Aveam opt ani, atât. Nici prea mulţi, nici prea puţini. Stăteam în centrul Braşovului, într-o casă a cărei poartă mă fascina teribil. Mă fascinează şi acum când trec pe acolo. E neschimbată. Nu aveam spaţiu; locuiam patru persoane într-o cameră pe care ai mei, cu dibăcie, o împărţiseră în două. Atunci am auzit, prima dată, cuvântul „glasvand”, adică acel perete despărţitor. Nici nu ştiu dacă l-am mai auzit prea des, de atunci. Era frumos pentru mine și nu mi se părea că aveam nevoie de mai mult. Ehehe, frumos gând, dar parcă ireal, azi. Pe tata îl știam tot timpul plecat, iar mama şi sor’-mea erau ca o muzică bună pentru mine. Nu simţeam că suntem în plus sau în minus. Trăiam liniștit printre ambițiile celor mari și preocupări banale.
Sor’-mea a fost cel mai vesel copil. Şi cel mai senin. Era suficient să-i dai o lingură şi o oală drept jucărie şi făcea cele mai năstruşnice jocuri. Dădea de mâncare tuturor din jur, bătea în ea, amesteca în gol, punea oala în loc de pălărie şi lingura drept ţigară şi era cucoană. Ce mai? Şi câte, şi mai câte. Avea cinci ani şi nimic de făcut. Eu, în schimb, cea mare, aveam o grămadă de îndatoriri. Oi fi avut şi drepturi, dar în lumea mea, de atunci, nici nu se vorbea despre ele, nici nu se ştiau măcar, aşa că şi obligaţiile mele nu-mi prea păreau corvoadă. Trebuiau făcute şi gata!
tata și…șase stații
Tata era zugrav. Mi se părea cea mai grozavă meserie. Toată ziua era pe drumuri. Dacă nu era la serviciu, sigur avea el un ciubuc. Aduna tatăl meu precum furnica. Îi intrase în cap să ne ia casă. Şi ne-a luat de-a lungul vieţii trei case, nu una, dar asta e altă poveste şi se întâmpla în alte timpuri. Pleca tata de acasă ca un clovn – vopsit tot pe haine, cu o ciupilică ce nu încăpea pe capul lui, cu ditamai părul creţ, de parcă era din clanul Jackson. Cu bidoane, perii, roluri, mistrii şi cine ştie câte alte pensule şi ustensile. Făcea vreo două drumuri până la adresa cu pricina. Taxi nu lua niciodată, ar fi scăzut visteria şi…. „nu era tocmai bine”.
N-aveam telefon. Ba eu, când vedeam unul, stăteam pironită în faţa lui doar, doar, o suna, să ştiu şi eu ce sunet poate să scoată minunea aia de aparat. Aşa că, mesagerul era nea Vasile, vecinul, zugrav şi el dar cu mai mult noroc, la vremea aceea; deşi avea, săracul, trei fete. Da, dar avea și spaţiu pe măsură şi adunase, el știa de ce, mai multă invidie pe tata. Că, deh, prea se descurca! Însă, cel mai tare îmi plăcea la ei că aveau baia în casă, dar n-aveam voie să arat asta prea mult, mai ales că tata ne promisese că, nu peste mult timp, ni se va schimba și nouă norocul. Într-o zi, nea Vasile îi transmite mamei că tata şi-a uitat acasă o plasă foarte importantă şi neapărat, într-o oră, să facă bine să i-o trimită.
Mama, nici una, nici două, ne îmbrăcă pe amândouă, ne dă plasa în mână, ne urcă în TROLEIBUS, şi ne spune sec:
-Număraţi șase staţii şi coborâţi, aţi înţeles? Eu-mută. Nimic nu ziceam, ea continua:
-Pe urmă, coborâţi, traversaţi, nu-i dai drumul soră-tii la mână, mergeţi tot înainte şi daţi de tac’-tu? Clar?
Nu, nu era clar, dar ce conta, mai ales că şi la întoarcere trebuia să numărăm tot șase staţii. Of? Cui să-i spui, cui să te jelui? Tocmai proprii părinţi ne puneau la astfel de încercări. Sor’-mea, deja, se zbenguia pe scaunul pe care abia ne aşezasem. Eu eram încremenită de spaimă, iar când troleibusul s-a pus în mişcare, m-am pornit, frate, pe plâns, de nu mă putea opri nimeni şi nimic. Dacă uitam câte staţii au trecut, câte vor mai fi; dacă şoferul vede că nu e nimeni în staţie sau nu coboară nici măcar un om şi nu opreşte defel, şi atunci sărim peste vreuna? Dacă n-am înţeles, ne rătăcim şi ne omoară mama? Ce mă fac? Dom’ le, povestea cu drobul de sare era mic copil pe lângă temerile mele. Dacă, dacă, dacă……
Într-un sfârşit, după ce au sărit de vreo două ori vestiţii captatori şi m-am prins că nu e staţie, am traversat cu sor’-mea de mână, care din empatie, încă, îşi continua bâzâitul, i-am predat plasa tatălui nostru, ce ne-a apostrofat, cum îi era vorba: „Pe unde-aţi umblat, tu-vă mama voastră? De când vă aştept!” Ne-a repus în troleibus şi ne-am întors numărând staţii.
