De toate pentru toți. Pe alese..

 În casă miroase a portocale și vin fiert, a plăcintă cu spanac și brânză grasă de oaie și a seară nouă în an nou.  Eu stau sub o pătură groasă, moale, ca o pisică de angora. E foarte molcuță, cum ar spune soțul meu, și potrivită perfect căci  tare frig e afară, neînchipuit de frig. Încerc să-mi adun gândurile în cuvinte,  deși n-am chef de povești, ci doar de împărtășit una-alta. Dacă totuși vă doriți povești, vă recomand eu o fată de nisip cu arome de ceai și soare blând. O găsiți cu vorbe nou nouțe pe chic elite sau pe blogul ei personal. De câteva zile tot fac recomandări, pe Fb, deși mă feresc de asta pentru că nu intru atat de des in locuri pe care oricum le cred deosebite, in asa fel incat sa pot face o descriere obiectiva și sa pot da amănunte pertinente. Totuși, nu e om din mediul virtual să nu fi auzit de Hapi, a doua mea recomandare, ce poate fi oricând omul cu un pantof roșu într-o mare de gri. La ea imi plac lumile de catifea pe care mi le impleteste senzational, intre tradiții și românesc, până la culturi despre care eu nu știu nimic. Ma invata ea și nu doar ea, cum ziceam și de fata de soare si nisip. Hapi, e românca exotică ce poartă in cuvinte un umor unic și un limbaj de neimitat și dacă povesteste ceva banal sau vorbeste despre oameni sau lucruri importante. Acum e într-o călătorie pe care eu, personal, am urmărit-o de la coadă la cap.

Si totuși, ieri pe privat, un om deosebit imi multumea cam asa: „De două zile citesc și recitesc blogul Gabrielei și pagina sa de FB, de două zile trăiesc atât de intens și simt emoții copleșitoare pe care mă bucur că le simt. De două zile am uitat că am depresii trecătoare, vreun of apăsător sau vreo angoasă ciudată, care nu-mi mai par importante. I-as multumi direct Gabrielei, dar  mă trezesc mulțumindu-ți tie pentru recomandare. Parcă nu aș deranja-o cu banalitatea gândurilor mele.”

Cred totuși că unii oameni nu au nevoie să-i prezinți în prea multe fraze. Se pot descoperi atât de ușor prin cuvinte proprii, doar dacă doriți  și sunt sigură că veți simți asta în a treia recomandare, de azi. La fel veți simți și dacă intrați pe blogul-revistă, cum il numesc eu, Editura Mateescu, loc unde, prin draga mea Dana Fodor Mateescu, in 2012, eu am prins drag de cuvinte și de un stil efervescent, complex tocmai dintr-o simplitate accesibilă oricărui om care trece prin articolele sale, (lucru pe care autoarea il reușeste remarcabil), cu viață care parcă curgea din povești știute dar nepovestite până atunci de nimeni. Le găsiți acolo, pentru toate gusturile. Umorul, bucuria dar și tristetea deveneau parte din mine cu fiecare litera citită și sunt absolut sigura ca va veti delecta si voi, desi sunt convinsa ca ați făcut-o deja.

Ah, și era sa uit: vizitați Potecuțele, blogul pentru care am o slăbiciune aparte, iar pentru cunoscători, vedeți ca a revenit Sonia, hihihi…spuneti-i ca a lipsit cam mult. Dani are o nouă căsuță în care spicuiește, în ciuda faptului că are vechime în blogging eu am descoperit-o anul trecut și mai mult prin toamnă.

Eu mă simt recunoscătoare, cum spuneam și in punctuația vieții, că on line-ul mi-a adus posibilitatea de a cunoaste oameni care merită toată aprecierea lumii.  Îmi arunc ancora cuvintelor pe aici, căutându-mi repere strașnice, dar ferindu-mă de a împrumuta vorbelor mele luciri nepotrivite. Și așa mă simt, deseori, aruncată într-o agoră virtuală, de unde aș putea ieși bucăți-bucăți doar pentru că am avut îndrăzneli de a scrie public lucruri banale, ascunzându-mă pe străzi cu închipuiri, în cuvinte îmbălsămate cu plictiseală ”literară”, disecate de ochi neprietenoși și pretențioși care își imagineaza că tam-nesam mă cred vreo mare scriitoare.  E doar o bucurie că pot face ceva ce îmi place. Atât. Dar despre asta am mai vorbit și nu reîncep discuții care ar umbri cuvântul nou pe care l-am adoptat de o vreme: BUCURIE.

