ne-ştiut, între mirare şi certitudine. Uneori cuvintele de care ai nevoie te găsesc, cu siguranţă. Doar să le laşi.
Ps. Acesta este modul meu, Nicoleta, de a-ţi spune că am citit una din cărţile de la tine. Nu vreau să spun care şi nici de ce cred eu că ai avut dreptate, sau in ce ai avut, dar îţi mulţumesc.
Ca de obicei, cald, duios si sincer scris…M-ai descris intocmai (chiar daca nu asta a fost intentia) si-ti multumesc pentru ca mi-ai facut noaptea sa para mai usor de trecut cu cele citite. Buna dimineata!
Ba poate fi şi ăsta un scop, exact cum am simţit eu azi, că mă regăsesc acolo unde vreau a mă regăsi şi că nu mă simt vinovată cu nimic când dau de texte fantastic de frumoase, dar mie, personal, nu-mi transmit nimic. Caut cuvintele generaţiei mele, cei ce am prins destul din epoca ceauşista, dar ne-am desăvârşit în ani de trecere ciudată, in timpuri care ne aparţin dar ne dezvoltă diferit. Caut poveşti şi concretul din ele. Nu sunt o visătoare, nu sunt nici deosebit de sensibilă, asa ca nu mă mir cand oricine nimereşte pe aici are o reactie. Dacă e plăcută, mă bucur; dacă, in schimb, îi pare zbatere inutilă-cunosc eu pe cineva-iar e ok. Am avut cândva o amică ce m-a scos de tot din preocupările sale, ca şi când n-aş exista. Acolo poate durea, dar când simţi treceri, de orice fel, capeţi avânt. Si mulţumesc mult pentru el.
Ca întotdeauna mă regăsesc în poveștile tale, Adriana mea. Și da, simt cum tangoul vorbelor mă seduce fin, uneori până la lacrimi, alteori până la o stare de vis. Încerc să bănuiesc ce carte ai citit, am o vagă idee, dar nu vreau să greșesc. Mă bucur că nu te-am făcut să-ți pierzi timpul citind ceva care să rămână fără ecou. Iar dacă Lupu-băiatu ar avea grai ar fi singurul care ar spune totul despre tine, pentru că doar el ajunge în cele mai mici și ascunse unghere ale ființei tale.
..n-am vrut sub nicio formă să fac o ”recenzie” sau să dau drumul unor exclamaţii pline de entuziasm. M-am simţit pe mine, in fiecare pagină, şi mi-a fost suficient. Am ştiut, atunci, că nu sunt singura ce scoate, din vremuri calde şi duioase, fir tors de poveste. Nu am scris despre cine e vorba, tocmai ca unora sa nu li se pară blasfemie că am incercat a-mi ”compara” cuvintele cu un om cu pretenţii. Nicidecum. Ci am fost fericită că găsesc încă semne că, măcar pentru o vreme, am iubit şi iubesc cuvintele proprii, dar în modul meu anonim şi făr’ de pretenţii. Mulţumesc, Nico. Pentru tot.
Sunt zile in care parca se aliniaza planetele si multi dintre bloggerii mei preferati scriu de parca au praf de stele in condei.
Un singur lucru nu inteleg. Imi suna aproape tragic fragmentul acesta „Doar sfârşitul nu l-am citit niciunul dintre noi doi. Ni se părea prea devreme, prea brusc şi in plus prea era frumos sentimentul asta de apropiere între real şi ireal, între ştiut şi ne-ştiut, între mirare şi certitudine.”
Totdeauna mi-am spus, şi chiar explic şi mai sus curgerea cuvintelor şi primirea lor în suflet, că textul fiecăruia nu ar însemna nimic fără filtrul propriu. Acolo se adăugă nuanţe, la care nici nu te gândeai când l-ai scris, acolo se descoperă valenţe noi şi tot acolo se definitivează textul. De alţii. Tragismul frazei, pentru mine, nu a existat niciun minut, ci doar o realitate simplă şi banală, chiar: eu nu am citit sfârşitul cărţii, iar lupuşorul a fost distras de la a mă ”citi” prin venirea lui Mihai. Totuşi, nu uita de câte ori am invocat sfârşitul, cel puţin al cuvintelor virtuale, total nefondat şi doar din stări efemere. Azi am lăsat zălog şi semn ..nesfârşitul. Orice revenire e constructivă şi dătătoare de aripi. Mulţumesc, Vienela, pentru semn, filtru şi gând bun!