De atunci, mă chinuie o întrebare: – de ce ne-a trimis mama pe noi şi nu s-a dus chiar ea? Şi ce curaj să ai să laşi, doi copii, lelea? Dar ce mă mai mir?Ne urca ea în tren, „ne dădea în grija conductorului”, până în Făurei, unde ne aştepta tataia! Alte vremuri, alte amintiri, alţi oameni! Dar multă vreme, chiar şi acum, când urc într-un autobus, deşi o fac rar, număr staţiile. Doar că nu mai plâng. Îmi plânge doar sufletul…..după tata şi a mea copilărie când el era tânăr şi frumos!
Mda, nu era uşor. Dar exista ceva în cămăruţa aceea, ceva ce alţii nu aveau.
…corect. Mulţumesc, Adrian…mai ales pentru timpul tău!
Si eu am copilarit intr-o camaruta igrasioasa, cu WC-ul in afara casei. Importanta la varsta aceea (imi amintesc ca prin ceata ca deh…au trecut multi ani si mi-am ingropat parte din amintiri) era dragostea mamei si senzatia de siguranta pe care ar fi trebuit sa o ofere…sunt multe de spus, ce bine ca nu mai sunt copil. Cred ca m-am nascut „batrana”. Vezi Adriana ce efect ai? Am cazut in butoiul cu melancolie, asta inseamna ca ai reusit sa transmiti ceva, nu-i putin lucru!
Si eu simt că m-am născut bătrană. Lipsurile copilariei le-am simtit diferit, cred. Eram des luată de bunica mea şi atunci toate zbaterile parintilor nu erau simtite permanent de copilul din mine. In plus, nici ca adult nu am fost scutita de greutati, dar asta e altă poveste. Sunt onorată, Mona, să-mi fi comentat pe blog. Mă citeşte suficientă lume, îmi lasă semne pe Fb, dar aici pun o parte din mine. Tu ai inteles din prima lucrul asta. Mulţumesc
Dacă nu ai fi crescut asa, nu ai fi avut același suflet frumos pe care îl ai acum. Tot ce ne este dat de viata, ne este dat cu rost, noi trebuind doar sa ne deschidem ochii minții pentru a înțelege ce și de ce. Îți las ceva ca dar de suflet.http://copaculcuvise.blogspot.ro/2013/10/lucruri-marunte.html
Faci tu ce faci, Adriana, si-mi deschizi ferestrele amintirilor. In ultima vreme am fost cam ocupata si am intrat in viteza pe blogul tau. Aveam cam 9-10 anisori, fratele meu era mic ( diferenta intre noi este de 8 ani) si se aproia Craciunul. Mama voia sa framante cozonaci si nu avea drojdie. Tu stii bine ca nu se gasea nimic in perioada de dinainte de revolutie si cat de greu se procurau toate. Pe vremea aceea locuiam in Cartierul Stragu Rosu si o luam la pas pana in Bartolomeu ca sa gasesc drojdie pentru cozonacii mamei. Era clar. Nu ma puteam intoarce acasa fara drojdie si trebuia sa caut pana gaseam. Durau ore pana cand reuseam sa ma intorc acasa cu un pachet mare de drojdie si intram in casa victorioasa, ca dupa o lupta crancena in care Napoleon castiga o batalie. Mai rau era cand trebuia sa ma duc la coada la carne.Mi-aduc aminte ca vinerea seara, imi luam scaunelul, ma postam in fata vitrinei macelariei de la Complexul Steagu si motaiam pana sambata dimineata la ora 7, cand veneau macelarii si deschideau. Coada era groasa, ca doar nu eram numai eu. Cand se deschideau usile macelariei, ma simteam strivita de corpurile barbatilor si femeilor, asa incat cu greu ma baga cineva in seama. Isi mai facea mila de mine cate o femeie si imi facea loc, iar intr-un tarziu, cu biletul scris de mama, pe care-l tineam strans in mana, ii ceream macelarului : un kil de vrabioara, un kil de cotlet, un kil de pulpa si o jumatate de kil de ficat. Ajungeam acasa moarta de oboseala, cu biletul motolit in mana, dar fericita ca am reusit sa nu ma intorc acasa cu mana goala.
