Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.
Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.
Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.
Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.
Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”
Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină. N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.
În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.
Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.
Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.
Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”
regret că a trebuit să treci prin despărțirea de suflețelul blănos care te-a însoțit atâta vreme. o să te mai doară absența lui, cumva, eu așa cred, aceste suflete care ne dăruiesc atât de profund și atât de intens afecțiunea lor, atunci când pleacă aproape dezlipesc inima de la locul ei. ca să te reașezi puțin (nicidecum să uiți) te va găsi scrisul ca leac fie că va fi public, fie că îl vei ascunde în cotloane de suflet.
la mulți ani pentru ieri. la multe fapte bune, acolo la voi.
la multe gânduri bune… pentru voi.
Doamne ajuta, psi. Sa se aseze lucrurile in matca cea știută și aducătoare de folos, sa pot trece mai ușor peste imagini ce ma bantuie și/mi fac, inca, sufletul sa tremure. Mi-e dor de Zizi, de Tan, dar Silver m-a tulburat cu nevoia lui, până in ultima clipa, de afectiune. Totdeauna dadea multa și cerea la fel. Daca te asezai o secunda pe vreun scaun, sigur te trezeai mot cu motanul de argint, ce si-a purtat frumusetea prin intamplari deosebite ce l-au făcut de neuitat și neînlocuit. Totuși, nu voi minți, sunt împăcată. Mă doare, dar e mai bine asa. Tie iți mulțumesc că ne esti sprijin moral mereu, in tot ce facem. Te imbratisez cu drag!
sunteți oameni buni. cum să nu vă fiu măcar cu gândul alături când ceea ce faceți este atât de însemnat? 🙂
și mai mult decât cu gândul va fi… iar. pentru că putem.
Îmi pare rău că a trebuit să vezi cu ochii tăi trecerea în neființă a prietenului tău fără de grai! Dar nu uita că toate acestea sunt parte din viață.
Eu cred că scrisul este parte din tine, așa că nu vei mai renunța cu ușurință la el. Probabil că vei avea perioade mai prolifice, combinate cu tăceri mai lungi sau mai scurte, dar asta din nou am să spun, face parte din viață. Că-ți vei ascunde blogul de privirile prea curioase și lipsite de respect, asta doar tu vei hotărî. Sunt sigur că vei alege decizia cea bună.
Și în încheiere, dar nu în ultimul rând, mă bucură ceea ce am văzut că faceți voi, acolo, în acele zone unde românii par a deveni minoritari! Ba chiar am văzut o purtătoare de drapel care mi-a făcut o impresie deosebită! Voi fi cu gândul alături de voi!
Mă iartă, dar și eu, ca și tine, mai răruț bântui pe bloguri în ultima vreme.
Da, anul acesta, de fapt din 6 decembrie 2014, se intampla lucruri in viata mea, in care eu m-am implicat, dar nu total, neputand renunța la temerile mele și neincrederea patologica ce mă bantuise ani. Dar asa cum Mihai a reușit sa ma convinga ca sot, m-a convins și ca se poate sa nu trebuiasca sa faci lucruri de mare amploare ca sa poti mișca inimi. Am asistat astfel la acțiuni extraordinare și as avea o tolba plina de povesti. Am mai rasturnat eu tolba asta pe fb și poate de asta si revin greu pe blog, pentru ca ma trezesc a face acolo postari scurte, uneori cu haz sau cu durere, ca cea despre pisicul meu plecat in lumi mai bune, și-mi ostoiesc dorul de cuvinte. Mi-am dat seama, insa, ca-mi plac lucrurile ordonate, indosariate, sa imi aline sufletul și sa-mi vibreze memoria cand ma cuprinde letargia. Ma bucur tare ca am reusit sa te fac să mai intelegi ceva din trairile mele actuale, nu doar cele gen „amintiri”, ca asa am chip și infatisare și nu sunt doar un mărgăritar ascuns printre cuvinte. Niciodata nu m-ai abandonat, desi eu am facut-o, prin fugile mele de pe aici și-mi doresc sa fii bine. Nu știu de ce, dar e lege: ție iți răspund, cand raspund, bineînțeles, ultimul. Parca as vrea sa fiu sigura ca imi comprim toate ideile sa-ti pot transmite cat mai mult. Si cred ca stiu și de ce, …tu nu ai fb…
Este adevărat, nu am cont pe FB, dar nici nu mă atrage ideea, deși am văzut mai mulți care au cam migrat din lumea blogurilor către „acolo”. Există un ceva anume care mă ține departe de acea rețea de socializare. Poate că tocmai lipsa mea de timp să fie de vină?
