Dacă aș ști să fumez, acum mi-aș aprinde o țigară. Pe pervazul ferestrei înghețate bocnă, – Doamne, ger mai e! – pachetul lui cu țigări, ce miros demential, mă ispiteste altfel decat in oricare altă zi. L-am intrebat, deseori, daca tigările lui maronii au vreo aromă anume, cand se fumeaza, pentru că mirosul de cirese amare imi persista mai mereu in nări cu fiecare fum raspandit in aer. El zice că nu, eu il cred pe cuvant. Nu-s curioasa, dar am o neliniște interioara ce mă face sa invârt țigara intre degete. O pun la loc. Nu merita. Apa pentru paste clocoteste, ciupercile s-au rumenit putin. Le las doar cateva minute in tigaie. Îi place sa simta gustul acela carnos și de pământ, și nu o flescaiala cu aromă de ciuperci. Am o salata crocanta; cina va fi simpla. Uneori e nevoie si de o astfel de alegere. Ieri am avut mămăligă cu brânză și puțină pastramă; mâine fac musaca, dar din aceea puțin elaborată. Am primit o reteta de la cineva care trăieste in Grecia, cu sos bechamel, cu taine. N-am rabdare. Aleg varianta simplă, de gospodină cu dor și de alte lucruri.
Un pahar de vin alb îmi indulceste seara asta amara. De ce simt tristete? De ce îmi plimb gândurile prin întâmplări care nu sunt ale mele? Bucataria are două geamlâcuri, gemulete mici, ca niste ochi asezati prea jos, pe făptură. De la ele mi-am capatat și denumirea casei – „casuta povestilor”, de la niște turiști rătăciți pe cand strada era inca o alee cu miros de pietre. Asta inainte ca eu sa stiu despre mine ca pot croșeta randuri – gânduri. De fiecare data cand se intuneca, eu cobor sa fac ceva de mâncare, iar cățeii se asaza pe hol, spre geamuri, cu ochii la poarta, sa vada cand apare el acasa. Eu ma pitesc dedesupt, in camaruta care miroase a cimbru uscat și a cărămidă roșie. E momentul zilei, cand mă relaxez, cand revin acasa de prin preumblări amăgitoare.
Aud…trop, trop, trop in stanga, trop, top, trop, in dreapta. Ca la un semn, intreaga gasca se misca in tandem, ca intr-un sincron cu regie canina.
Lustra din cămăruta in care luam masa se misca incet. Am o lustra tare simpatica, adunata, cu greu, de la o colectionara care nu voia sa o vanda. Nu stiu de ce, dar cred ca era doar marketing; a renuntat repede, in momentul cand am platit vreo trei produse in acea zi. Sunt niste mărgele mici ca niste scoici, dar greu observi asta. Am eu ce am cu nota asta marină; mi-a rămas de cand iubeam un tanar cu ochi albastri ce a ajuns capitan de vas. Nu faceti asocieri, el chiar era și e un om de isprava. Mama il iubea nespus și de la el nu a mai iubit mama niciun pretendent la mâna mea, până la domnul tigărilor de foi. Coincidenta sau nu, al meu are tot ochi albastri și e la fel de onest și iubitor. Trebuia sa treaca o viata sa gasesc asta. Dar sa ma-ntorc.
Bucataria mea cu accente ale mării, pe care multi nici nu le observa, atat sunt de discrete, sau poate sunt coplesiti de coșurile mele de rachita care troneaza peste tot, trepideaza sub lăbuțe de catei. Atat de tare trepideaza uneori încat, cu puțin timp in urma, un raft pe care țineam niște piese speciale pentru mine, a cedat, ca din senin. O mare de cioburi și o durere scurta de stomac. Alt tandem. Din suportul meu cochet pentru tort, din cele trei farfurii albastre, nemțesti, primite intr-un Craciun, din vasul de sticlă pe care-l aveam de la douăzeci de ani și din borcanul cochet cu inchidere metalica, nu s-a mai ales nimic. Am oftat prelung și m-am gandit ca mare va fi norocul meu la cate cioburi aveam sa adun. De fapt asta cu cioburile a devenit ceva problema in casa mea. Suportul cu umbrele a devenit istorie, iar cestile transparente cu suport metalic azi și-au pierdut un companion și sticla mamă. Un cot in aer si iar am adunat sticlă adorata. Iubesc sticla. Sticla aia mata, nepretioasa, opaca pe alocuri. Ma fascineaza.