…cu siguranţă cred că cei ce au pus umărul la formarea mea ca om sunt multumiti de mine, chiar dacă nu am părut a tine drumul drept totdeauna. Multumesc, Maria! Vin imediat spre darul de la tine…
Articolul acesta îmi aduce aminte de o întâmplare de foarte de mult. Aveam 2sau 3 ani. Primul concediu la mare al părinţilor mei. Gara de Nord, un tren arhiplin! Am fost strecurat pe geamul unui compartiment în care se presupunea că ai mei aveau bilete. Destinaţia, Mangalia. Pleacă trenul, eu stăteam pe măsuţa aia din compartiment încercând să-mi zăresc părinţii. O femeie îmbrăcată in bej (mi-o aduc perfect aminte) încearcă să mă liniştească. Tot drumul n-am scos un cuvânt şi am fost foarte cuminte. Când s-a mai eliberat trenul, adică la Constanţa s-a deschis uşa compartimentului şi a apărut tata. Mai ţin minte doar că doamna în bej a spus că am fost foarte cuminte pe parcursul călătoriei. Probabil că eram paralizat de spaimă! 🙂
…stiu că riscam să vorbim cum ne vorbeau părintii noştri: „pe vremea mea”. Departe de mine asta! Vreau să aduc doar diferentele unor vremuri parcă ireale in contrast cu cele de acum. Povestea ta pare oricand a mea, doar eu stiu de cate ori am stat la cozi, la ore nepotrivite, chinuita si moarta de somn şi oboseala. Apoi plecam la scoala unde nu aveam voi sa motăi. Dar, na…vremuri duse, emotii primare…de copii ale altor timpuri…
Cunosc sentimentul! Crd că ai eliberat iar o amintire! Asta a ta e delicioasă! Deci nu ai stat totdeauna la mare? Interesant…
Grea dar frumoasă ţi-a fost copilăria. Ţi se dădea responsabilitate de mică şi cred că n-ai fi omul de astăzi dacă nu numărai şase staţii, dacă n-aveai grijă de sora ta. Şi pe mine mă uşuiau ai mei la cumpărături, mai ales când eram la ţară, la bunici. Ţin minte şi acum că câtâ teamă treceam pe la poarta lui nea Coliţă care avea mereu câinii dezlegaţi, în drum. Parcă-l vâd când îmi zicea „nu muşcă!” şi eu încremeneam acolo de frică.
…grea…nu! Altfel decat acum, cu responsabilitati mai multe si lipsuri ale vremurilor comuniste. Plus gandirea părintilor care aveau mentalitati ciudate. Riscul parcă nu intra in definitiile lor. Aveau alte frici: de apă, de pădure, de „golani” etc. Mă intreb dacă am avut vreodată frică de caini. Nu-mi amintesc. Ah, ba da. Un catel mic m-a lătrat rau de tot, isteric şi m-am speriat că era intuneric…
Articolul tau mi-a adus aminte ce copilarie privilegiata am avut noi, generatia veche. Iti multumesc Adriana! Eu la 8 ani traiam la internat printre straini si am invatat multe. Dar azi nu mi-as lasa baietelul singur in lume la o varsta asa frageda chiar daca stiu ca asta l-ar cali.
…la 8 ani la internat? M-ai luat. Da, acum sunt paranoică şi când merg pe stradă şi văd părinţi nu tocmai precauţi. Eram privilegiaţi, nu zic nu, dar tare mi-era teamă de lume şi atunci, şi îmi agăţam privirea de oricare alta, din jur, ce părea puţintel mai caldă. Mulţumesc de vizită, frumoasa mea!
Ce am mai numarat si eu la statii! Eu stateam in cartierul Pajura si mergeam la scoala de muzica langa Gara Basarab. Mergeam cu troleibuzul si vorba ta, numaram statiile la dus si la intors.
Acest exemplu vine să întregească seria responsabilităţilor timpurii pe care le-am primit noi. Unele erau bune, dar de unele m-aş fi lipsit…bucuroasă.
Cred că nu există om din generațiile noastre care să nu fi avut stațiile lui de numărat… Mulți dintre noi le numărăm în continuare. Obișnuință? Nostalgie? Dorul de perioada copilăriei? Nu știu, dar eu de câte ori mă întorc în timp, o fac cu plăcere și nu știu cum se face că îmi amintesc mai mult lucrurile frumoase! 🙂
Faptul că ne dispar OAMENII, simbolurile noastre dragi, face să apară la suprafaţă acele amintiri minunate, uitate, ascunse în fărâme de suflet şi ne alină. Devin sclipitoare şi magice şi imi face bine sa gasesc persoane care imi impărtăşesc stările. Mulţumesc de popas, pentru vorbe, pentru că ai lăsat un semn aici. Acest articol e printre primele scrise.
Ce sa zic? Ai deschis ca de obicei, o usa a unei camarute ce o vizitez din ce in ce mai des…amintindu-mi intamplari traite parca ar fi fost ieri. Prima data cand m-am suit in tren a fost cu ocazia plecarii sa dau admitere la liceu si tot asa, mama mi-a zis sa numar statiile pentru a sti unde sa cobor, dar eu, baiat mare, deh, aveam chiar si buletin, am stat numai pe culoar la fereastra si citeam numele acestora, care pentru mine unele erau parca din alta lume: Pucioasa, Scarlenta, Laculete, Doicesti, Aninoasa, Targoviste, Vacaresti, Cazaci, Nucet…A, aici trebuia sa cobor, dar unde-o fi liceul? M-am luat dupa alti copii care erau cu parintii si aveau ca si mine geamantan (am stat de la inscriere pana la afisarea rezultatelor, la internat, vreo doua saptamani, timp in care am vorbit doar o data cu mama la telefon prin aviz telefonic) Nu pot spune ca a fost greu, nici usor, asta era mentalitatea epocii respective, sa te responsabilizeze chipurile….Nu ca a fost rau, copii i-am educat tot cam asa (fiind fete parca mai cu grija, dar tot cu ideea de a fi independente si responsabile) dar in zilele acestea mi-e teama sa procedez la fel cu nepoteii!
