Încăperea mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să ies. Mă văd împinsă în lateral de un om corpolent şi grăbit prea tare pentru liniştea ce domnise mai devreme în încăpere. Din slăbiciune cedez. Dar mă aruncă, înspre mijloc, un tânăr ce fornăia deja de nervi. Mulţumesc cu privirea. Nu apuc prea bine, că ies direct în curtea interioară.
Ploaia stătuse de douăzeci de minute. Mă aşez pe o bancă semi-udă. Pun umbrela şi sacoşa cu acte la adăpost şi privesc în gol. Forfotă mare şi aici. Tăvi cu pahare cu şampanie pluteau pe lângă mine fără să desluşesc chipuri. „Se mărită cineva!„, gândesc, chinuindu-mă să prind cu privirea cuplul. Nu vedeam nimic. Dar marţi? Cum să te măriţi marţea? Nu-s cele trei ceasuri rele? Ce mai conta? La ce veselie era nu cred că se gândeau la asta. Sau la ploaie!
Pe neașteptate, însă, în mâna mea dreaptă aterizează un pahar de şampanie, iar în cealaltă trei prăjituri cu bezea şi nucă. Preferatele mele!, gândesc. Mi-era foame, aşa că nu întreb nimic şi le înfulec repede, să nu se prindă vreunii că nu-s nuntaşă. Dar tocmai când mestecam de zor apare acelaşi domn cu mustăcioară şi pălărie, roşu la faţă şi un pic cam vesel pentru ora aia de prânz. Cămaşa lui albă se asorta cu a mea. A mea mai mustea încă de ploaie.
–Eşti prietenă cu mireasa, nu? Faină fată Tanţa! A avut băiatul meu mare noroc!–Ştiţi, eu nu…, dar nu apuc…..
Socrul mare îmi mai îndeasă doua fursecuri şi-mi umple paharul cu şampanie: „Pentru copii! Se vede că eşti ca Tanţa! Fete fine!” Dispare înainte să apuc să-i zic ceva. Mă grăbesc să fug până nu vede nimeni că-s intrusă şi remarc amuzată că toată lumea are ţinute sport, mai puţin pălăriosul. Tot nu văd mirii. Iar încerc să plec, dar tatăl socru mă potcoveşte cu mormanul de flori al miresei zicând scurt:
–Ţine-l tu! O încurcă!
-Ştiţi, eu…!, încerc iar….
Degeaba! Vorbeam singură!
În fundal, într-un sfârşit, văd mirii. Cei mai miri de i-am văzut eu vreodată. Cu pantaloni de piele amândoi. Cu lanţuri de rockeri şi cămăşi albe! Realizez că sunt în tonul lor fără să vreau. Mirele era cuminţel. Fără plete sau ţinte în plus, dar cu un aer de fermitate şi masculinitate numai bună de ţinut o Tanţa. Mă gândesc că e o glumă şi că socrul doar o alintă aşa, dar aud în aer: „Să trăiască Toma şi Tanţa!” Remarc ceva extrem de special. În momentul ăla încetez să mă mai mir de ceva: în mâna fetei trona un mănunchi de ramuri înflorite de măr, roze. Excelent! Mireasa asta nu putea fi altfel! Clar. Încerc să-i înapoiez mormanul de flori şi cu o naturaleţe demnă de Hollywood bag repede nişte urări de bine. Pac fotografii pe noi! Stăm la poze, oarecum…natural. Observ priviri întrebătoare, sprâncene arcuite a mirare, dar până să aibă timp de mine îmi recuperez lucrurile şi ies din clădirea ce ţinea loc de tot felul de evenimente, se pare.
