La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna mea nu e aceeaşi. Toamna mea poartă un nume şi acel nume, azi, îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră- mamaia mea.
Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji, pentru sănătate, datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei care nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că pe toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine, de ăla, de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna toamnelor, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, pentru că-i fix adevărat). Da, miresme colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat şi multă vreme am asociat, în viaţă, culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai, ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea. Toamna-i era tropot și pricepere, mână de gospodină neobosită, icoană caldă la care se închina discret mulțumind pentru darurile pe care le aștepta două anotimpuri. Le ascundea pe toate în hambare și cramă, în groapa unde adormise vinul vechi, peste vară, în bufetul care mirosea a vanilie și lămâi, a mentă și sunătoare, a plante pe care le usca cu grijă ca pe niște tainice averi. Era farmacista de soi, cu sticla de rostopasca și țuică, pregătită și pusă după sobă, cât să nu uite că e medicamentul ei revigorant care nu dădea greș. Avea leacuri de soi, culese de pe câmpuri, ceaiuri din frunze de mur, tei, mușetel sau mentă care ne înveseleau felia cu dulceață de vișine, culese tot de ea din bătătura cu aer sfânt.
„Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum mulți ani, într-o zi de Sfântă Cuvioasă Paraschiva. O zi de toamnă profundă pe care ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu acesta, după o seară de bal, dar îl cuceri, total, pe socrul ei, cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu știu dacă a fost drept, dar eu nu am apucat să o văd cu riduri pe față sau adunată de timp, cum sunt multe din bunicile noastre. Eu mi-o amintesc mereu zâmbind și cu ochii vii de parcă ar fi spus multe despre viața ei plină.
Habar nu am, ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins, smântânite doar pentru mine.
Închid ochii şi, în mine, trece pe cărarea sufletului, neumblată din 2004, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine credincios, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă o altă licoare, cu zahăr şi cuişoare parfumate, pusă tainic pentru vreo vecină curajoasă:
”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.
14. 10. 2013.
wow, ce toamna ai evocat tu aici… un soi de toamna pe care eu n am cunoscut o dar pe care incerc s o reproduc la scara zilelor noastre intr un apartament de blog, cu bunatati primite de departe, de prin dealurile moldovei.
parfumurile despre care tu vorbesti au suflet izvorat din sufletul celei ce ti le a daruit. asta este adevarata viata vesnica. mamaia ta si o merita din plin si a muncit la ea o viata intreaga.
Atunci lasa-te purtata de cuvinte si scrie despre EA!
…acum muncesc eu, să port toamne in suflet. Toamna din mine. Multumesc, zână a poveştilor cu jocuri de copii!
mama şi bunica mea se sărbătoresc astăzi. bunica are 97 de ani. 🙂
din florile primite de ele aş vrea să pot dărui una, cu tot sufletul, pentru mamaia ta.
….i-o voi asterne cu gândul pe locul ei ce îi e casă de 10 ani, unde doar asa mai îi pot spune ce mă doare. Norocoasă esti, psi! Să trăiască frumoasele şi specialele tale!
…păi…..nu ajunge?
Spune-i tu poveste, ca eu ii voi spune oda! O adevarata oda bunicii pe care ai iubit-o atat de mult si care a stiut sa scoata dintr-o copila care erai toata bunatatea care statea ascunsa. Sunt convinsa ca mai mult decat parintii care te-ai iubit si te-au crescut frumos, cea care si-a pus amprenta si te-a modelat cu adevarat a fost bunica.
…altceva scrisesem. Dar nu puteam lăsa o astfel de zi nemarcată. Ai intuit perfect. Ea a fost motorul nostru.
Mi-ai rascolit amintiri despre bunica, cea mai importanta fiinta din viata mea pana sa-mi intemeiez propria familie. Doar ca eu n-o regasesc in toamne ci in ierni, in miros de cozonac si trosnet de lemne in soba si in carnea afumata pusa la borcan…O sa ne evoce oare si pe noi cineva asa, cu duiosie?
…carne la borcan, da! Cea mai bună era carnea pusă de ea! Pe mine sigur nu are cine: nepoti nu am, copii nici atât. Rude nu-s. Tu ai ceva sanse!
