Plouă. Ploaie dragă mie care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, însă eu, la ploaie, devin copil; mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau prinzi între degete literele tastaturii. Normal.
Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste, momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei – despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere”
Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta. Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc, că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi; că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așază praful.
Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar, cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi, sunt povestitoarea.
M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.
Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.
Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine. Iar dacă veți citi aceste cuvinte, cândva, cu tentă de a fost odată, puneți-le la prezent, căci pentru unele conjugarea nu există, timpul nici atât, iar acțiunile lor vor rămâne aceleași. Cu efect și scop, de a-mi aduce folos sufletului. Când acest folos nu îl voi mai simți ca pe o emoție, sunt convinsă că va rămâne povestea , mărturie că totul e posibil. Doar să vrei.
7 gânduri despre „Înșiră-te mărgăritare pe coala albă a vieții”
De fiecare data pasesc in casuta ta, draga mea povestitoare, cu emotie, cu emotia necunoscutului, asteptand cu nerabdare sa-ti sorb cuvintele. Descopar in povestirile tale bucati de suflet, amintiri, veselie sau tristete si le traiesc pe toate alaturi de tine.
Bun sfat ti-a dat acea persoana care te-a indemnat sa scrii, sa scormonesti, sa scuturi de praf trairile uitate! 🙂
Da, acela a fost primul sfat, apoi a fost Vienela cu guest postul de pe blogul ei, dar deja aveam conturat blogul și din momentul acela nu m-am mai oprit, cel putin un an, din scris. In ziua cand am scris articolul la Vienela, am pus doua pe blogspot, dar nu stiam nici cu ce se mananca, și apoi mi-am adunat textele de pe fb și le-am facut postari. La un an m-am mutat aici, dar mi s-a oprit și entuziasmul, asa ca sper ca aceasta toamnă să vnă cu noi provocari. Tie iți mulțumesc, asa cum multumesc fiecarui om care m-a ajutat sa cresc și mă bucur ca putem sa ne intalnim și pe aici, nu doar pe fb. Succes in tot ce faci.
Ce frumos îți desenezi poveștile cu creioane colorate, Adriana! N-au nicio pată, nimic de înlăturat, nimic de adăugat. Sunt perfecte fie că sunt vesele, fie că sunt triste. Sunt perfecte pentru că sunt croșetate cu suflet, din suflet. Povestitoarea mea dragă, mi-e atât de cald și bine în căsuța ta plină cu mărgăritare, mai ales că nu trebuie să bat la ușă cu insistență ca să fiu primită.
Tu esti cea care imi asigura mie confortul psihic mereu. Tu mă ajuti sa nu cedez, imi suporti capriciile, imi dai putere, lumina, ma scoti din depresie, mă certi, mă alinti, mă scuturi, mă vezi mai frumoasa decat stiu eu. Si datorita tie sunt insira-te mărgăritare pe foaia vietii, si in plus esti primul redactor al scrierilor mele tipărite de tine la imprimanta. Ce-mi pot dori mai mult? Poate sa nu te dezamăgesc, doar. Am darul ăsta, uneori..
De fiecare data pasesc in casuta ta, draga mea povestitoare, cu emotie, cu emotia necunoscutului, asteptand cu nerabdare sa-ti sorb cuvintele. Descopar in povestirile tale bucati de suflet, amintiri, veselie sau tristete si le traiesc pe toate alaturi de tine.
Bun sfat ti-a dat acea persoana care te-a indemnat sa scrii, sa scormonesti, sa scuturi de praf trairile uitate! 🙂
Da, acela a fost primul sfat, apoi a fost Vienela cu guest postul de pe blogul ei, dar deja aveam conturat blogul și din momentul acela nu m-am mai oprit, cel putin un an, din scris. In ziua cand am scris articolul la Vienela, am pus doua pe blogspot, dar nu stiam nici cu ce se mananca, și apoi mi-am adunat textele de pe fb și le-am facut postari. La un an m-am mutat aici, dar mi s-a oprit și entuziasmul, asa ca sper ca aceasta toamnă să vnă cu noi provocari. Tie iți mulțumesc, asa cum multumesc fiecarui om care m-a ajutat sa cresc și mă bucur ca putem sa ne intalnim și pe aici, nu doar pe fb. Succes in tot ce faci.
Ce frumos îți desenezi poveștile cu creioane colorate, Adriana! N-au nicio pată, nimic de înlăturat, nimic de adăugat. Sunt perfecte fie că sunt vesele, fie că sunt triste. Sunt perfecte pentru că sunt croșetate cu suflet, din suflet. Povestitoarea mea dragă, mi-e atât de cald și bine în căsuța ta plină cu mărgăritare, mai ales că nu trebuie să bat la ușă cu insistență ca să fiu primită.
Tu esti cea care imi asigura mie confortul psihic mereu. Tu mă ajuti sa nu cedez, imi suporti capriciile, imi dai putere, lumina, ma scoti din depresie, mă certi, mă alinti, mă scuturi, mă vezi mai frumoasa decat stiu eu. Si datorita tie sunt insira-te mărgăritare pe foaia vietii, si in plus esti primul redactor al scrierilor mele tipărite de tine la imprimanta. Ce-mi pot dori mai mult? Poate sa nu te dezamăgesc, doar. Am darul ăsta, uneori..
Om drag sufletului meu, te îmbrăţişez!!!
..păpădie, te ador!
Şi eu pe tine! 🙂