Uitasem de întâmplare când, la câţiva ani după asta, pe o terasă în Sighişoara, la un festival medieval, observ un cuplu cu aceiaşi pantaloni de piele şi cu aceeaşi fericire cunoscută pe chip. Îmi chinui mintea şi mă îndrept spre ei cu un nume pe buze: „Tanţa?” Dacă pentru mine era o confirmare a faptului că acea zi fusese cu adevărat, ei se tăvăleau de râs în amintirea nunţii lor: eram fata cu mormanul de flori în braţe. Mi-au promis fotografii, întâlniri. Parcă niciunul nu voiam să stricăm vraja. Ne-am îmbrăţişat cu grijă, cum tainic şi magic o mai poţi face, eu fiind pentru ei un martor al iubirii lor de atunci. Martorul de nicăieri. Ei pentru mine erau încă frumoşii rockeri, miri de o zi de marţi cu flori de măr şi pantaloni de piele.
4 iulie 2013
Adi, aceasta poveste este atat de frumoasa, incat ar merita mai multe pagini. Sunt sigura ca ar iesi o carticica excelenta! Nici nu vreau sa stiu daca ceea ce ai scris aici este real sau imaginar. Sa nu imi spui daca s-a intamplat cu adevarat! Ah, ce zi frumoasa am! Iti multumesc mult!!!
Tu clar simţi ca mine! Asta devine una dintre preferatele mele. Nu-ţi voi spune nimic, dar ştii deja despre ce scriu eu. Am observat că atunci cand sunt tulburată scriu mai bine. Dar mă lipsesc bucuroasă de asta. Prefer liniştea! Mulţumesc din nou!
super …. o casatorie într-o marti ….. cît m-ai naturala si simpla…. mi-a placut !!! frumos ” fata cu mormanul de flori în brate” !!!! …. te pup
Eu cununia am facut-o joia! Nunta sambata, normal! Dar ziua aia n-am s-o uit! Era prin 1995.
Asa cum mi-ai recomandat-o, am citit-o si pe „Tanta”, dupa „Marcela”… Da, intr-adevar, e superba, si si mai frumoasa ti-e nedumerirea cu care te descrii in ipostaza surpriza a nuntasului ad-hoc, (bluza alba, pantaloni negri)… Povestea Tantei razbate de bucurie, cea a Marcelei e golita de ea, iar ea, Marcela, si imi pare atat de singura, ca e golita si de sine…Ramane din ea doar rochia, mustind de ploaia sperantei… Si, probabil aici, tu suflet generos, le impaci pe amandoua… Insa cred si eu ca te prinde bine „mormanul de flori” din brate… Probabil si rochia rosie ti-ar veni de minune in orice moment al zilei…Ca cine nu si-ar dori sa se trezeasca intr-o zi ploioasa martor la …fericire?
Marcela am fost intr-o perioadă a vietii mele timpurii, cand altii crosetează povesti frumoase. Eu nu! Am purtat rochia rosie a Marcelei chiar dacă,îţi aminteşti cred, Moni, că eu sunt fata alb-negru. Dar ipostaza de martor m-a prins mai bine , mai relaxată şi mai atentă la detalii. Că sunt plasate ambele poveşti sub un aspect ploios e întâmplător, şi nu prea. Lacrimile pot fi la fel, dar din păcate unele sunt de fericire iar altele de deznădejde. Cred totuşi că ceva am omis când am scris-o pe cea cu Marcela: e o poveste tristă, adevărat dar măcar nu e povestea compromisului. Marcela mea nu rămâne prizonieră ci fuge spre libertate. Poate rugaciunea ei ar fi putut fi alta, dar oare ar mai fi fost povestea Marcelei, sau doar o nevoie cruntă de happy end? Şi ca detaliu: prefer oricând o pereche de pantaloni de piele decât o rochie rosie. Cea rosie trebuie sa fie perfecta.
Lasa, mai bine sa fii putin tulburata, uite ce minune de scriitura iese. Mai trebuie si un pic de liniste, e drept, dar nu prea multa, ca strica 🙂
Da! Sunt convinsă că multe din poezioarele tale se nasc din tremurul sufletului. Pentru astfel de lucruri…e bună tulburarea…cred.
Ce frumoasă poveste ! Mă bucur c-am citit-o.