În primul rând la mulţi ani pentru mamaia ta!
Eu nu am pe nimeni în familie care să poarte acest nume.
De mamaia mea îmi amintesc:
-borşul rece de putină pe care îl beam în zilele calde de vară, dar şi linguroiul ameninţător care se ivea imediat ce făceam o boacănă (deloc puţine)
-sau pistilul, un soi de fiertură scăzută de fructe, uscată pe o tablă la soare, cu consistenţa gumei de mestecat.
La bunica:
-ooo, da gutuile! Cartofii noi prăjiţi în untură cu ouă ochiuri.
-şi dulceaţă de trandafiri
Şi mai ales multe fete disponibile 🙂 în sat, bineînţeles. Bunica n-avea linguroi, doar un făcăleţ, noroc că nu stătea bine cu ţinta când arunca cu el după mine.
Carne sau cârnaţi sau amestecate prâjite şi păstrate în untură!!! Ehe, ce vremuri!
Acum stiu si eu de ce-mi tot spunea mama ca e sarbatoare azi 🙂
La multi ani bunicii tale!
Ce evoci tu aici, Radu! O lume pe cale de disparitie. Pe strabunica mea, nu stiu ce varsta ar fi avut acum, e dusă la Ceruri de prin 1977, o chema Paraschiva. Pe mamaia Ioana, ea ar fi fost aniversată ca zi de nastere, dacă ar mai fi trait;dar cred că ultima frază a mea din text, nu e asa vizibilă incât ” la multi ani-ul” nu e nici supărător, nici nepotrivit chiar dacă ea nu mai e fizic. Ce bine ar fi fost să pot spune asta acum. Multumesc pentru vizita. Aia cu pistilul nu o stiu, e posibil să fie pelteaua …in traducere de Buzău.
…i-as spune, Hapi! Dar îi spun în gând că a venit Hapi pe blogul meu. Sigur mă aude, ea era singura care-mi asculta toate gândurile. Fizic, insă, nu mai e posibil.
Îmi pare rău pentru gafă, dar am citit de două ori ca să mă asigur!
Aşa suntem noi bărbaţii mai superficiali! 🙁
Sau o fi fost căldura cu care vorbeşti despre dânsa şi care m-a făcut să cred că încă este prin preajma ta.
…cred că nu am fost eu clară. Nu esti singurul cu acesta confuzie.Fii pe pace!
Esti din Buzau,Adriana?
Hm,eu am inteles ca mamaia nu mai e,ce sa zic,eu care nu am rabdare sa citesc texte lungi… or fi altii care citesc chiar mai pe sarite :)) decat mine?(Uite de aia nu scriu texte lungi,in fine. Bine,si o poezioara poate fi citita in orizontala :D)
Aici e drept,am citit cam in linie,ca prea multe arome si gusturi si nebunii ai descris.
Asa da toamna!
Ei, cunosc preferintele tale pentru texte scurte. NU-mi ies totdeauna, şi nici nu mă supăr când omul sare prin el. E de inteles. M-am născut şi am crescut in Brasov, dar radacinile mi-s buzoiene. Uneori simt că sunt mai mult de acolo, poate de cand nu mai e bunica si tata. Nu stiu. Multumesc, Silving
Cât de frumos povestești și-acum cu draga ta bunică. Mi-e dor și mie de a mea, dar mă bucur că am avut-o mult timp aici, pe pământ…La 87 de ani încă se interesa dacă via e coaptă și parfumată…Rândurile tale de o rară căldură și parfum îmi aduc aminte de toamna când noi, nepoții, veneam să o sărbătorim cu mare drag.
”Mi-a lăsat în mine doruri adânci,”…Cât de norocoase suntem să fi avut asemenea bunici. Și ele, minunatele, pe noi!
Sufletul tău a așternut cuvine vii, ca amintirile de neșters. Un gând pios și drag, bunicii tale.
