Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată, fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe ăla nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec şi eu cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu „a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile alea ale mele amorţite. N-ar fi rău! Nu? Habar nu am însă ce am făcut, dar nici urmă de nuci și dulcețuri. Mi-au rămas doar amintirile.
Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aceea locuim la munte, să se simtă! Ăsta era gând de anul trecut, anul acesta mirosul ploii e viu şi, încă, umed în simțurile mele. Oricum, în dimineaţa asta, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain. Ar fi și cazul, căci în mintea mea încă e primăvară, pentru că ceva, ceva s-a întâmplat anul acesta cu anotimpurile, contopindu-se pe alocuri, înghețând zile și întârziind înfloriri.
Totdeauna, perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc, şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam ce meritam, ne tremura sufletul de emoție să vedem ce cărți vom primi, caci acelea ne erau baza citirii de vacanță, şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele, dar dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ală bun din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, în 2014, pe timpul asta, tataia se afla la Brașov, la sora mea, într-o mini vacanță forțată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedeau permanent), dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp, de când mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acelei perioade, am scris, cândva, cu tristețe. Moşu’-cocoşu’, din 2014 îi numărăm și lui anii de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.
Doar că, în povestea noastră de iunie îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil: DRĂGAICA.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare
Publicat de Adriana
https://www.adrianatirnoveanu.ro/
Vezi toate articolele lui Adriana
Mi-ai amintit de bâlciurile la care mergeam în copilărie. Perfect ai descris atmosfera lor. Ai uitat un singur lucru. Turta dulce. 🙂 Colorată, atârnam șiraguri la gât, în loc de mărgele. Sau aceea care avea in mijloc o oglindă. O mai știi?
Am omis multe, Sonia. Îmi ieşea nuvelă dacă mă mai adunam un pic. Dar asta cu oglinda o uitasem,să spun drept.Acum că spui…..
Rar mi se întâmplă să mă emoţionez astfel. Eu nu sunt citita,nici de multi,nici de puţini,dar rar se opresc oamenii sa-mi lase un semn de apreciere.Noroc cu facebookul.Daca am reusit sa ajung in amintirile tale ascunse intr-un alt balci decât Drăgaica mea sunt mai mult decat fericita. De borcanele cu formol am uitat, restul am omis in cunostinta de cauza, devenea prea lung articolul.Cat despre fimul Vraciul,promit sa scormonesc in amintirea mea si sa scriu cîteva randuri …pentru noi,dar si pentru cei ce nu cunosc nimic din bucuriile noastre de atunci.Multumesc, Marius-Dan,din suflet!
Citindu-ti amintirile din copilarie, ma faci tot mai curioasa sa te cunosc, Adriana, in carne si oase.Ai un har narativ, sincer si spontan care imi transmite o stare de bine. Iti multumesc, draga prietena, pentru ceea ce tu creezi in sufletul meu care duce dorul de ACASA. Aici, departe de tara, ACASA are alte conotatii. Si daca ti-as spune ca mi-e dor si de pietrele de pe marginea drumului, m-ai crede? Sau de albastrul cerului si verdele frunzelor care numai ACASA au o nuanta unica? ACASA inseamna copilaria, adolescenta, maturitatea mea. Acolo simt ca am radacinile, aici sunt doar o frunza in vant.
Acum câteva zile, Sonia scrisese un articol despre ce înseamnă acasă pentru fiecare dintre noi. Am copiat răspunsul ce i l-am lăsat ei, pentru că, acolo, am sintetizat cel mai bine ce înseamnă pentru mine casa şi acasă. Înainte de a o face,însă,îţi mulţumesc că ai trecut cu privirea,cu gândul şi cu ” pana” pe la mine pe acasă. Cu siguranţă ne vom vedea când vii. Abia aştept.
„Ca să vezi? Astăzi, am vrut să scriu ceea ce îţi voi spune, într-o poveste ce m-a marcat. Acum 8 ani, cu foarte, foarte, puţin timp înainte de a -mi întâlni soţul, m-a dus sora mea la mânăstirea Caraiman. Era convinsă că îmi va face bine, şi, dacă nu, măcar rămâneam cu o privelişte de vis, pe retină. Fac o completare înainte: eu sunt născută, şi chiar şi acum locuiesc, în Braşov. Când am intrat în chilia părintelui Gherontie Puiu, m-a întrebat de unde sunt, de unde vin. Ce crezi că i-am răspuns ? De la Buzău! Spre şocul surorii mele. Am plecat de acolo tulburată şi am înţeles, că satul bunicilor mei, bătătura mămăiţei mele şi oala cu sarmale cum, frumos ai relatat tu, sunt casa mea de suflet. Doar că, acum după aceşti opt ani, casa mea va fi mereu locul unde sunt cu soţul meu. Dar acasă e mult mai mult, e un cumul a tot ce mi-e drag. Chiar şi blogul meu a devenit acasă, iar tu îmi eşti musafir drag. La un moment dat, ai mei au locuit Într-o casă, pe care eu nu o simţeam acasă. Şi ştii de ce? Pentru că eu nu îmi construisem cu ei, acolo, nicio amintire. Acasă e tot ce iubesc, clar…şi nu mai vreau să mă repet. Plec…acasă!”
