Tata era un om simplu. Simplu, simplu. Zugrav de meserie. Preocuparile lui, in afara muncii continue, erau putine: ii placea sa cante, sa ne iubeasca pe noi, sa spuna bancuri, glume, să vorbească mult despre orice si sa faca bani. Nu știa nimic despre fotbal, pescuit sau alte lucruri pe care le fac oamenii într-o viață. El a cântat viața și a transformat visele in realitate prin voință multă. Prea multă.
Nu stiu cate carti a citit, putine totusi, desi avea o minte sclipitoare. Dar cand ai joburi multe, nu-ti mai vine a citi când și asa esti mai mereu repetent la …somn.
Cartea pe care a citit-o, cu siguranta, a fost ”La Medeleni”. Toata ziua se juca in casa cu noi strigand:
„Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”
….si radea cu noi, si ne tavaleam pe jos de bucurie.
Mihai nu e de acord cu mine; pentru el e o carte trista si atat, dar despre asta, altădată, poate.
Mintea mea face tot felul de analogii: un lucru mi-aduce aminte de altul, un gust, un miros ma poarta in locuri de mult uitate; un om imi produce scantei in suflet si se aprind focuri. Da, da…se aprind focuri.
Si ard, ard, asa…in nestire. Nu pot fi ca Olguta, prietena tatei, din pacate. Olguta era puternica, biruitoare, eu nu-s ca ea, ca personajul ei, oricat de frumoasă ar fi comparația, așa cum am primit-o cândva.
In viata, nu sunt atat de optimista. Mi-am gasit aliat in cuvinte, dar e o indrazneala prea mare să cred că pot construi cu ele ceva nemuritor. Nu ridic nimic din ce astern pe foaie la rang de valoare și singurul meu act de curaj e acela de a ma reda public intr-o alta forma.
In rest sunt prapastioasa si solitara. Am oameni buni in jur care nu-mi permit prea mult izolarea. Dar frenezia Olguței n-o am in viata traibila chiar daca nu sunt extrem de vesela, sunt un om căruia îi place să rada și asta mă salveaza. As avea poate și ceva exaltare, dar din pacate sunt prea infipta in realitatea asta cruda, indulcita doar de oameni și de vorbele lor.
Toamna mi-e dor de tata. Azi, m-a luat dorul prea de dimineață. Când am prea multe griji, mereu îmi apare tata în gând de parcă Dumnezeu mi-ar arată că și ele înseamnă viață și că tata, din păcate, acolo unde e, nu le mai poate avea.
Adevărat, dar eu parca tot îl aud:
Potemkin si Kami Mura
Au plecat azi la razbel
Foc si para si otel
Ura, ura”
Şi ce poveşti frumoase ne înşiri, cu parfum de copilărie petrecută sub oblăduirea celor dragi, cu sentimente multe şi adevărate, ca-n viaţa de zi cu zi, cu toamne arămii încărcate cu miresme… mai mare plăcerea să le citim. 🙂
…măi, curcubeu de vorbe, tu ori nu mă citesti atent, ori mă citesti prea mult! Mulțumesc!
🙂
… da, vezi, aşa ar părea, că nu te-am citit, doar pentru că nu am comentat „pe subiect”, dar tu ştii…:D
..văleuuuuuuuuu, era o figura de stil. Ma las de metafore. Erai fix pe subiect..
Îmi place numele de cod! 🙂
…tu și Mihai. Aceeasi reactie a avut și el..
Recunosc sincer ca numai ” prapastioasa si solitara” nu mi te imaginam!
Schimba cuvintele si perspectiva odata cu ele!
Incerci „un pic”?
O seara dupa dorinta!
Structural, asa sunt, doar că există acea autoeducatie ce mă ajută să mă depășesc. Schimb cuvintele, zilnic, acasă…tocmai pentru a-mi schimba perspectiva. Dar n-am sa mint ca sunt altfel, ci că pot deveni „mai puțin prăpăstioasă, și mai puțin solitară„. Mulțumesc. Numai bine, Suzana.
E un inceput! Sau poate o continuare?
🙂
Evident, o continuare…
Mulți s-au îndrăgostit cândva de Olguța 🙂 Mă întreb cum ar fi trecut vie prin maturitatea prozaică.
..cum sună acest „vie”! Brrrr! Prefer sa nu-mi imaginez asta…
Nici eu nu-s Olguta, dar ma straduiesc sa invat a fi. Chiar daca-i cam tarziu si o sa fiu o Olguta carunta. Dar mi-ai amintit de tata. Azi ar fi implinit 75 de ani daca nu s-ar fi grabit sa plece in urma cu vreo 20…
Olguțe cărunte am fi multe dintre noi. Un gând pios am pentru ai noștrii tați. Si al meu tot 75 ar fi facut in noiembrie. 20? Mulți, Adelină, prea mulți. Numărăm și noi…aproape 9.
Povestesti atat de frumos…nu m-as satura citindu-te. iti zic iar, a mia oara. De ce nu scrii carti de povesti?
Zilele trecute, imi spunea cineva drag că eu scriu șoptit, susurat la urechile celor ce vor sa auda si astfel de cuvinte. Eu i-am raspuns ca scriu precum vorbesc și uneori, chiar daca ideea nu are substanță o las asa, fara contur definitiv, sa se vada că scriu dintr-o suflare. Nu am mite carti de povesti, povestire e mai mult gandul meu, dar sa public ceva nici nu imi trece prin minte. Mie. Tu mereu ma alinți. Mereu, iar eu te neglijez, doar pentru ca nu mai intru pe bloguri, m-a inghitit fb-ul cu totul. Mulțumesc.
Știi că eu nu am reușit să termin ”La Medeleni”? Exact ca și lui Mihai, mi s-a părut o carte tristă, sfâșietor de tristă, n-am putut să asist la sfârșitul Olguței.Încă nu am curaj să recitesc ultimul volum.
Iar eu, asa cum sunt construita, mi-am scos din minte acel episod. Am rămas cu gândul că…a plecat departe. Asa m-am vindecat și de moartea tatei. Soră-mea nu, de exemplu, suferă și azi. Voi scorpionii oricum aveti ceva special. La voi functioneaza bancul ala ce-l tot spun eu pe aici, cand vorbesc de firea lui Mihai:
-Doamnă, pot returna cartea asta?-
-Da, dar ce hibă are?
-Nu-mi place sfârșitul!
Nici nu știi cât a mai râs de mine văzându-mă cum mă chinui să citesc cărțile trimise de tine. A zis ca el intra in depresie dmult, vizavi de două dintre ele, ca doar la ele a avut de obiectat.