Chiar norocoase. Multumesc, Mirela m-am lăsat purtată de dor, recunosc…
Stii,cred ca majoritatea au preferinta pentru texte scurte,chiar daca nu recunosc.Eu de fel is sincera,mai bine sa stie omul ca la ceva prea lung nu comentez ca nu citesc ,decat sa zic vreo prostie :))
Mama e din Buzau, se muta iar acolo,dupa 4o de ani.
PS : Nu pui Bereta Rosie la Povestea Rosie?
…şi mama s-a mutat la 55 de ani, după 39 de ani trăiti in Brasov. Mă gândeam să văd dacă iese un text nou, fix pentru povestea rosie. Dacă nu, cum spuneam şi altădată, am ceva rosu şi la Bereta roşie şi la Mă cheamă Marcela. Mai e timp. Data trecută am fost printre primii.
Ei,atunci poate ne vedem la vara,sau intr-o vara ,daca treci in vizita 😉
Mamaia mea miroase a mare si a gogosi 🙂 Mi-e dor…
Mai devreme mi-am făcut două ouă ochiuri, poftă pe care mi-o manifest atunci când îs răcită cobză. Aş mânca şi zece deodată, dar nu ştiu de ce. Se prea poate ca această apucătură să fie datorată unei anume părţi a copilăriei mele, şi pe care acum nu mi-o mai amintesc. Şi pe mine m-a crescut bunică-mea, până la vârsta de 6 ani. Şi, cel mai mult îmi plăcea să stau lângă ea când lucra la andrele ciorăpei pentru mine. Câteodată mă lăsa să răsucesc şi eu firul pe fus…ce toamne! Cu foc în sobă, cu cartofi copţi pe plită…a mea abia a împlinit 88 în septembrie, tot toamnă şi ea. Şi-mi doresc ca acel moment negru să fie cât mai îndepărtat. Fiindcă ea e iubirea mea dintâi, mai înainte de mama. 🙁
Iubita mea, esti de-a mea. Mama avea 16 ani când m-a făcut. Mamaia 36. Normal că de la 6 luni la 6 ani acolo am stat cu ea, lângă ciorăpei şi fus cum bine zici. Ti-aduci aminte de ciorăpeii crosetati pe mai multe andrele, se numeau intr-un fel, dar nu mai stiu? Ah, şi ouăle ochiuri şi prăjite as manca in fiecare zi, cu mămăligă rece. Apucaturi nedemne de vremurile astea. Da, iubirile noastre dintâi. Să-ţi trăiască sănătoasă bunica ta!
…hmmm, gogoşi! A mea avea două retete: unele intinse şi altele „cu lingura”, infuriate. Pe cele din urma nu mi le mai amintesc…
Sunt cu ochii in lacrimi! Si Maia mea era toamna! Si ea a fost prima mea iubire! Cand s-a dus… ceva s-a rupt din sufletul meu si parca nimic nu a mai fost la fel!
Multumesc pentru povestea asta atat de frumos pusa in armonia cuvintelor, ce ies din tine ca lava din vulcan, manate de iubire!
Zilnic imi amintesc de bunica si incerc sa las macar o urma de bunicie in viata nepotilor mei, o palida urma ce nu va fi, cred, niciodata comparabila cu amprenta lasata de ea in mine!
Nepoata mea, toamna si ea, Victoria si Parascheva pe deasupra, are ceva din ea… si din mama mea… Ce frumos, nu-i asa!
Sa fii bineuvantata si bunica ta sa fie iertata in dreapta Domnului! Multumesc!
Trăieşte! Fire de artist şi ea…Am urcat-o şi pe youtube, aici şi aici.
…multumesc, Cita! Imi place când imi vorbesti de familia ta mare. „Urme de bunicie”! Ai nişte inventii de expresii, pe care le ador. Ai văzut că i-am trimis pe oameni la tine cu expresia ta ” tristete optimistă”? Doar că ştiu că nimeni nu accesează cuvintele cu linkuri din text, altfel ar fi dat cineva de mamaia mea la discotecă. Şi-asa, greu să scriu in cuvinte putine o mare de iubire. Poate de mâine să invăt. Te sărut, Cita!