…uite ca recitesc azi acest comentariu si nu stiu cum a scapat fara raspuns, dar regasesc cuvintele pe care mi le-ai scris azi si tot ma infioara la gandul celor trecute. Sa va cresteti nepotii cu iubire si sa le construiti si lor amintiri, caci nu uita, din punctul meu de vedere, m-as fi lipsit atunci de unele ….emotii. Prea imi bubuiau in piept.
Copilaria raamane totusi cea mai frumoasa amintire pentru fiecare dintre noi, inclusiv pt tine…sa-ti mearga bine…
…cu adevarat. Mereu mă intorc sa-mi incarc bateriile. Chiar si azi am facut-o.., după cum se vede..că las abia acum raspuns..
Noapte de vis ! <3
cat de frumos povestesti! te imbratisez!
..de trei ani spui asta…
Asa ma bucur ca v-am gasit blogul.
…tu ai căutarile tale surprinzatoare..
Numaratul statiilor… 🙂 Mi-a amintit si mie de-o intamplare din copilarie, doar ca eram putin mai mare, poate sa fi avut vreo 10 ani…
Alte vremuri. Cand oamenii nu erau atat de tematori in fata a orice. Azi, multi nu-si lasa copiii nici sa traverseze o strada singuri. Chiar daca e posibil sa existe unele pericole diferite azi, eu tot cred ca nu-i deloc bine.
Frumoase amintiri, frumos ai scris despre ele. Te imbratisez.
Foarte greu sa ai un control intre libertatile si ingradirile din vremurile noastre și cele de azi. Eu n-as face fata. Imi lipsesti, sper sa fii bine..
Buna Adriana. Imi aduc aminte de acele vremuri si stiu ca mai toti copiii erau trimisi dupa diverse si mergeam si cu tramvaiul, cu autobuzul ca sa ne descurcam, probabil. Bine, deseori mergeam in grupuri.
Aceasta era mentalitatea de atunci. Eu am fost copilul generatiei cu cheia la gat. Erau vremuri in care functionam asa toti.
Iar cel mare il ducea pe cel mic :))
In fine, n-am avut responsabilitati foarte mari, pt ca la bloc era altceva. Dar, mai stiu, ca noi, toate fetele, trebuia sa invatam putina gospodarie :)) pe care acum ne-o usureaza tehnologia inalta :))
Ni se dadeau si sarcini practice de facut. Eram tare necajita cand o prietena nu putea sa iasa afara sambata pentru ca mama ei o punea la treaba.
Ehe, si aici la capitala erau batatoare pentru covoare si sa vezi ce era. Dar, tare mult ne mai placea sa ne agatam de ele, sa facem acrobatii si sa inventam diverse jocuri. Iar cand ne odihneam ne asezam pe bara de jos si da-i cu ciondaneala in rasete, de administratorul in varsta pe atunci a hotarat sa o taie, ca era prea multa galagie
Aici vreau sa descriu doar un fel de a fi atunci.
Acum copiii merg cu parintii cu automobilul pana in fata liceului sau scolii. Nici nu stiu traseul sau pe unde merg. Sunt ditai adolescentii care nu stiu sa mearga pe strada sau nu stiu sa stea frumos pe un scaun in autobuz.
Si totusi sunt vremuri grele sa iti lasi copilul sa umble singur in „democratia” asta si chiar periculos
Ultima ta fraza a incheiat totul magistral: e periculos sa lasi copiulul singur prin democratia asta. Simplitatea vremurilor noastre ne tinea departe de alte belele. Nouă ne era teama ca am uitat de all cincilea buna ziua dat vecinei de la trei sau ca n-am adunat destula maculatura sau ca muream la cozi interminabile pentru lucruri pe care acum nici nu le cumpar, dar atunci erau aur. Sora mea a simtit altfel vremurile.Firea omului face diferenta, sa stii. Si acum, si atunci am fost rezervata, precauta, fricoasa. Sora mea era curajoasa, vesela, infipta. Lucruri care schimba perceptiile…total, te asigur. Si desi am trait in simbioza, ea a ramas la fel de puternica pe cand eu..m-am straduit sa fiu. cuvantul definitoriu: straduinta. Te pup, Anca. Multumesc, mi-ai adus și bătătorul de covoare in povesti, cred ca lipsea de pe aici.
Erau alte vremuri atunci. Si eu am trait cu cheia de gat, stand 4-5 ore pe zi singura, dupa ce veneam de la scoala. M-a amuzat faza cu telefonul. Poate pentru ca mi-am adus aminte cum il priveam pe al vecinilor. atunci când eram în vizită la ei și se pornea să sune. Nici nu stiu cum om fi trait pe vremea aia fara telefoane, zau. De unde stiam daca trebuie sa luam paine si cata? 😀
Am trăit diferit și nu sunt nostalgica deloc. Mi-am dorit schimbarea și oricat de greu imi pare acum, greul de atunci a fost infinit. Eu povestesc aici, de emoția aia pe care mi-o dadea …necunoscutul. Ah, ca era simplist și ciudat, da, dar de cate ori nu bâjbâim acum, tot fără busolă, dar, în final, nu rămâne decât gust amar? Asa că adunăm și noi picuri de amintiri să facem călimara noastră cu povești reale, duse și trăite cu emoții care acum par inocente.