Multumesc. E o surpriză că te-ai putut opri din timpul tău. De fapt oricare om ce se opreste sa citească ceva aici…încă mă surprinde!
Ai de la mine o nominalizare dar si o leapsa mai de la tara.
Mi-ar placea sa citesc raspunsul tau pe blog sau macar printr-un comentariu la leapsa. Spor lepsuitor!
Daniel, parca aveai lepse mai seriose candva. Asta pare compusa de un elev din primul an de scoala.:))))
Eu sunt năucă.Şi mie care nu-mi place leapşa! Daniel….mulţumesc, încă nu ştiu pentru ce, dar mă dumiresc…eu…
Tocmai ce am trecut pe la tine. Nici măcar nu m-am gândit că ai trecut pe aici vreodată. N-am să joc leapşa, dar pe blogul tău revin….că-i…natural. Mulţumesc.
Cred ca astea sunt cele mai frumoase amintiri. Ale evenimentelor ad-hoc, neprogramate, necunoscute. Frumos!
Poate de asta şi ne rămân atâtea amănunte în memorie. Devin speciale! Mulţumesc…pentru timpul tău!
Si mie mi-a trecut prin cap ca parca citesc un inceput de roman,ceva, si ca asta mi-ar fi placut sa fie o carte s-o citesc in pat,nu la computer 🙂
Super! Tare faina!
Nu stiu ce-a fost azi cu mine, dar am fost telepatica cu bloguri-sau cu posturi din ele,sa zic asa.De dimineata pana seara. Sa mai zic ca azi m-am luat pantaloni de piele dupa care mor de drag? 😀
Cum ai ajuns tu la Tanţa mea? Voi incepe prin a te invidia la propriu pentru pantalonii de piele. Din păcate doar să visez la ei …pot, cu fizicul actual mi-as bate joc de pantaloni. Bravo! Şi acum o am in ochi pe mireasa mea rock…hmmmmm
Am ajuns pentru ca e postul in dreapta paginii.
Apropo de Povestea Albastra, de Povestea Parfumata stii? de pe blogul Mirelei.Ca si povestile de acolo sunt frumoase si linistite.
M-am gândit după ce am scris. Da, ştiu de Povestea parfumată. Am citit destule pe aici. Îmi plac până la un punct. Nu sunt fan parfumuri, ba aş spune că nu am simt nici să le caut pe google. Nu am rabdare niciodata sa citesc randuri intregi despre sticla, continutul şi conceptul unui parfum. Imi plac lucrurile simple, necondiţionate. Mirela e un om complex, un artist, iar artistii văd altfel viata…cred
Ah,dar eu nu scriu niciodata despre un parfum.Doar o scriere care sa contina cuvantul parfum,legat de tema.Poti sa rasfoiesti pe la mine,la categoria Clubul Povestii Parfumate.Ori e o poezioara,ori e scriere pur si simplu.Nici eu nu prea sunt fan parfumuri artificiale.
Ok. Chiar am să mă uit. Eu am văzut pagini intregi despre concept, design, origini, şi cate şi mai cate, pe care trec fără să clipesc.
Silving, nici eu nu scriam inainte despre parfumuri artificiale. Nici nu ma pricep, nici nu sunt mare fan. Dar Mirela ne-a atras atentia la un moment dat ca asa trebuie, sa punem descrierea unui parfum confectionat, eventual si o poza. De atunci am mai scris cateva, dar imi disparuse placerea.
…vezi? Ştiam eu că am văzut asta pe bloguri. Deci nu sunt singura….
Vienela, eu tot nu scriu despre parfumuri, si nici nu mi-a atras Mirela atentia.Daca ar trebui sa scriu despre parfumuri,despre care nici nu stiu nimic,decat ca le caut pe google, mi-as pierde si eu interesul. Hm.. Nu stiu,eu continui asa, pana la proba contrarie 😀 Mie tocmai ideea in sine,parfumul de… mi se pare interesanta, nu parfumul din sticluta care ar putea aduce a nu stiu ce.