O toamnă cum ne dorim cu toţii în copilărie şi chiar mai târziu. 🙂
Şerbet de zmeură, dulceaţă, cuib de viespi, chec din nouă ouă, prăjitură ziua şi noaptea şi aromă de cafea în fiecare dimineaţă din vacanţa de vară. La mine se face vară când mă gândesc la Bica.
Scuze….ma gandeam „mamaia= strabunica” si poate ca bunica ta mai traieste
Sigur ca te aude, mereu 🙂
…. mamaia mea !!!! cu placinte si smântana , cu cheburi (ciuperci) facute pe soba… si lemnele sfârâiau în soba … iarna cu mantaua iei alba … ce amintiri …. mersi adi !!!!
Miros de placinta cu prune, must si mere proaspat luate din copac. Voce calda si ochi blanzi. Port in mine toate acestea ce ma intorc spre acele clipe perfecte ale copilariei. Bunicile noastre dragi ne privesc de Sus pe o raza de stea si ne zambesc de acolo.
…da, incă mi-o doresc. O mai suplineste mama…cumva….
Wow ce lume plină de arome uitate. Da, ….toamna mea se muta in vacanta de vară…
…ciuperci pe sobă…uitasem………………….
Cred că ori mi s-a inmultit dorul de mămăi ori îmi mai trece văzând câţi suntem în aceeaşi barcă….of….plăcintă cu prune …..fain…
….totdeauna, sunt sigură!
Mămaie a ta îmi aminteşte de mămaie a mea.
M-au trecut zeci de fiori cu fiecare cuvânt citit, m-au năpădit fel de fel de amintiri şi totuşi, mie mi se pare că mămaie a mea nu a plecat niciodată, ea e mereu în sufletul meu şi noaptea mă întâlnesc cu ea la o şuetă…în vis.
O visez mereu într-un furou alb şi mereu e caldă, veselă şi îmbujorată.
Of, copilărie…unde eşti tu? Atunci totul era cald şi frumos.
Ştii că-mi eşti dragă tare, nu? Ştii. Mi-ai adus aminte de cea mai grozavă imagine: furoul alb al femeilor de altădată. Şi, ştii? Şuete am şi eu….hmmmm
Şi tu mi-eşti dragă, dragă rău!!!
Eu asociez furoul acela alb cu niţică dantelă cu bunica mea.
M-au trecut toti fiorii posibili si imposibili citind randurile tale. Cat de frumoase amintiri poti sa ai, si cat de bine stii sa le evoci si se ne faci si pe noi sa le retraim alaturi de tine. O seara minunata iti doresc, si scuze de intarziere, nu stiu cand a trecut saptamana asta, n-am avut timp nici sa respir…
După cum ai observat de la psiluneală nu am mai scris nimic. Am incercat să citesc fetele inscrise la superblog, am reusit ceva dar prea putin; am ametit intre timp. Asa că ai venit la timp …zic. Sper să te simti mai bine, stiu că erai putin racita. Te pup.
Ma simt minunat, am fost racita rau si am avut si alte probleme, mai delicate, dar toate s-au rezolvat cu bine. Am vazut ca nu ai mai scris nimic, sper sa scrii de acum inainte si sa recuperezi 🙂
…mă bucur enorm să te ştiu bine!
Mamaia ta ar fi mandra…ce zic eu mandra?! Ar fi topita de fericire si de drag sa citeasca ceea e ai scris tu aici, in fraze invadate de iubire, despre dansa.
Splendid, Adriana! M-au trecut fiorii gandindu-ma la bunica mea…
Eu inca n-am gasit sub ce forma sa scriu o poveste despre cate stiu despre bunica, in care sa leg mai tot ceea ce cunosc. Inca nu a venit timpul, probabil. Am scris insa in primavara despre sora sa…si despre dragostea sa vesnic vie…
Cred că am citit povestea aceea la tine. Dacă nu să-mi laşi linkul, dar eu stiu că sunt genul acela de scrieri care, cum spui şi tu uneori, parcă le-aş fi scris eu. Ve veni vremea pentru toate povestile nespuse, stiu asta pentru că eu nici despre excursia la Paris nu am scris, desi e de prea bine, dar simt….că nu e vremea ei acum. Tare ştii să picuri încredere oamenilor!