Sa ma ierti pentru raspunsul intarziat. Eu urasc sa las comentarii la care nu primesc raspuns și uite-mă intr-o situatie asemanatoare. Revin pe blog cu forte proaspete. Nu ca voi, desi mereu mă intreb cum și pentru cine scrieti voi atat de multe articolase publicitare? Uite un aspect pe care nu știu a-l bifa in blogging. Semn ca voi ramane mereu un om care aduna cuvinte si le varsa aici, nu ca nu mi-ar placea si varianta voastra, dar habar nu am cum. Sb ul a fost primamea incercare. E drept, reușita.
Ce frumos, eu nu am amintiri cu stații, dar îmi amintesc cum alergam prin ploaie de la o scara de bloc la alta, cum făceam parada modei pe palierul scării și cum ne imaginam ca ultimul etaj : cel ce sa în terasa blocului, era un loc secret și nu îl știa nimeni, off ce vremuri frumoase și sa nu uit veșnică cheie la gat 🙂
Alina, cu ocazia acestui comentariu m-am abonat la blogul tau, si chiar am pus umarul la adaugarea unui vizitator pe canalul tau de youtube la o prezentare. Te felicit și-ti doresc succes in tot ce faci.
Am raspuns mai greu, din motiv de vacanta si rupere de realitate. De fapt, mă vezi…fug din realitati în unele trecute, pe care le-as uita daca nu le-as consemna, in felul meu, aici. Da, cheia aia de gat ne-a fost parolă de trecere…din niște vremuri tulburi, dar inocente..in una in care datul din coate e emblematic. Trista concluzie..
Adriana, eu am numărat stații și când eram mare. Când am ajuns prima oară la Viena și trebuia să schimb gările. Eram ceferistă și am plecat cu copilul de mâna să mă întâlnesc cu soțul meu la Veneția. Trenul nu era direct, schimbam gările. Ei bine, mi se spusese să număr x stații și stăteam foarte calmă. Până m-am prins că statiile erau facultative, și nu vedeam nicio gară. Panică, timpul era scurt iar eu germană, ioc. Până la urmă m-au descurcat niște indieni frumoși, ca-n filme, doi tineri cu turbane frumos colorate care vorbeau engleză. Luasem tramvaiul corect dar în direcția opusă. Am coborât și l-am luat în direcția corectă. Indienii, la geam, ne salutau și zâmbeau cu toți dinții lor albi. Dar ce frumoasă mi s-a părut Viena din tramvai atunci 🙂
Da, am și eu ceva amintiri despre situatii cu numaratul statiilor, prin 2004 undeva in FERRARA, dar mie imi suna mai tare, si acum, dupa atatia ani, bataile inimii si panica, decat povestea. Tu, în schimb, vesnic omul amanuntelor peste care altii ar sari. Te ador. Viena…oare cum o arata din…tramvai? NU stiu de o voi vedea vreodata, indiferent de mijloc de transport, dar cu tine am vazut, parca, si indienii cu turban. Multumesc.
Mda, nu era uşor. Dar exista ceva în cămăruţa aceea, ceva ce alţii nu aveau.
…corect. Mulţumesc, Adrian…mai ales pentru timpul tău!
Si eu am copilarit intr-o camaruta igrasioasa, cu WC-ul in afara casei. Importanta la varsta aceea (imi amintesc ca prin ceata ca deh…au trecut multi ani si mi-am ingropat parte din amintiri) era dragostea mamei si senzatia de siguranta pe care ar fi trebuit sa o ofere…sunt multe de spus, ce bine ca nu mai sunt copil. Cred ca m-am nascut „batrana”. Vezi Adriana ce efect ai? Am cazut in butoiul cu melancolie, asta inseamna ca ai reusit sa transmiti ceva, nu-i putin lucru!
Si eu simt că m-am născut bătrană. Lipsurile copilariei le-am simtit diferit, cred. Eram des luată de bunica mea şi atunci toate zbaterile parintilor nu erau simtite permanent de copilul din mine. In plus, nici ca adult nu am fost scutita de greutati, dar asta e altă poveste. Sunt onorată, Mona, să-mi fi comentat pe blog. Mă citeşte suficientă lume, îmi lasă semne pe Fb, dar aici pun o parte din mine. Tu ai inteles din prima lucrul asta. Mulţumesc
Dacă nu ai fi crescut asa, nu ai fi avut același suflet frumos pe care îl ai acum. Tot ce ne este dat de viata, ne este dat cu rost, noi trebuind doar sa ne deschidem ochii minții pentru a înțelege ce și de ce. Îți las ceva ca dar de suflet.http://copaculcuvise.blogspot.ro/2013/10/lucruri-marunte.html
Faci tu ce faci, Adriana, si-mi deschizi ferestrele amintirilor. In ultima vreme am fost cam ocupata si am intrat in viteza pe blogul tau. Aveam cam 9-10 anisori, fratele meu era mic ( diferenta intre noi este de 8 ani) si se aproia Craciunul. Mama voia sa framante cozonaci si nu avea drojdie. Tu stii bine ca nu se gasea nimic in perioada de dinainte de revolutie si cat de greu se procurau toate. Pe vremea aceea locuiam in Cartierul Stragu Rosu si o luam la pas pana in Bartolomeu ca sa gasesc drojdie pentru cozonacii mamei. Era clar. Nu ma puteam intoarce acasa fara drojdie si trebuia sa caut pana gaseam. Durau ore pana cand reuseam sa ma intorc acasa cu un pachet mare de drojdie si intram in casa victorioasa, ca dupa o lupta crancena in care Napoleon castiga o batalie. Mai rau era cand trebuia sa ma duc la coada la carne.Mi-aduc aminte ca vinerea seara, imi luam scaunelul, ma postam in fata vitrinei macelariei de la Complexul Steagu si motaiam pana sambata dimineata la ora 7, cand veneau macelarii si deschideau. Coada era groasa, ca doar nu eram numai eu. Cand se deschideau usile macelariei, ma simteam strivita de corpurile barbatilor si femeilor, asa incat cu greu ma baga cineva in seama. Isi mai facea mila de mine cate o femeie si imi facea loc, iar intr-un tarziu, cu biletul scris de mama, pe care-l tineam strans in mana, ii ceream macelarului : un kil de vrabioara, un kil de cotlet, un kil de pulpa si o jumatate de kil de ficat. Ajungeam acasa moarta de oboseala, cu biletul motolit in mana, dar fericita ca am reusit sa nu ma intorc acasa cu mana goala.