O poveste superba. M-am simtit proiectata in decorul acela si asistand la intreaga scena. Si stii ce mai imi place? Nu sunt fana rockerilor dar imi plac oamenii care aleg sa isi traiasca viata asa cum simt, nu dupa clisee sociale. Viata trebuie traita cu substanta fiecarei clipe, cu magia si spectacolul ei.
Adriana, Vienela, Silving, voi mă vorbiți în lipsă, hahahaha, glumesc, mă simt flatată! O să vă scriu răspunsul pe grupul nostru, vă rog frumos să poftiți acolo când aveți timp, nu merită nimeni să fie necăjit de la o poveste. :))
…e de ceva vreme discutia. Intre timp ne-am edificat şi am reusit chiar sa scriu 2 povesti pentru clubul parfumat, la invitatia ta oficiala. Ba, la ultima, aia cu „casa parasita” din parfumul muzicii toamnei am amintit si de un parfum. Fără sticlută e drept…că cică …as fi facut buba de la el. Fetele sunt ocupate cu Superblogul acum. Suntem vaduvite de prezenta lor firească.
Nici eu nu sunt fan rock asa cum ne sunt prezentaţi. Pantalonii de piele, in schimb, îi ador…asa cum ador întâmplarea asta, despre niste oameni care vedeau libertatea in fiecare gest. Inclusiv cei din jurul mirilor.
Am reușit să mă adun și să las un comentariu la Casa părăsită, povestea mi-a plăcut le nebunie. la vremea discuției de aici eu eram în concediu, așa că habar n-am avut, dar e bine că am citit și chiar am scris pe grup câte ceva despre regulile, puține, ale clubului. Da, superblogul.
nu stiu de unde scoti povestile astea dar imi plac de numai pot. imi imaginez doua lucruri: sau ai un cufar fermecat cu povesti sau ai o viata sociala extrem de bogata si un simt de observatie al cotidianului iesit din comun . posibil sa fie amandoua. imi fac bine povestile tale de fiecare data cand imi iau ragaz sa poposesc pe aici.
Harul povestirii te determina, Adriana, sa ne transpui exact in atmosfera povestii. Citind, parca iti aud glasul cu unduiri ale vocii, iti vad fata expresiva, ochii mari, uimiti, miscarile anapoda pe care le descrii cu o asemnea expresivitate ca parca as vedea un film, si nu as citi o poveste.
Eu abia iesisem in lume, ca să zic asa, Mirela! Povestea e scrisa mult mai inainte de a aparea Silving in vizita. M-am mirat atunci, spre deosebire de azi…cand incep sa ma obisnuiesc cu oameni ce gasesc cate ceva prin arhiva.
Cand mi s-a spus prima data că uneori scriu cinematografic mi s-a parut o exagerare. Acum cred ca prea vad multe si nu pot scapa de amanunte. Multumesc, Olimpia. Mult.
Frumoasa mea, Vavaly! De cand scriu, putin timp…de altfel, imi revin in minte intamplari din diferite perioade de timp. Acolo…inte 25 si 35 de ani s-au intamplat multe. Eu m-am casatorit la 36. Am adunat ceva povesti, nu? Multumesc pentru timpul tau!
Mi-a placut mult…as vrea sa fiu Tanta:) Nu-mi place numele dar povestea e minunata si sper ca e si reala, dar nu-mi spune, lasa-ma sa visez!
Păi, îţi dai seama ce am simtit eu prima dată? Rock, flori de măr şi ….Tanţa- Constanţa. Aici mi s-a părut mie că stă …magia! Mulţumesc mult.
Superb! 🙂 Întâmplările spontane, fericite, clar au o intensitate aparte şi rămân vii peste ani, exact ca în ziua în care s-au produs. Mă bucur că am avut prilejul de a citi o astfel de întâmplare. Mi-am format imagini cu fiecare frază citită şi mi-au lăsat impresia că am vizionat un film. Îţi doresc să mai ai parte de astfel de întâmplări şi să le povesteşti aici! 🙂
…da, psi m-a răsfăţat de multe ori cu aprecierea că scriu oarecum …cinematografic. Cred, de fapt, că atenţia mea pentru detalii face ca povestea sa-şi primească stropul de strălucire pe care-l merită. Mă bucur că ai ajuns aici, mai ales că modul tau de a scrie e atat de complex pentru o fiinţă atat de tănără, iar cuvintele mele ..pălesc…cumva.