Posibil s-o fi citit in perioada aceea cand nu prea indrazneai a comenta 🙂
Desi poate ca nu, e o poveste mai speciala. Am sa-ti las aici linkul. Si-mi spui dupa aceea daca…
Iata, ACESTA este.
Nu, nu era cea pe care o stiam eu. Revin la comentat dupa ce o savurez in tihna.
Am cunoscut și eu o parte dintre aceste parfumuri, ce par azi uitate! Le mai „văd” și azi, cu ochii mintii, sunt parte din copilăria mea, parte din maturitatea de azi, cu copii și drumuri la „țară”.
Doar de bunici nu am știut decât din vorbe, căci m-am născut puțin prea târziu. Dar mi-a rămas casa lor, o casă cu miros de vechi, de poveste și de OAMENI!
Trec prin amintirile voastre și gândul mă duce spre zări încețoșate de lacrimă.
Am avut norocul să o am mult timp langa mine. Cu o mamă care m-a facut la 16 ani nici nu era greu să obtii si bunici tineri …la pachet. Tataia traieste si azi. Are 84 de ani si e in putere. Stau acolo, cu odaia bunicii mele transformate in care nu mai miroase a toamnă tarzie prin bucatele ei specifice, dar cred că va mirosi curand a foc de lemne si untura topita.
Din fericire toamna mea e inca aici, chiar daca departe! Si cand ma gindesc la ea imi vin in minte, parfumul de gutui, puisorii de gaina pe care ii hraneam din gura, cea mai buna placinta cu dovleac din lume, harnicie, o fata rumena si rotunda ca o luna plina si gustul de mere coapte.
….draga mea dragă, ție iți doresc sa-ți traiască toti sanatoși și frumoși, sa te bucure și sa te incante căci prea stii sa iei ce e mai bun din fiece clipă! Ma bucur pentru bunica ta ca inca poate sa-ti daruiasca tot ce ai scris mai sus și in plus o mângâiere aievea!
ce frumos ai povestit…m-am gandit la bunicaaa…si nu o fac prea des…ma doare prea tare 🙁
Da, durerile astea oare trec vreodată? Se fac 11 ani de cand imi e doar poveste..
te salut cu mare drag și bucurie
Foarte frumos scris!
Dar tocmai mi-ai adus aminte că am un dovleac pe care vreau să-l dau la cuptor. Uitasem de el.
DA, e vremea dovlecilor și poveștilor de tot felul! Am gasit destule si eu la tine și sunt sigura ca inca voi gasi. Ai văzut ca te sustin cu sb ul, da? Sunt eu lipsă, dar măcar revin cand e nevoie!
asta e adevarata bogatie: cea a sufletului si a amintirilor. vremuri cu a fost odata pe care incercam sa le reeditam, sa le aducem unii din noi in amintirea ce se construieste a copiilor nostri.
tocmai azi ii spuneam lui Dante cat de norocos este sa aiba si bunici aici, langa el, si bunici la tara, in moldova. cat de bogat este sa vada si sa stie cum se coace o paine in casa si cum se fac alte bucate.
prin tine si prin cuvintele tale simt ca lucrurile astea nu se vor pierde.
..iar eu prin voi, prin tine și copiii tăi, prin povestile despre copilaria ce se deruleaza cu franturi și prin mine, simt cum se continuă povesti cu toamne ce nu se traiesc doar in vis. Ma bucur pentru voi, pentru Dante, pentru cusăturile de pe pernuțe de bebeluși, pentru traistuțe simple și de efect, pentru podoabele pe care le faci cu băiatul tău. Eu scormonesc povesti, tu le traiesti. Si asta conteaza enorm!
Draga Adriana, vin si eu in toamna ta, care poate nu intamplator este si a mea! 🙂
Nu stiu daca intre atatea mesaje il vei gasi si pe al meu, (bravo tie de asa revenire!) insa tin sa-ti multumesc pentru grija ta si sa te asigur ca… inca SUNT si pe picioare, caci bine este muuult spus!