Inchid focul, urc pe scara de brad și mă opresc putin. Ar trebui sa incep sa revopsesc. Poate la primavara. Stiu, tot cainii au zgariat si treptele, dar asta e, riscul traiului in comun, cu acestia.
Îi vad asezati pe covor, asteptand cuminti un semn. Ma uit la ceas. Saracii, mai au de asteptat inca vreo două ore. Ei nu stiu asta. Au reflexul acesta de cand se intuneca puternic și nu se clintesc. Doar lupușorul pare ca nu le intelege freamatul; la el plansul e cel care da de veste ca la poarta chiar a venit cine trebuie. Mă gândesc, de o vreme, sa-mi mut bucataria in locul băii și invers. Ar fi ceva bătaie de cap, dar mi-ar fi mai comod. Imi permit gandul caci baia e singurul loc transformabil, dar presimt ca totul va ramane numai in mintea mea. Pană una alta mi-am asezat orasul la masă. Da, cu alte cuvinte, am asezat peisajul acela de iarnă, cu gheturi de clestar și aer polar, de poveste încremenită, fix pe pervazul din sufragerie. Fiecare cuvant capata forma de acoperis albit și gandurile imi raman suspendate pe fire de telegraf acoperite cu zăpadă, ca o făină magică din pulbere stelară. Povestea se scrie singură.. la -27 de grade afară, 21 in casă.
Două mierle și un pitigoi stau sub streasina vecina, apărându-se de vânt și de ce-or mai simți penele lor, sărmanele. Le-am pus paine, dar tot nu vin mai aproape. Le-am trimis cina mai inspre ele. Parcă mă priveau. Nițel mirate, chiar. Acolo e adăpost, la mine sunt țurțuri cât stânca din curte. I-am omorât cu mătura, deveneau periculoși. Nu mi-a plăcut operațiunea, am mers ca pe coji de ouă. Polei peste tot.
Trop, trop, trop, la stanga trop, trop, trop la dreapta. Sincronul continua. Alarmă falsă. Imi pun ceva cald in loc de vinul alb. Cafea, nu ceai; nu suport ceaiul, doar povestea lui. A fost ziua mea. Casa e plină de lalele de toate culorile. De flori nesperate. Mi-aduc aminte ca masina mea nu a pornit azi dimineata și mi-a fost putin ciuda; se pare ca tot cu hardughia sotului trebuie sa circul. De fapt, poate e mai prudent asa. Sunt toropită, obosita. Cum ai putea fi obosit de la vorbe cu oameni dragi?!, desi e vorba de o amorteală plăcută, mai degrabă. Dar eu sunt dovada. Încă am musafiri. E normal. În ianuarie ne întâlnim cu toții, sora mea va fi aniversată mintenaș; la fel și soacra. Despre buchetul acesta de flori îmi voi aminti mereu, indiferent de aniversarile viitoare ale lui ianuarie, pentru ca e trimis tocmai de la mare, de la prietena mea cea colorată în verde și galben, Carmina. E semnul meu ca, uneori, distantele nu exista.
Sigur nu mă mai tin balamalele la prea multă agitație. Ar trebui sa ma uit in buletin, acolo scrie mai clar de ce. Nu mă uit, mai bine mă păcălesc in continuare ca sunt tanara.
In sfarsit! Se aude poarta. Sincronul devine haos. Toto o musca de picior pe maidaneza, rotweillerita sare pana spre tavan, maidaneza se revolta, lupul bătrân plange. Vecinii? N-am. Încă. Eu mă retrag din nou in bucatarie, parca sa ma pazesc de agitatia lor. Cateii lui tata, cătei!, se aude vocea ce-mi e atât de dragă.
