As vrea sa scriu un poem de dragoste,
Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.
Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,
Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang
Sau drept, sau pe amândoi,
Sau pe la tample, cu dureri pulsative;
Amor demodat, direct, mușcat din plin,
Dar mai ales mestecat, nemestecat,
De tine, de mine, de amândoi.
As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,
Trecute, aspre, dulci, frivole,
Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.
Asa ca nu voi scrie niciun poem!
Si stii de ce?
Pentru ca fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,
Va fi inlocuit, de orice om care va citi,
Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.
O vor aseza in locul cuvintelor
Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!
Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!
Il voi scalda in lapte curat,
Îl voi primeni cu flori de măr,
Il voi insiropa cu miere,
Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;
Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,
Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,
Si in soapte de amor fără imagini,
Să mă citesti și să mă guști
Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,
Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.
Dar cine are nevoie de cuvinte
Cand dragostea ti-e servita la pat?
Stiu, vorbesc cu păcat….
…uneori…
Și totuși, ai scris un poem de dragoste. Dar de data asta eu mă voi păstra într-o zonă prozaică.
Cred că, la origini, noi gândeam în imaini. Cuvintele au sosit mult mai târziu, doar ca să putem explica și altora ce am văzut noi, în gândul nostru. Dar asta s-a întâmplat doar pentru că noi am pierdut abilitatea de a comunica direct cu cei din jurul nostru, de a le transmite imaginile, direct în mintea lor.
Totul este imagine. Transformăm acum fiecare cuvânt în imagini, cum bine ai spus în poemul tău. Să fie aceasta doar o relicvă din vremuri străvechi, sau așa este normal să se întâmple (și prin telepatie tot imagini se transmit, dacă nu mă înșel eu, iar visul este tot imagine).
Oare ce imagini ți-au apărut în minte citind acest comentariu?
Hahaha, ce imagini imi apar? Pai, daca ma iei cu stravechiul…vad niste munti și pesteri, dar nu vad oameni ci doar copaci. Ced insa ca mi se trage de la peisajul dezolant pe care-l am acum in fata. Eu oricum asociez mirosuri cu anumite persoane, ganduri cu altele, pana si afara in curte cand vad muguri la copăceii mei mă gandesc la tine.
Apăi, mugurul e doar… prefixul, căci urmează călinul, care este arbust în lege. Așa că…
Chiar şi „cu păcat” servit la pat poemul tău nu sună rău de loc!
Ma bucură tare acest lucru, Radu!
De dragoste în toată regula! 🙂
🙂
Cât timp poemul e trăit nu are nevoie să fie scris.
…ba, uneori e nevoie si de cuvinte. Ca, deh…trăirea cu simtirea se ingemăneaza cumva