Pentru mine ai avut totdeauna chip, chiar dacă era doar în închipuirea mea. Tu ai multe mărgăritare, nu numai printre cuvinte, de asta sunt sigur!
Frumusețea vieții este alcătuită din lucruri mărunte, dar care, adunate, formează adevărata bogăție, cea interioară!
Mult succes în ceea ce întreprindeți!
Cand scrii sincer si cu buna credinta, transfigurand artistic, cel mult, dar nemistificand, nu vei da gres niciodata. Dar, in aceasta ecuatie vor fi mereu doi, cel care transmite si cel care recepteaza mesajul. Si acesta din urma influenteaza, la prima vedere, bucurandu-se sau aratandu-si limitele!
In primul rand multumesc pentru vizita și comentariu. Sunt onorată. Subscriu ideii dumneavoastre și sunt sigura ca atunci cand voi reusi a nu ma mai raporta la anumiti oameni, sau anumite segmente, poate și cuvintele mele ar avea mai multa forta sau ar fi in formă continuată. Am rămas la ideea ca am inceput a scrie din greseala, instinctiv, primitiv chiar, fără să știu nimic despre vreo constructie literara sau vreun sens poetic. Si totuși, de cele mai multe ori, cand incep a tasta sunt ca o apa ce curge și nu se opreste. Nu șterg nimic, nu umplu nimic, nu fac decat corecturi minore. Asa simt eu ca am ceva de spus, doar ca, analizandu-mi tacerile, intr-o perioada in care chiar se intampla lucruri minunate, am realizat, brusc, ca am scris despre toate nimicurile dar nu despre specialul de acum. Si m-am gandit ca poate as stirbi din simplitatea lor, m-am temut și am tacut. Nu stiu exact ce reusesc eu a transmite, dar stiu ca ceva, ceva e in mine, ca un izvor ce seaca, dar niciodată de tot. Va doresc numai bine.
Mi-a plăcut recapitularea citită. Acțiunea voastră merită felicitări, articolul e deosebit dacă fac abstracție de evenimentul care l-a produs și aniversarea voastră să se repete de 9 ori 9 cu tot mai multe amintiri frumoase. Motănelul a plecat puțin și, cum te știu, alte animăluțe năcăjite îi vor lua locul. Să fiți fericiți.
Mulțumesc, albinuțo! Ma bucur enorm cand apari asa, ca intr-o vraja, alinându-mi rănile sufletului cum numai o mamă a pisicilor o poate face. Cred ca dacă e sa mai fie neam pisicesc la noi acasa…ar fi miracol, dar minunat. Deocamdată, de cand au casapit muntele zona a devenit nesigura, iar eu nu pot sa-mi asum responsabilitati care sa ma doboare in caz de prapad, prea s-au inmultit cainii vagabonzi. Ma bucur că ți-au plăcut cele scrise și-ți multumesc pentru urari. Iți doresc numai bine!
Bine ai revenit, Adriana! Îți înțeleg atât de bine tăcerea, căci de ceva timp și peste blogul meu s-a lăsat aceeași liniște. Am atâtea de spus dar, nu știu cum, parcă vorbele nu se dau scrise. Aseară m-am apucat și eu de scris încercând să fac o călătorie în timp. Se pare că uneori și cei mai vorbăreți devin tăcuți.
Îmi pare rău pentru pierderea micului prieten. Știu cât de greu este să-l vezi cum se stinge în brațele tale și să nu poți face nimic. Maya îmi lipsește atât de mult.
Da, mă bântuie si pe mine tema clubului nostru, pe care parca l-am abandonat cu totul, desi numai eu stiu de cate ori am inceput a scrie folosind cuvintele impuse. Cum spuneam m-a furat realul, dar tare de tot, iar ca relaxare mi se parea mai ok sa caut scrieri vechi, sa le re-public și sa dorm liniștita..chicotind prin postarile altora, pe fb, Am un gand pios catre Maya și unul bun pentru tine. Apropo, ti-am admirat fata cu o tinuta extraordinara, de nerecunoscut era. Mandra cred ca esti!