In casa miroase din nou a cirese amare și a castane coapte. Nici castanele nu-s pe placul meu, dar mirosul îi ador. Seara se asaza la fereastră, cuminte. Orasul se scurge pe masa de piele verde, ca o mare de alb revărsată discret. E oaspete. Azi ia cina cu sotul meu. Eu? Habar n-am, am mâncat deja. Pe umărul drept mi-a cazut o suvita rebela. E semn că mi-am indreptat fruntea pe slove neîncepute. Mai bine plec, revin curand sa va mai povestesc despre sincronul casei mele. Seara buna!
Deși scrisesem despre o seara banală de ianuarie, am adaugat cuvintele duzinei: turturi, ceai, castane, mamaliga, polei, zapada, alb, faina, ger, grade, vant ,polar, și am inscris articolul in tabelul lui Eddie, unde veti gasi și alte scrieri.
20 ianuarie2016
Mie-mi place să fumez și o fac cu poftă și cu tot sufletul, da, de nu-mi spui cum se numesc țigările cu miros de cireșe amare, ai să mă ai pe conștiința, că o să mor de curiozitate și…gânduri amare.
Să-ti mai spun că îmi place ce-ai scris și cum ai scris…poate după ce fumez o țigară..
Deseara scriu corect numele, promit. Mihai le fumeaza de vreo doi ani, după ce a renuntat la Davidoff galben, și de atunci eu nu mai am nicio problema cu fumatul. Nu imbacseste locul, ci da parfum. Nu e om sa nu-l intrebe: „dar tu ce fumezi?”, iar cand descopera ca nu au arome in gust sunt surprinși. Aseara pocnea gerul in ferestre, adunasem cioburi și m-am pornit pe scris, cu o liniște ce nu mi-o recunosteam. Revin după 9 seara, sa citesc pe pachet. Te pup, Dana!
Cică, zice omul, țigările se numesc Sundays s Santasy, Thomas Rabforb, mai scrie pe pachet și nu se gasesc decat la chioschiurile immedio: carrefure, kaufland, auschan și la tutungerii cu staif. El le ia din Kauf.
Am fost cu tine, m-am jucat cu cățeii, am zâmbit gândurilor tale. E frumos în povestea ta. Ianuarie. 🙂
Fata frumoasa, te-am citit pe Catchy, mi-a stat ceasul. M-am bucurat ca mi-am gasit timp sa te citesc, eu as fi fost cea in pierdere. Multumesc, Em. Eu sunt omul ..ianuarie..
Mulțumesc. La fel am simțit/simt și eu citindu-te. Să-ți fie cald ianuarie. 🙂
..te pup, Em. Asa sa ne fie!
liniste am simtit si eu cititndu te.o liniste de casa in care domneste pacea si iubirea si frumosul.
Da, am zile cand nu-mi aud nici gandurile. Le prefer agitatiei, in plus, am noroc de locul asta minunat unde trăim. E un privilegiu, cu toate dezavantajele lui, și nu puține sunt și acelea..,
…se spune că cioburile aduc noroc așa că n-ar trebui să-i cerți prea tare pe căței. În povestea asta parcă ai fi Alba ca Zăpada în așteptarea celor șapte pitici.
…CATEII NU-S VINOVATI PENTRU CADEREA RAFTULUI MEU. POATE AU AJUTAT, POATE NU, celelalte spărturi le-am făcut la un simplu dat cu cotul. Vibrațiile lor, in timp, e posibil sa fi avut un aport. Povestea aceasta, care nici măcar nu e o poveste, ci doar vorbe despre o zi obișnuita, sau mai bine zis despre seri obisnuite in care imi astept prințul, nu piticii, aproape ca s-a scris singura intre aburi de cafea Seara faina, chiar cobor la bucatarie, azi am iesit tare putin, ieri, după cum spuneam aici, am crezut ca-mi sta inima de frig. M-am blindat mai tare, desi mie imi pare la fel de inghetat totul. Bine ca nu e cazul sa zabovesc prin lume.