Da, mi-am spus că atâta timp cât pot face totul cu bucurie, indiferent ca e un proiect nou, o discuție care să treacă dincolo de politete, interpretări eronate și conveniențe, sau doar in a pregăti o cină, imi  asigur din start confortul psihic.   

 Mă întorc  în sufrageria proprie. Plăcinta mea e aproape gata. Putea fi cu orice, nu neapărat cu brânză și spanac, aproape ca nu conta, dar rămăsesem in pană de ingrediente și imi doream ceva cald care să-mi induca mirosul de acasa. Mereu ceva copt imi adâncește senzația de confort, în casă,  de parcă  adulmec miresme de oameni dragi. Fac deseori asocieri, și orice mănânc mi-aduce aminte de ceva sau cineva. Nu înțeleg de unde am pornirile astea. Plăcinta îmi aduce în minte  o prietenă care iubeste foIetajul, iar glasul ei, ce parcă mai ieri graseia senzual  la capătul celălalt al telefonului, mi-a soptit rețeta, cândva. În același registru al asocierilor, mai ieri, în caltaboșii- care la noi, la Buzau, se fac in mat gros, se umplu cu amestec ca de sarmale și se fierb la foc mic pe plita, și de care nu m-aș lipsi pentru nimic in lume- parcă îmi grohăia porcul din povestea cu mamaia mea. Stați să v-o zic. Nu, nu e cine știe ce, dar o  scriere a unei femei simple de la tara a transformat orice ignat intr-un mare zambet.

Pe vremea cand telefoanele erau rare sau doar in locuri cum era CAP-ul sau primăria, vorbind de satul meu buzoian, și când scrisorile încă erau la mare preț, primim noi una de la mamaia mea:

„Dragii mei, nu au trecut decât două săptămâni de când ați plecat și uite, că noi nu am vorbit cu porcul, nu știm cand puteti voi veni să-l tăiem împreună!”

Cât am râs și câte glume a primit mamaia din acel moment, doar pentru ca a inlocuit ”despre porc” în „cu porcul”; cât am mai dramatizat noi, scuzand porcul ca era obosit și nu am putut vorbi cu el! De nepretuit, vorba reclamei!  Uite, însă ca, si în ziua de azi, in loc sa vorbim despre subiect, de ignat, noi, cei ce stim povestea, insistăm inca ”sa vorbim cu porcul”, in fiecare an, spre deliciul mamei căreia i se umezesc ochii de drag și aducere aminte.

M-am lungit, deși am crezut că dacă nu scriu povești voi fi mai scurtă. Aveam una in minte despre un grof, dar de ăla al zilelor noastre, care a pus camere de luat vederi in jurul pădurilor pe care le deține și dacă vede vreun om care adună vreascuri de acolo il ameninta cu politie și tot tacamul, semn ca unele lucruri nu se schimba si ca personajele, uneori, parca au coborat din manualele de când eram eu elevă, unde  tronau cu iz de ”a fost odată”. Acum am auzit ca sunt inlocuite si acelea. Lasă că se scrie istorie inca, vie, pe aici, in apropiere, la cativa kilometri de Brasov, intr-o lume care iși poarta realitatea in dureri noi ce par vechi.

Nu știu ce harababură a ieșit din gândurile mele amețite, dar am vrut să onorez duzina de cuvinte, care se incapațânează să reziste prin câțiva oameni pe care îi găsiți, tot ca o recomandare potrivită, in acelasi tabel găzduit de Eddie. Cuvintele vedete sunt următoarele: agora, angora, ancora, angoasa, groasa, grasa, graseia, grohaia, grof, of, pantof, pana.

O adevărată provocare pentru cineva care tocmai a fugit azi de povesti, alegând o altă formă de articol. Dar simt ca aveti de unde alege. O multime de oameni va pot delecta cu ele. Îndrăzniți! Pentru cei de pe fb, care rar intră pe blog, nu veți putea afla despre toți acesti oameni frumoși, decat daca intrați pe blog și dați click pe linkuri, dar, cum spuneam, e doar alegerea voastra. In definitiv e plină lumea de povesti, iar eu sunt recunoscatoare ca va opriți și prin cuvintele mele. Nu e lucru puțin, și mă inclin cu respect și….bucurie.