…cu siguranţă cred că cei ce au pus umărul la formarea mea ca om sunt multumiti de mine, chiar dacă nu am părut a tine drumul drept totdeauna. Multumesc, Maria! Vin imediat spre darul de la tine…
Articolul acesta îmi aduce aminte de o întâmplare de foarte de mult. Aveam 2sau 3 ani. Primul concediu la mare al părinţilor mei. Gara de Nord, un tren arhiplin! Am fost strecurat pe geamul unui compartiment în care se presupunea că ai mei aveau bilete. Destinaţia, Mangalia.
Pleacă trenul, eu stăteam pe măsuţa aia din compartiment încercând să-mi zăresc părinţii. O femeie îmbrăcată in bej (mi-o aduc perfect aminte) încearcă să mă liniştească. Tot drumul n-am scos un cuvânt şi am fost foarte cuminte. Când s-a mai eliberat trenul, adică la Constanţa s-a deschis uşa compartimentului şi a apărut tata. Mai ţin minte doar că doamna în bej a spus că am fost foarte cuminte pe parcursul călătoriei. Probabil că eram paralizat de spaimă! 🙂
…stiu că riscam să vorbim cum ne vorbeau părintii noştri: „pe vremea mea”. Departe de mine asta! Vreau să aduc doar diferentele unor vremuri parcă ireale in contrast cu cele de acum. Povestea ta pare oricand a mea, doar eu stiu de cate ori am stat la cozi, la ore nepotrivite, chinuita si moarta de somn şi oboseala. Apoi plecam la scoala unde nu aveam voi sa motăi. Dar, na…vremuri duse, emotii primare…de copii ale altor timpuri…
Cunosc sentimentul! Crd că ai eliberat iar o amintire! Asta a ta e delicioasă! Deci nu ai stat totdeauna la mare? Interesant…
Grea dar frumoasă ţi-a fost copilăria. Ţi se dădea responsabilitate de mică şi cred că n-ai fi omul de astăzi dacă nu numărai şase staţii, dacă n-aveai grijă de sora ta.
Şi pe mine mă uşuiau ai mei la cumpărături, mai ales când eram la ţară, la bunici. Ţin minte şi acum că câtâ teamă treceam pe la poarta lui nea Coliţă care avea mereu câinii dezlegaţi, în drum. Parcă-l vâd când îmi zicea „nu muşcă!” şi eu încremeneam acolo de frică.
…grea…nu! Altfel decat acum, cu responsabilitati mai multe si lipsuri ale vremurilor comuniste. Plus gandirea părintilor care aveau mentalitati ciudate. Riscul parcă nu intra in definitiile lor. Aveau alte frici: de apă, de pădure, de „golani” etc. Mă intreb dacă am avut vreodată frică de caini. Nu-mi amintesc. Ah, ba da. Un catel mic m-a lătrat rau de tot, isteric şi m-am speriat că era intuneric…
Articolul tau mi-a adus aminte ce copilarie privilegiata am avut noi, generatia veche. Iti multumesc Adriana! Eu la 8 ani traiam la internat printre straini si am invatat multe. Dar azi nu mi-as lasa baietelul singur in lume la o varsta asa frageda chiar daca stiu ca asta l-ar cali.
…la 8 ani la internat? M-ai luat. Da, acum sunt paranoică şi când merg pe stradă şi văd părinţi nu tocmai precauţi. Eram privilegiaţi, nu zic nu, dar tare mi-era teamă de lume şi atunci, şi îmi agăţam privirea de oricare alta, din jur, ce părea puţintel mai caldă. Mulţumesc de vizită, frumoasa mea!
Ce am mai numarat si eu la statii! Eu stateam in cartierul Pajura si mergeam la scoala de muzica langa Gara Basarab. Mergeam cu troleibuzul si vorba ta, numaram statiile la dus si la intors.
Acest exemplu vine să întregească seria responsabilităţilor timpurii pe care le-am primit noi. Unele erau bune, dar de unele m-aş fi lipsit…bucuroasă.