Nu te superi că mi-am permis să mă joc şi eu puţin cu voi, nu? 😉
…ehehe, potecuta! Bine ai venit la noi, in joaca noastra! Te asteptam..
Ma topesc de drag citindu-te, parc-as fi membru al familiei tale frumoase si vivace.
A fost ziua ta… n-am stiut-o. Ma iarta, dar stii ca iti urez sa aiba Cerul grija de sufletul tau si de iubirea ta. Sa imi traiesti, sa ii traiesti, sa ne traiesti!
..da, n-am mai anuntat ca e ziua mea și pe blog, dar tata spunea 3 zile inainte, 3 zile după, deci o tin asa pana duminica cand e și ziua surorii mele. Multumesc, Irina. Sa ne traim cu drag și bucurie!
,,Pictura este starea sufletească a artistului exprimată în culori.,,–La tine draga Adriana in cuvinte…cuvinte ce ne îndulcesc sufletul !
Wow, uite ca ai spart gheata! Minunat. Multumesc, Mihaela pentru tot, pentru cuvinte, pentru sustinere, tot…
Şi-am mai aflat o denumire de ţigări cu fum aromat, un gând spre trecut şi un crâmpei din viaţa ta frumoasă. Să fiţi fericiţi! 🙂
Nu știu cat e de frumoasa, dar e a mea și pentru ca alta nu am, merita sa mi-o fac astfel. Cat despre tigari? Tu fumezi? Asta nu o stiu despre tine, am senzatia că nu…
Eeeei, o să afli dacă vrei să ştii. Chiar nu contează, dar nu ştiam că sunt ţigări al căror fum poate fi aşa parfumat cum îl descrii tu şi nici de denumirea asta nu am mai auzit. 😉
..da. Sunt putin mai scumpe, vreo 17, 80. Dar Mihai nu fumeaza mult, in plus prefer sa am in jur acest miros, e sexi…și imi place nespus textura aia de tigară maro, ciocolatie. A avut o vreme cand fuma pipă, dar i-ar trebui o pipa buna, cea veche nu arde bine. Ei, cum mirosea in casăăăăăăăăăăăăăă
Ce liniste, ce cald si ce bine e aici la tine. Parca am citit o pagina din literatura rusa. Multumesc 🙂
..tu esti unul dintre marile mele câștiguri ale anului care a trecut. Ma bucur cand treci pe aici și iți și place cate ceva. Va imbratisez cu mare drag.
nici n-as avea cum sa nu trec, pe la asa o casa frumoasa, cu niste gazde absolut adorabile. Imbratisari !
Multumesc, Cristina!
A venit până aici aroma cafelei tale. Și parcă, sau doar mi se pare, ceva iz de cireșe amare? Dar deodată apare zvon de căței în alertă, care mă determină să-mi iau seama și să mă depărtez de „porțile cetății” tale. Mă retrag în spatele stâncii și te privesc aranjând lampa aceea din fier forjat. Cred că luminează frumos seara. Uff! Mă iartă dacă mai trag și eu cu ochiul, dar m-ai incitat la reverie.
E ca un vis frumos povestea ta. Și recunosc, te-am mințit, căci din dosul stâncii nici n-aș putea vedea ferestrele tale, care-și aruncă ochii către valea-ncețoșată, fumegândă parcă. Îmi lucrează imaginația, iar ea m-a dus acolo, pe cărarea de sub munte. Am străbătut și cu piciorul acea potecă, cândva, ba chiar am admirat unele case, strecurate parcă printre copacii pădurii. Poate chiar și pe a ta, dar nu am de unde ști asta acum.