Poate ca frica de… surprize neplacute… m-a aruncat intr-o vrie ce mi-a rupt in bucatele inspiratia, dorinta de a scrie… Am muncit mult, desigur dupa puterile mele, pana la epuizare, dar de scris… nu am putut scrie un cuvintel!
Am absolvit un curs de teologie on line si asta m-a hranit poate adormindu-mi nevoia de a scrie…Saptamana viitoare imi dau lucrarea de final de curs si… sper sa revin – nu stiu daca voi fi aceeasi sau alta. Oricum si in orice varianta, raman aceeasi ca cititoarea ta! 🙂
La momentul acesta, când răspund, cred că ai terminat deja și cu lucrarea de final de curs și asta îmi intregeste admirația. Mi-ai mai spus cate ceva despre noua-vechea ta preocupare de care am aflat cu ajutorul celuilalt blog al tău. Mă bucur enorm că ai găsit ceva care sa te incite și sunt cu adevărat mulțumită știind că ești cât de cât bine. Am trecut într-o zi prin povestile tale. Era o vreme cand le distribuiam pe fb și acum acesta are o aplicatie care ne aminteste ce am facut acum 2, 3 ani pe timpul asta. Asa imi apar postarile tale si, recunosc, le citesc ca si cand nu le-am citit vreodata. Scrisul nu ar trebui sa-ți dispară, poate nouă, cei ce ne încăpățânăm să ne legăm de cuvinte ca și când am avea ceva nou de spus, dar povestile tale sunt fabuloase. Parca a fost ziua ta, imi amintesc vag, dar iți doresc fericire și sănătate, să te bucuri de nepoți și copii, de tot ce iți aduce o stare deosebita. Mulțumesc pentru ca ai trecut pe aici. E o onoare!
Am plutit printre rânduri asemeni ultimei frunze arămii căzute din copac într-o toamnă târzie. Mereu emoționante poveştile despre „cei buni” ai tăi..întotdeauna citite cu ochii încețoşați de lacrimile care nu se sfiesc să vină…
Cred ca asa și trebuiesc citite aceste povesti, cu tremur de inima si cu amintiri vii, descatusate din uitari firesti
Sunt sigura ca multi dintre noi avem amintiri dragi cu si despre bunicile noastre, dar ca tine, nu stie nimeni sa le imbrace si sa le transmita. Prima imagine cand rostesc cuvantul „bunica” este in zi de toamna calduroasa, cand, obosita de povara celor 80 de ani, statea pe scara casei mici, adica o camera si o bucatarie, asezata langa casa mare ( doua camere si un hol mare intre ele, si cu prispa). si isi pieptana parul minute in sir, cu miscari lente si mangaietoare, inainte de a-l impleti in doua cozi pe care mai apoi le prindea la spate intr-un fel numai de ea stiut.
Am o poveste despre cum iși impletea bunica parul, se numeste si „stelele cad”. Eu cred ca aceste povesti sunt cele mai simple, fara nimic iesit in comun pentru ca fiecare dintre noi le putem scrie, doar zgandarind putin amintirile. Tu mă vezi, mereu, deosebita, iar eu nu am cuvinte sa-ti multumesc. Te imbratisez!
Dragele noastre bunici stinse, răpuse de artrite, inimă grea dar veselă pe dinafară, bătrâneți apăsătoare dar pe care nu ne lăsau să le vedem, că eram odoarele lor și în ne dădeau veselie din tot sufletul lor… știi, acum nu poți decât să mai speri, să mai visezi că poate vom fi și noi așa pentru cineva.
Pentru copil, pentru o nepoată.
Însă ajungem să ne îndepărtăm în familii, ne răcim sufletele, uităm de ele, ne învăluie si ne sufocă materialialismul. Mă tem că suntem tare vulnerabili și mi-e frică de bătrânețile noastre.
Poate, Hapi. Tu ți-ai oferit șansa asta și sunt sigură că timpul va spulbera cuvintele ce contin urme de teamă. Ai avut exemple mult prea frumoase in jur, iar tu…..tu esti om aparte. Multi te purtam in gand și in rugaciuni.
Dumnezeu sa le ierte pe bunele noastre!