Uneori ne regăsim în textele citite, altă dată rezonăm cu acestea chiar dacă ar părea că nu avem nimic în comun cu ele. E minunat când lasă urme în suflete, atingeri, amintiri, când simţi că te apropie mai mult de persoana care le-a scris (aşa cum simt unii dintre cei ce te citesc)… 🙂
Când am citit prima dată numele blogului tău ”la capătul curcubeului”, mi-am zis că ceva mai frumos nu exista. Da. Pentru că e subtil, complex, plin de nuanţe, cald, colorat şi simplu. Adică exact ce caut. Pe urmă ai adăugat ”gândurile” şi totul s-a întregit. Sunt total de acord, ne căutăm uneori tot pe noi, dar în cuvintele celorlalţi. Te pup, Dana, de la capătul curcubeului ce ne uneşte..de multe ori..
asa este, de multe ori simtim ca citim randuri ce parca au fost scrise doar pentru noi. si eu caut pe cat posibil in randurile scrise frumosul si optimismul, dragostea de semeni si de viata. si , la fel de mult, imi place sa cred ca asta si reusesc sa transmit la randul meu prin ceea ce scriu si ce fac.
asemeni Vienelei m am uitat si eu un pic intrigata la fragmentul citat de ea. sigur ne lamuresti tu 🙂
..i-am răspuns, Vienelei. Sfârşitul nu e ceva definitiv. Nu m-am referit la ceva concret, deşi cum spuneam, o rupere din timpul şi modul acela frumos şi doar al tău, poate fi momentul care nu a lăsat acţiunea într-o definitivare. Dar asta era configuraţia din capul meu, atunci. Sfârşitul descris de voi ca tragic, mă inspăimântă caci nu l-am purtat cu mine nicio secunda. Tu, cu siguranţă, transmiţi, în primul rând, optimismul şi latura bună a întâmplărilor. Chiar şi in textele altora asta cauţi, chiar şi acolo unde acele lucruri lipsesc cu desăvârşire. Şi tare te admir pentru asta..
Doar să le laşi să te inunde
Doar sa le lasi sa te inunde
cu lava ploilor de vară,
să mângâie acolo unde
iubirile mai vor să doară,
să se reverse în rafale
de întrebări înfiorate,
să-ţi stăruie în suflet goale,
cuvintele nevinovate.
… 🙂
..când dorul de poveşti te-nţeapă
mai sus de coaste, ca un pocnet,
primeşti puteri nepământenene
şi-aduni cuvinte ca un cântec
sau ca descântec simţitor,
delir de febră plânsă-n inimi
ce dau amor ameţitor.
Primeşti cu drag cuvântul dulce,
cuvântul plin, uitat în sine,
din scrieri dragi ce-or să te culce
pe pagini albe ce-or să-nvie!
Cum spuneam, tu esti dovada că îmi trimiţi cuvinte ce parcă curg din mine! Şi-ţi mulţumesc!
„La orice despărțire murim câte puțin,
Cu timpul ce-l lăsăm în urma noastră,
Cu dorurile și cu un suspin
Ce îl scăpăm pentru tristețea noastră!”
„La orice despărțire murim câte puțin,
Cu-acel crâmpei de suflet ce lăsăm
Ca gaj prieteniei ce purtăm
Și semn pentru-amintirea noastră!”
Asta spuneam acum aproape un an. Asta spun și acum. Cu fiecare despărțire parcă am cunoaște sfârșitul, dar este doar ceva temporar, căci reînviem, trăim mai departe, până când vom ajunge la marea trecere, ea însăși fiind numai o despărțire temporară.
În fapt, trăim într-un continuum de despărțiri și regăsiri, fiecare dintre noi încercând în felul său să le împărtășească celorlalți.
Tu ai un mod deosebit de a ne transmite experiențele trecerilor tale!
…de data asta, m-am despărţit doar de ultimele pagini a unei cărţi pe care nu am apucat-o a o sfârşi, a o termina de citit. Cu adevărat trăim şi prin cuvinte, aducând în noi stări unice, ce dezvoltă idei noi. Trecerile simple sunt cele ce mă fascinează mereu şi mereu, ca într-o roată ce se întoarce intr-un punct ştiut, şi o luăm de la capăt, altfel…