Cred că nu există om din generațiile noastre care să nu fi avut stațiile lui de numărat… Mulți dintre noi le numărăm în continuare. Obișnuință? Nostalgie? Dorul de perioada copilăriei? Nu știu, dar eu de câte ori mă întorc în timp, o fac cu plăcere și nu știu cum se face că îmi amintesc mai mult lucrurile frumoase! 🙂
Faptul că ne dispar OAMENII, simbolurile noastre dragi, face să apară la suprafaţă acele amintiri minunate, uitate, ascunse în fărâme de suflet şi ne alină. Devin sclipitoare şi magice şi imi face bine sa gasesc persoane care imi impărtăşesc stările. Mulţumesc de popas, pentru vorbe, pentru că ai lăsat un semn aici. Acest articol e printre primele scrise.
Ce sa zic? Ai deschis ca de obicei, o usa a unei camarute ce o vizitez din ce in ce mai des…amintindu-mi intamplari traite parca ar fi fost ieri. Prima data cand m-am suit in tren a fost cu ocazia plecarii sa dau admitere la liceu si tot asa, mama mi-a zis sa numar statiile pentru a sti unde sa cobor, dar eu, baiat mare, deh, aveam chiar si buletin, am stat numai pe culoar la fereastra si citeam numele acestora, care pentru mine unele erau parca din alta lume: Pucioasa, Scarlenta, Laculete, Doicesti, Aninoasa, Targoviste, Vacaresti, Cazaci, Nucet…A, aici trebuia sa cobor, dar unde-o fi liceul? M-am luat dupa alti copii care erau cu parintii si aveau ca si mine geamantan (am stat de la inscriere pana la afisarea rezultatelor, la internat, vreo doua saptamani, timp in care am vorbit doar o data cu mama la telefon prin aviz telefonic) Nu pot spune ca a fost greu, nici usor, asta era mentalitatea epocii respective, sa te responsabilizeze chipurile….Nu ca a fost rau, copii i-am educat tot cam asa (fiind fete parca mai cu grija, dar tot cu ideea de a fi independente si responsabile) dar in zilele acestea mi-e teama sa procedez la fel cu nepoteii!
…uite ca recitesc azi acest comentariu si nu stiu cum a scapat fara raspuns, dar regasesc cuvintele pe care mi le-ai scris azi si tot ma infioara la gandul celor trecute. Sa va cresteti nepotii cu iubire si sa le construiti si lor amintiri, caci nu uita, din punctul meu de vedere, m-as fi lipsit atunci de unele ….emotii. Prea imi bubuiau in piept.
Copilaria raamane totusi cea mai frumoasa amintire pentru fiecare dintre noi, inclusiv pt tine…sa-ti mearga bine…
…cu adevarat. Mereu mă intorc sa-mi incarc bateriile. Chiar si azi am facut-o.., după cum se vede..că las abia acum raspuns..
Noapte de vis ! <3
cat de frumos povestesti! te imbratisez!
..de trei ani spui asta…
Asa ma bucur ca v-am gasit blogul.
…tu ai căutarile tale surprinzatoare..
Numaratul statiilor… 🙂 Mi-a amintit si mie de-o intamplare din copilarie, doar ca eram putin mai mare, poate sa fi avut vreo 10 ani…
Alte vremuri. Cand oamenii nu erau atat de tematori in fata a orice. Azi, multi nu-si lasa copiii nici sa traverseze o strada singuri. Chiar daca e posibil sa existe unele pericole diferite azi, eu tot cred ca nu-i deloc bine.
Frumoase amintiri, frumos ai scris despre ele. Te imbratisez.
Foarte greu sa ai un control intre libertatile si ingradirile din vremurile noastre și cele de azi. Eu n-as face fata. Imi lipsesti, sper sa fii bine..
Buna Adriana. Imi aduc aminte de acele vremuri si stiu ca mai toti copiii erau trimisi dupa diverse si mergeam si cu tramvaiul, cu autobuzul ca sa ne descurcam, probabil. Bine, deseori mergeam in grupuri.
Aceasta era mentalitatea de atunci. Eu am fost copilul generatiei cu cheia la gat. Erau vremuri in care functionam asa toti.
Iar cel mare il ducea pe cel mic :))
In fine, n-am avut responsabilitati foarte mari, pt ca la bloc era altceva. Dar, mai stiu, ca noi, toate fetele, trebuia sa invatam putina gospodarie :)) pe care acum ne-o usureaza tehnologia inalta :))
Ni se dadeau si sarcini practice de facut. Eram tare necajita cand o prietena nu putea sa iasa afara sambata pentru ca mama ei o punea la treaba.
Ehe, si aici la capitala erau batatoare pentru covoare si sa vezi ce era. Dar, tare mult ne mai placea sa ne agatam de ele, sa facem acrobatii si sa inventam diverse jocuri. Iar cand ne odihneam ne asezam pe bara de jos si da-i cu ciondaneala in rasete, de administratorul in varsta pe atunci a hotarat sa o taie, ca era prea multa galagie
Aici vreau sa descriu doar un fel de a fi atunci.