Mulțumesc, Adriana! Adevărat, mă uit la ea și mă întreb uneori dacă este a mea.
Heeeeeei, scrisesem şi eu câte ceva pe aici. Poate îmi găseşti comentariul prin spam, dacă nu îţi urez din nou „Mulţi ani fericiţi alături de soţul tău minunat!” şi să ai parte de cât mai multe clipe inedite. Cât despre cuvinte, se vor aşterne atunci când vor voi.
Am căutat peste tot și n-am gasit nimic, nici în spam, nicăieri. Dar mă mulțumesc din plin cu ce ai scris aici. Îți răspund prima dată ție, pentru ca datorita trasului tău de mânecă am scris eu, noaptea la ora 3, cand mă bântuiau insomniile și cartea de pe noptieră nu-mi era suficientă. Îți mulțumesc pentru susținere, și ca vezi in mine ceva ce poate eu nu vad. Si asta mi se aseaza perfect pe suflet. Cu adevărat am timp puțin pentru tastat cuvinte, dar poate am și o stare ciudata de a prinde cat mai mult din frumosul verii. Si mai recunosc ca fb ul imi alimenta, oarecum, golul cu povești lăsate de alții încât ale mele rămâneau nespuse. Sper sa calatresc și eu in timp…cu voi și apoi și prin blogurile voastre. Incetul cu incetul. Multumesc, Dănuțo, pentru tot!
Îmi pare rău pentru motănelul tău!
La mulţi ani! Frumoşi şi fericiţi!
Potecuță, te îmbrățișez tare, tare și-ți mulțumesc pentru tot!
Mi-e groaza sa ma gandesc la sfarsitul catelusei mele Kyra. Imi pare rau pentru pisoiul tau.
Nu te gândi niciodata la asta. Am 6 catei, unul batran gata și tot nu mă gandesc. Silver a fost bătrân, tare batran. De 5 ani ni se tot spunea ca moare, dar el a dovedit mereu ca ne iubeste și că nu vrea sa plece. ÎI spuneam Nemuritorul. Iți mulțumesc ca treci pe aici, chiar si cand nu sunt acasa. Te imbratisez cu drag. Si pe KYRA.
Mă bucur să te cunosc – cum altfel poți cunoaște pe cineva altfel decât citindu-l? – cu bune și mai puțin bune viața se derulează frumos în povestea ta și ești un om activ cu un condei prietenos. 🙂
Cand sunt trista imi imaginez tristetile mele ca pe niste baloane ce urca spre inalt.
Si pe masura ce urca, se fac din ce in ce mai mici si mai mici pana dispar din vederea
mea. Imaginea uneori ma ajuta, uneori nu. Depinde de mine. Experientele triste ma ajuta sa inteleg experientele fericite. Imi dau termeni de comparatie. Uneori am nevoie de termeni de comparatie pentru a putea inainta. Stiu si nu stiu de ce scriu asta aici, ca un gand al meu la postarea ta. Poate nu aveai nevoie de acest gand la stropii tai de suflet imprastiati printr-o duzina. Dar asa a fost sa fie!
Cred ca importanta este ziua ta de joi, dragostea, daruirea, viata insasi!
Mi-am scris pe o bucatica galbena de hartie cateva cuvinte: viata este prea scurta
pentru a pierde prea mult timp cu regrete! Si le scriu si aici.
Sa fiti cat mai fericiti impreuna!
Cu drag!
Minunat! Ai evocat locuri ce imi amintesc de clipe fericite din viata mea (Valea Mare, Sirnea), ai pus suflet in tot ce-ai scris despre prietenii necuvantatori si dragoste plus admiratie fata de sotul tau care si el e un norocos ca te-a intalnit la „Temelie”! Stiu ca e tardiv raspunsul meu dar tot ca si tine uneori consider ca traitul intre oameni reali e mult mai intens decat printre cei virtuali, uneori. Asta nu inseamna ca nu urmaresc postari ale unor persoane care scriu pe placul meu (chiar daca ei nu o fac pentru mine ci pentru ei). Multa sanatate alaturi de cel drag si multumiri alaturi de recunostinta pentru tot ce faceti pentru oameni! Cat despre scris pe blog, cand o fi sa fie, va fi chiar si de nu o sa „vrei”!