Încă o dată îţi mulţumesc eu ţie,Olimpia!Şi cred că prin ceea ce eşti tu ,cu adevărat,ai toate pietrele, nuanţele de verde ale frunzelor, ai amintirile copilariei,adolescentei si maturitaţii tale, toate …acolo cu tine, pentru ca tu,de fapt esti cea care ai construit cuvantul acasa prin tine,prin faptele si actiunile tale, si ca îţi poţi purta chiar şi radacinile prin amintiri.
S-a auzit pana in Prahova de Dragaica de Buzau si in multi ani au incercat baietii sa ma momeasca, sperand ca voi merge cu ei la balci. I-am refuzat mereu si acum regret. Ai descris atat de frumos atmosfera… Dar nu pot sa cred ca nu te-ai dat in lanturi! Eu sunt innebunita dupa ele si nu ratez nici o ocazie…
Apropo de coincidente… Gabi, cel despre care am povestit astazi, era cel mai priceput baiat din cartier. Ii plateam leaganul doar pentru ca stia sa imi invarta bine scaunul, sa ajung la impresia ca plutesc deasupra orasului. :))
Olimpia, cand eram in Italia ajunsesem sa spun ca imi este dor de cainii vagabonzi de pe strada, de iarba care creste in curtea mamei, de mizeria orasului meu. :)))
Draga mea,Vienela, Drăgaica de atunci mi-a furat-o noua orânduire a vieţii cu chip de manele şi kitschuri la tot pasul. La lanturile de atunci nu aveam acces,doar la cele mititele.In anii ce au venit, am fost lipsita de astfel de dorinte.Doar gandul si ma albeam pe loc de ameteala.Dar e placut gandul ca Dragaica mea a avut rezonanţă până departe.Cat despre Italia, recunosc că stiu putin despre tine pe acolo.Am citit articolul cu tocul rupt si adidasii.Dar se pare ca am de citit mai mult.
Am cateva povesti pe blog despre Italia. De fapt, am destul de multe, daca ma gandesc ca am locuit acolo doar un an. :)))
Unii m-au criticat, altii au ras citind acest articol. http://vienela.ro/inelul-de-logodna/
Uite inca ceva care inca ma mai doare… http://vienela.ro/doua-lectii-dure/
Da,si mama imi zicea de asta,din copilaria ei 😉
…incă mai este bâlciul, dar nu mai are semnificatia de atunci; e doar un parc kitchos de distractie in care lumea mai caută incă ceva din ei pe acolo. Nu ştiu dacă mai găsesc. Poate doar papuci de plastic…hahaha
mi-ai readus in minte magia copilariei. Fara griji… Doar bucurie si puritate. Iti multumesc. Eu inca mai astept vara…
…uite ca iti raspund intr-o zi de vară autentică. Miroase a soare şi are culori ştiute…de atunci, din zilele noastre fără griji
Frumooos! Ai asa un dar minunat, de a scoate din orice lucrusor sau eveniment cat de neinsemnat, o poveste, incat… Felicitari!
…cand am inceput a scrie pe fb, bineinteles, o colegă de liceu mi-a zis sa-mi fac blog pentru a putea scrie despre nimicurile importante ale vietii mele fără să se piardă. Mult mai târziu, prin Vienela, am reşit a face asta şi catva timp am scris despre orice fără teamă. Acum sunt mult mai cenzurată, probabil mă iau mult mai in serios şi nu-mi place deloc, dar lucrez la asta. Mulţumesc…zic..
În Tecuci bâlciul era în jur de 15 august! Dar Buzăul şi Rm. Sărat erau cam prea aproape că să ne facem probleme că nu ajungem la timp. 🙂
Cred că undeva am şi poze. De la Drăgaică!!!
Doamne, teleportează-mă acolo, te rog!!!
Cât de profundă e, in simplitatea ei, replica ta; ”teleportează-mă acolo”. Asta am simţit mulţi ani…
Eiii, mulțumesc de două ori, Adriana ! O dată pentru frumoasele amintiri din copilărie, a doua oară pentru că, fără articolul tău, nu mi-aș fi dat seama că azi e sărbătoare mare și m-aș fi apucat de spălat rufe, păcătoasa de mine !
Mi-a plăcut articolul, mai ales că nu am habar de bâlciuri decât de prin cărți. Prima care mi-a făcut cunoștință cu așa ceva a fost ”Roata norocului” din ciclul ”Cireșarii”. E frumos că amintirea bâlciului se împletește cu amintirea începutului vacanței de vară, cel mai frumos moment din an pentru oricine.
Să ai zile frumoase ! <3
Fata aceea simplă din Brasov ce tânjea după locuri calde buzoiene a trăit mult timp în mine, până când, nu ştiu cum, am lăsat-o să plece. Da, de la cărţi la senzaţii adevărate e pas lung. Azi nu mai e la fel: nici varsta, nici balciul. Dar nu sunt nostalgică, cum des spun, ci recunoscătoare…
Amintiri toti ai mei nu mai sunt iar eu sunt batrin si …..pling
…şi dintre ai mei au dispărut asa, pe rand. Lacrimile ne spală amintirile, Vladimir. Mulţumesc.