Înseamnă că aşa şi este! 🙂 Mi-a atras atenţia titlul, iar mie îmi place muzica rock…
Da, poate că scriu ca un om trecut prin viaţă, dar am realizat că mai am încă multe de învăţat… Mă bucur şi eu că am ajuns aici, pe acest blog minunat. 🙂
Reblogged this on Înşiră-te mărgăritare and commented:
Şi pentru că tot am anunţat într-un articol că ”cea mai din cele mai” este această postare, m-am gândit să o aduc pe prima pagină într-o zi de duminică. Mie îmi e cea mai dragă, recunosc.
Precum bine zici, o așa nuntă nu se uită niciodată, cu atât mai mult cu cât ai picat întâmplător în mijlocul ei. Bănuiesc că de aceea s-a „stricat” și calculatorul! 😉
..uite că la asta nu m-am gandit: bine că s-a stricat calculatorul, altfel povestea asta n-ar fi mai existat…
Ohhh, nu aş fi vrut să se termine…
…oh, ce bucurie imi faci….mulţumesc…potecută..
Tare faină. Nu ştiu cum am ratat-o! Nu te mai laud şi eu că au făcut-o celilalţi destul.
Îmi place rock, îmi plac hainele din piele. Deşi pe vreme de căldură nu aş purta nici mort pantaloni din piele neagră! 🙂
…eu cu moda…sunt paralelă, dar pantaloni de piele, geacă, tinte şi lanturi ador sa le port. Nu toate o dată şi se pare, că din ce in ce mai rar. O fi vârsta? Nehhhh…refuz…
O poveste frumoasă, care mi-a plăcut mai ales prin faptul că mirii au ales să respingă standardele comune, să arate așa cum le place și cum se simt ei bine. E mare lucru și puțini îndrăznesc asta.
Zi frumoasă, Adriana !
…amintirea asta am trecut-o la cea mai originală intâmplare adevărată din viata mea…
Minunată povestea și felul tău de a scrie.
Doamne, cum ajungi la ele? Rar ajung oamenii pe articole vechi, asta dacă nu le redistribui eu pe fb. Multumesc, Ioana.
Invincibilul AVON
arata cod / adauga in grup *url:* https://www.avon.ro/303-336/parfumuri-de-top/pentru-el/ *dim:* 300×250
În data de 12 februarie 2016, 00:14, „Înşiră-te mărgăritare” a scris:
> 1adrianatirnoveanu posted: ” Încăperea mirosea a nervi scurtcircuitaţi > între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau > faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am > intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi ” >
🙂 Am recitit cu plăcere!
….cu mare drag iți multumesc pentru asta!
M-am rătăcit şi eu, zgribulită, printre nuntaşii neconvenţionali, iar mireasma crudă a florilor de măr mi-a trimis iz de primăvară. Avea dreptate Psi atunci când a zis că scrii „cinematografic”. Frumos, tare frumos e printre amintirile tale! 🙂
..azi vorbeam cu o prietena pe care nu am vazut-o de 11 ani, și atunci pasager, ca imi raman anumite lucruri in minte, mai mult ca altele. De exemplu, de ea ma leaga multe, dar cel mai mult imi revine o imagine de acum 22 de ani, cand graviduta fiind, statea langa o soba și croseta ceva. Aveao fericire aparte, iar sotul ei, privindu-mi mirarea, imi raspunse, fara sa fi intrebat cu voce tare: „Ce sa-i fac? Toata ziua nu spunea decat…copil, copil,copil, copil. Si uite ..copilul!” La fel spune si acum, desi anii au trecut, iar copilul e e un barbat perfect.