Inainte sa-ti raspund, am tras aer in piept caci pot jura ca ai fost aici, lângă stâncă, lângă felinarul alb de fier forjat, privind cățeii și căsuta. POT JURA CA ESTI UNUL DINTRE TURIȘTII RĂTĂCIȚI PE POTECA NOASTRA, deși și-a mai pierdut din farmec de când cei ce ne vor fi vecini s-au gândit că ne-ar trebui un bloc intre două case. Păstrăm, însă, povestea, imaginea de BELVEDERE a Brașovului, adăugăm un strop de coniac in cafea, cum bine spuneai tu ieri dimineata și te invităm cu drag in lumea noastra. O sa-l ierti pe Mihai ca fumeaza, iar dacă nu, măcar sa adulmecam mirosul de cirese și tutun bun, fără fum și deranj. Bine ai venit la noi, Mugur!
N-am să-l iert pe Mihai că fumează, ba chiar îl voi pedepsi, căci îmi voi cumpăra țigări cu miros cireșat (altminteri eu îmi rulez singur țigările) și vom fuma împreună câte o țigară, la cafea.
Eu nu eram un rătăcit, cu bunăștiință colindam poteca de sub munte, admirând panorama orașului. Uneori am străbătut și drumul rătăcit parcă, ce mă scotea cel mai repede în chiar centrul orașului, admirând casele ce se ridicau „țepoase ca o stâncă” în chiar peretele muntelui, sfidând parcă legile fizicii, purtând în „spinare” tot muntele acela măreț. Dar asta era „pe vremuri”, când cariera încă nu era acoperită de verdeață, căci și pe aceea am „colindat-o”.
..tu sigur ai fost pe strada mea, sigur..
Adriana scrii atat de frumos ca imi vibreaza intreg sufletul la citirea randurilor tale.Simt ca traiesc ceea ce citesc.Numai mica fiind , citind carti dragi mie, simteam transpunerea asta prin vorbe la locul respectiv.
Ei, frumos ceea ce spui! Eu mă simt ciudat uneori, scriu mai mult dar nu pun pe blog tot. Mereu am impresia că mă repet, că devin banală și mereu mă bucur cand vad ca nu e asa. Te imbratisez cu mare drag, am cam lipsit din blogosfera, dar motivat, sper eu!
Asa de mult ma incarca pozitiv scrierile tale, nu ai idee! Imi curg cuvintele in fata ochilor si picaturi de caldura in vene. Incerc aceeasi liniste pe care o simt si la tine, ma uit alaturi la un barbat aidoma de bun si bland si iubitor si ridic ochii spre cer: daca exista un Dumnezeu, atunci el clar ne-a vazut pe noi doua candva. poate mai sunt si alte femei ca noi, dar dintre ele numai tu stii sa pui cuvintele asa cum se insira si la mine in gand. Femeie draga, esti miraculoasa!!!!
Ehehe, Dana, doar cine cunoaste durerea neiubirii complete, stie cum sa o primeasca pe cea simplă și adevărata. Sunt note și note, bărbați și bărbați, dar se pare că noi două auzim o anumită muzică atunci cand slovele noastre bat step in tastatura dragostei. Si sunt recunoscatoare, dar mai ales am grija sa nu uit si sa ma obisnuiesc cu ideea. Privilegiul exista, dar depinde de noi sa-l evidentiem, macar atunci cand amintirile cotropesc. Te iubesc, Dănuta, tu..amanta cuvintelor senzuale.
Cred ca ti se potrivesc de minune versurile astea:
„Mi-s dragi cuvintele să știi
Ele-mi sunt surorile
Atunci, iubito, când nu vii
Eu vorbesc cu florile
Cuvintele-s averea mea
Ele mi-s palatele
Cuvântul și cu inima nu seamană la altele
Ce seară minunată
Mai spune-mi iubito o dată
Mai spune-mi că ești frumoasă
Și că-mi vei fi mireasă
Și vom avea o fată
Mai spune-mi iubito o dată”
..da, doar copiii lipsesc din basmul meu, dar in rest..
iubesc cuvintele ce-mi dau lumină
iubesc simplitatea și amorul din ele,
cu oameni m-ascund în liniște deplină
sa-mi traiesc basmul cald, de sub stele…
te îmbrățișez, Lămâiță, dragă…