Rod și flori, în același pom. Autoportret, îmi sugerează cineva drag.
Întotdeauna mi-am dorit să vorbesc despre toamnă în primăvară și despre primăvară ….. toamna. Mi se părea, așa, prea la îndemână să așez frunze gălbui, dovleac copt și coroane roșiatice de pomi zgribuliți într-un timp în care omul privește totul în ochi, admiră față în față imaginea, de nu mai are nevoie de cuvinte și pentru asta. Când dai cu piciorul în frunze arămii, te gândești la cântece cu „A căzut o frunză-n calea ta” sau la poeme clasice și vei trece rapid peste texte care îți arată ceea ce vezi pe fereastră.
Păi nu mai bine trăiești asta cu fiecare por? Da, dar dacă ai schimba registrul? Parcă vorbind, când via țipă a mugur și coardă străvezie, de must și struguri, ai simți cum accelerezi pulsul naturii trimițând-o din hibernări lente în harfa verdelui crud. Sau când pui în ceaun, pe pirostrii, afară, în țărână, când curtea e golașă de iarbă ca un pui ciupit în aripă de ceilalți frați invidioși pe puful lui delicat, prune cărnoase ce se vor magiun, tu să vorbești de muguri și floare roz de cireș cu picuri de apă vie? Parcă altfel vizualizez totul. Cu dorință, cu nerăbdare, cu gând vinovat că nu te bucuri doar de parfumul anotimpului împământenit, deși totul te umple de fericire că ai mai ajuns să trăiesti încă o explozie de culori și că restul e doar o forțare de întreg fără de care nu poți fi altfel. Ai în ochi lumi care se întrepătrund și dorurile se alină și se completează natural. Se țese pânză naturală ca în tablourile acelea previzibile cu un ochi care plânge și altul râde. Nu știi, însă, niciodată care e momentul fiecăruia.
Imaginația coboară în nopți sfinte care, parcă, nu mai au anotimpuri, purtând doar o capă scânteietoare din care cad comete și lumini de o șchioapă. Nu contează dacă e iarnă, toamnă, vară sau primăvară. Cerul poartă negură constantă și doar stelele îl împodobesc diferit. Strângi pe lângă tine fantasme și ești trist că nu ai fire de artist să pictezi lumea așa cum o vezi întrepătrunsă. Lumânarea din geam pâlpâie prea tare făcând ca muntele din zare să pară un țugui singuratic și golaș. Așternuturile calde îți spun că e toamnă în toată regula. De ce simți însă aer de primăvară veselă? Acum doi ani soțul meu a plantat niște semințe într-un ghiveci. Ar fi trebuit să iasă în plină vară niște flori care ar fi semănat cu floarea soarelui, doar mai pitice. Au ieșit niște bețe, lungi, rahitice, pe care le-a bătut vântul o grămadă de timp. Miraculos, nu s-au uscat, dar nici nu au înflorit. Am uitat de ele, până când, crezând că sunt niște frunze galbene, prea galbene, căzute peste ghiveci, într-un 8 Noiembrie, au înflorit. Atunci le-am dat altă semnificație. Acum știu că lumile se amestecă și picură în ele din căldura de o clipă a verii în plină iarnă, din galbenul de floare primăvăratică în toamnă plină, din fulgii diafani în iunie rătăcit. Mi-e lumea amestec și amestec mi-e lumea. Abis controlat și cerut.
Am iar o duzină de cuvinte și pe Eddie, reper săptămânal. Mulțumesc Eddie, dacă nu ai fi atât de constant, aș fi renunțat de tot, așa încerc să mă mai bucur de cele 12 cuvinte, încă o vreme.
…poate că în asta constă farmecul vieții: să poți râde atunci când plângi. să poți plânge atunci când râzi, să poți vedea culori când totul e negru, și negru când totul e superb colorat, să-ți fie primăvară când ți-e toamnă, și toamnă când ți-e primăvară, să-ți fie vara troienită și iarna toridă. Să fie totul atât de alambicat…
Dacă toate poeziile de toamnă s-ar fi scris doar atunci, as zice ca oamenii nu și-o mai pot imagina in plin verde. Eu nu stiu sa scriu fantezie. Rar mă leg de fluturi imaginari. Eu pornesc de la idei concrete și poate asta mă și tine pe loc și nu evoluez. Ca niste scripeti ce trag de mine la fiecare ratacire, ma aduc la matca. Frumosul se descifreaza diferit de la om la om, si e bine asa..
Cred că acesta este farmecul, să poți găsi îngemănări neașteptate, să găsești florile deschise în plină toamnă, să te mai poți încă bucura de frumusețea primăvăratică printre sclipirile argintii ale brumelor. Acesta pare a fi farmecul ca, la vârsta la care unii se delectează doar cu parfumul amintirilor lor din alte vremuri, tu (eu, în fapt) să te bucuri de frumusețea cuvintelor tinerești, venite pe cărările acestei toamne de poveste.
Îți este și îmi este lumea amestec de primăvară-n toamne, iar vara se va infiltra printre înghețurile iernii care va veni. Oare în asta constă tinerețea sufletelor noastre? De aici ne tragem seva pentru a mai putea trăi un ceas, o clipă de frumos?
Mulțumesc, Adriana!
Da, noi doi amestecăm într-un mojar mare de senzatii tot felul de lucruri și ne bucuram de esentele ce se desavarsesc prin amalgamul formelor și a lucrurilor ce ies de acolo. Tu esti mai poetic, mai educat, mai atins de vremuri nealterate. Eu sunt o femeie ce cosmetizez faptele și uratul din jur pentru a-mi putea vindeca dependențele. Uneori reuesc, dar…doar uneori..
Ce gânduri frumoase ai scris aici. Să poți vedea toamna, când afară totul renaște. să simți mireasmă de primăvară, când natura se pregătește să „moară”, în prag de iarnă. Să simți bătrânețea, atunci când ești tânăr. Dar și să simți fericirea, atunci când durerea te copleșește. Sărut mâna, dragă Adriana! 🙂
..e una dintre postarile dragi mie, care ma tulbura ori de cate ori o recitesc. Sunt onorata ca te-ai oprit la ea si multumesc ca ai vazut exact ce am redat cu inima. Te salut din toata inima, Alexandru.