Acum copiii merg cu parintii cu automobilul pana in fata liceului sau scolii. Nici nu stiu traseul sau pe unde merg. Sunt ditai adolescentii care nu stiu sa mearga pe strada sau nu stiu sa stea frumos pe un scaun in autobuz.
Si totusi sunt vremuri grele sa iti lasi copilul sa umble singur in „democratia” asta si chiar periculos
Ultima ta fraza a incheiat totul magistral: e periculos sa lasi copiulul singur prin democratia asta. Simplitatea vremurilor noastre ne tinea departe de alte belele. Nouă ne era teama ca am uitat de all cincilea buna ziua dat vecinei de la trei sau ca n-am adunat destula maculatura sau ca muream la cozi interminabile pentru lucruri pe care acum nici nu le cumpar, dar atunci erau aur. Sora mea a simtit altfel vremurile.Firea omului face diferenta, sa stii. Si acum, si atunci am fost rezervata, precauta, fricoasa. Sora mea era curajoasa, vesela, infipta. Lucruri care schimba perceptiile…total, te asigur. Si desi am trait in simbioza, ea a ramas la fel de puternica pe cand eu..m-am straduit sa fiu. cuvantul definitoriu: straduinta. Te pup, Anca. Multumesc, mi-ai adus și bătătorul de covoare in povesti, cred ca lipsea de pe aici.
Erau alte vremuri atunci. Si eu am trait cu cheia de gat, stand 4-5 ore pe zi singura, dupa ce veneam de la scoala. M-a amuzat faza cu telefonul. Poate pentru ca mi-am adus aminte cum il priveam pe al vecinilor. atunci când eram în vizită la ei și se pornea să sune. Nici nu stiu cum om fi trait pe vremea aia fara telefoane, zau. De unde stiam daca trebuie sa luam paine si cata? 😀
Am trăit diferit și nu sunt nostalgica deloc. Mi-am dorit schimbarea și oricat de greu imi pare acum, greul de atunci a fost infinit. Eu povestesc aici, de emoția aia pe care mi-o dadea …necunoscutul. Ah, ca era simplist și ciudat, da, dar de cate ori nu bâjbâim acum, tot fără busolă, dar, în final, nu rămâne decât gust amar? Asa că adunăm și noi picuri de amintiri să facem călimara noastră cu povești reale, duse și trăite cu emoții care acum par inocente.
Sa ma ierti pentru raspunsul intarziat. Eu urasc sa las comentarii la care nu primesc raspuns și uite-mă intr-o situatie asemanatoare. Revin pe blog cu forte proaspete. Nu ca voi, desi mereu mă intreb cum și pentru cine scrieti voi atat de multe articolase publicitare? Uite un aspect pe care nu știu a-l bifa in blogging. Semn ca voi ramane mereu un om care aduna cuvinte si le varsa aici, nu ca nu mi-ar placea si varianta voastra, dar habar nu am cum. Sb ul a fost primamea incercare. E drept, reușita.
Ce frumos, eu nu am amintiri cu stații, dar îmi amintesc cum alergam prin ploaie de la o scara de bloc la alta, cum făceam parada modei pe palierul scării și cum ne imaginam ca ultimul etaj : cel ce sa în terasa blocului, era un loc secret și nu îl știa nimeni, off ce vremuri frumoase și sa nu uit veșnică cheie la gat 🙂
Alina, cu ocazia acestui comentariu m-am abonat la blogul tau, si chiar am pus umarul la adaugarea unui vizitator pe canalul tau de youtube la o prezentare. Te felicit și-ti doresc succes in tot ce faci.
Am raspuns mai greu, din motiv de vacanta si rupere de realitate. De fapt, mă vezi…fug din realitati în unele trecute, pe care le-as uita daca nu le-as consemna, in felul meu, aici. Da, cheia aia de gat ne-a fost parolă de trecere…din niște vremuri tulburi, dar inocente..in una in care datul din coate e emblematic. Trista concluzie..
Adriana, eu am numărat stații și când eram mare. Când am ajuns prima oară la Viena și trebuia să schimb gările. Eram ceferistă și am plecat cu copilul de mâna să mă întâlnesc cu soțul meu la Veneția. Trenul nu era direct, schimbam gările. Ei bine, mi se spusese să număr x stații și stăteam foarte calmă. Până m-am prins că statiile erau facultative, și nu vedeam nicio gară. Panică, timpul era scurt iar eu germană, ioc. Până la urmă m-au descurcat niște indieni frumoși, ca-n filme, doi tineri cu turbane frumos colorate care vorbeau engleză. Luasem tramvaiul corect dar în direcția opusă. Am coborât și l-am luat în direcția corectă. Indienii, la geam, ne salutau și zâmbeau cu toți dinții lor albi. Dar ce frumoasă mi s-a părut Viena din tramvai atunci 🙂
Da, am și eu ceva amintiri despre situatii cu numaratul statiilor, prin 2004 undeva in FERRARA, dar mie imi suna mai tare, si acum, dupa atatia ani, bataile inimii si panica, decat povestea. Tu, în schimb, vesnic omul amanuntelor peste care altii ar sari. Te ador. Viena…oare cum o arata din…tramvai? NU stiu de o voi vedea vreodata, indiferent de mijloc de transport, dar cu tine am vazut, parca, si indienii cu turban. Multumesc.