Incredibil cat de vii iti sunt amintirile anilor dragi de odinioara, Adriana… 🙂 Le descrii atat de colorat de parca le-ai fi trait ieri. Atatea detalii savuroase, tu sigur nu esti scenarista? 😀
Pentru mine, 23 iunie va ramane o data intiparita in suflet. Ziua cand am descoperit un castel entuziasmant de care m-am indragostit pe loc. 🙂 Pasind prin labirintul de coridoare si scari m-am simtit ca un copil intr-o lume magica. Adulmecand misterul, la fiecare colt speram sa descopar ceva fantastic. 😛 😀
Tu poţi fii o castelană gata de a fi scoasă din turnul ei de fildes. Ma recunosc…prin zodie, chiar. În rest…esti prea bună cu mine; eu doar retin ce imi place, ce mă marchează, ce a dat culoare vietii mele, destul de simple..altfel..
Faci ce faci şi-mi aminteşti de mine şi de Drăgaica mea, numai că prin părţile vâlcene i se spune „Sânziene”. Parcă alt farmec aveau toate când eram mici, până şi standurile alea cu papuci de gumă maro. Doamne ce-aş vrea să mai zbor o zi acasă, acolo…păcat că acolo nu mai e nimic ca atunci…
…atât am scris despre papuci, dar cuvântul ”gumă” nu mi-a trecut prin minte. Vezi cum concepem amândouă scenariile amintirilor noastre din copilărie?
Faci ce faci şi ne readuci în suflet mirosul verilor din copilărie, al vacanţelor însorite, al zilelor fără griji. Avem nevoie de amintiri, de cuvinte frumoase, să reînviem tot ce a fost imaculat… 🙂
Așa e, amintirile noi înlocuiesc amintirile vechi. Doar cele care au atins sufletul sau au lăsat urme (mai ales cele plăcute) în inimă au rezistat. Oricum amintirile copilăriei sunt cele mai puternice și cele mai dragi, atunci albastrul cerului și verdele copacilor, pădurilor… erau precum sufletul nostru de copii. Mulțumesc pentru amintirile din copilărie, zile de vară frumoase !
Doamne bine mai era ! Copilaria nu ai cum sa o uiti…si ai dreptate, loculrile sunt in multe cazuri schimbate in rau…multa nostalgie in scierea ta…sa ai o zi senina
Frumoasă postare, inspirată repostare. Te-ai mai căpătat cu o sânziană în preajmă, fie ea aşaaa, mai virtuală, şi eu sunt născută de sânziene, acu’ vreo 45 de ani în urmă. Ca urmare, vei fi veşnic ocrotită, veşnic iubită şi drăgălită. Te pup cu drag din Moldova.
Vai, stiu Dragaica foarte bine, tanjeam mult sa ajungem, dar pana la urma ne multumeam cu balciul de la Mizil, care era de Sf.Petru, la o saptamana dupa cel de la Buzau. Am ajuns de 2 ori in copilaria mea, era ceva mai mare si mai aglomerat decat cel de la Mizil….Spun ca tanjeam, pentru ca erau multi din satul nostru care mergeau si la Buzau de Dragaica si la Mizil de Sf. Petru. Doamne si cate planuri de faceam! Noi pentru dat in comediii(stiu exact cum suna cuvantul), mama pentru cumparat papuci de plastic. Se pare ca doar acolo se gaseau, sau de acolo obisnuiau ele mamele sa cumpere :). Papucii de plastic aveau 2 surse: balciul, sau ca suvenir adus de la cei care mergeau in concediu la mare. Satul meu este la 3 km de locul unde se organiza balciul de la Mizil, si de regula ori mergeam pe jos, ori cu cate o caruta special tocmita pentru balci.N-am ratat nici un balci, pana am intrat la liceu; era sarbatoarea vacantei mari. N-as putea sa uit niciodata gustul merelor de vara acrisoare, parguite/coapte, luate din merii crescuti pe marginea drumului. Acum merii nu mai exista, asa cum nu mai exista nici ai mei, si nu-mi mai vine sa ma duc pe acolo, decat cand ii pomenesc pe ei. Si-mi doresc din toata inima sa-mi pun in gradina mea un astfel de mar, numai ca nu mai am de unde sa il iau. Parca toata lumea a pierdut merele de vara ale copilariei noastre.
Sunt sigura ca stii despre ce mere vorbesc, unele erau acre, micute, care se coceau la sfarsitul lunii iunie si deveneau rosii si acidulate, altele dulci, nebunie totala :), altele acrisoare care deveneau galbene cand se coceau. Toate erau extraordinare, asta mancam mai toata ziua.
Eu te citesc constant draga mea Adriana, dar nu am comentat niciodata. Regasesc in articolele scrise de tine toate gandurile si amintirile despre ai mei si satul meu. Parca povestesti amintirile mele!
Cu mult drag,
Leea