…sunt ușă rămasă deschisă către tine,
N-o-nchide azi, mai las-o un minut!
Sunt poartă ce te duce-ntr-un surâs mai blând
Ca al Giocondei. Dar tu alegi s-o închizi atât de bine!
Sunt ușa fără clanță și fără balamale,
Ma sprijin pe un lemn cam șubrezit de timp,
Căci dincolo de ea nu este mai nimic.
Nu mă trânti, ci las-o ca atare, nu are nici zăvoare!
Nu trece pragul, ruga nu-ți ajunge
Să-ți ceri iertare timpului de dincolo de poartă,
Ușa aceea nu-ți mai este soartă,
Ci doar un lemn străin, un toc fără de lege!
Tu ești un om perfect, eu sunt la fel de bună,
Rămân acolo eu, treci tu de vrei soluții
Sau stai acum pe loc, pornesc eu revoluții,
Dar singură, căci lumea nu ne e împreună!
Nu te uita spre ușă, nu știe despre noi,
Dar ne cunoaște pașii și simte că nu doare,
Că despărțirea nu-i o parte care moare,
Ci este Înviere, drum nou pentru amândoi.
Ce ușurare, ce povară grea
Mi-ai luat, subit, doar răsucindu-ți cheia
În broasca veche ce-ți returna ideea
Că nu mai suntem în povestea cu etcetera.
Astăzi faci loc pentru lumină nouă,
Observi că nu mai duce nicăieri eterna poartă,
Cad iar cortine, nu mai ești legată
De false amiciții care te rup în două.
Și-nchid ușor povestea ce simplu m-a pierdut
Prin labirint de vorbe moi și pline,
Eu te absolv de răutăți dar și de vină
Ești de acord? Atunci ..îți spun salut!
..închide..după tine…
Sunt momente când ușile închise spre alții, înseamnă porți deschise spre libertatea ta de a fi…
Foarte frumos si emotionant. M-ai dus in amintiri… Stiu ca nimic nu este intamplator. Sotul meu avea un fel de a umbla pe usi… niciodata in mana lui o usa nu scartaia, si cred ca nu a trantit vreodata vreo usa, oricat de nervos o fi fost!
Lumea zicea ca era delicat! Da, incontestabil, dar asa cum stia sa inchida usile, stia sa inchida capitole, intelegea ca sunt lucruri care au sansa si ca sunt altele care nu au, asa cum spune mesajul scris in finalul poeziei tale, care m-a tulburat!
Multumesc pentru clipa de intoarcere!
Mereu mă porți in închipuiri și povesti. Al meu merge apăsat, cu pieptul in fata, se aud ușile cum flutură pe lângă el, e zgomotos, grăbit, distrat, mereu pe fuga. El spune simplu, ca unii oameni nu se potrivesc între ei, că poate contrariile se atrag dar nu se amestecă. El nu-și pune atatea intrebari ca mine, la el e alb și negru, e simplitate și e cuvant. Sa nu cumva sa amăgesti oamenii in ceva!, imi spune. Sa te tii de cuvant! Si, crede-mă, bifez lucrurile pe care nu le indeplinesc sa fiu sigura ca am sa ma tin de cuvant. Mai am putin cu sb ul și ma intorc la povesti. Nu stiu dacă am facut bine risipindu-mă, desi tare incerc sa nu fiu banala. Nu-mi iese mereu. Sunt insa pe primul loc după 7 note date, mai sunt 9. Efemer. Un loc 1 provizoriu care mă bucură extrem de puțin, cat sa nu fiu dezamăgită mai tarziu. Te pup, vin sa caut povestile tale, sa adorm in alta nota. Deja, uite, prin clipa ta de întoarcere eu intru in cele prezente. Te imbratisez cu drag.
Multumesc. 🙂 Inteleg ce spui cu risipirea. Te asigur ca nu esti banala, faci bine ce faci si sper sa te si bucuri! Eu simt ce efort faci! Nu-i usor caci nu tu esti banala ci temele… dar … daca poti straluci acolo… poti orice! Succes! Te indragesc mult!
Mai am 6 articole si inchid si capitolul asta. Mulțumesc mult, Cita!
E nevoie de multă putere pentru a închide definitiv o ușă care nu mai duce nicăieri și chiar să uiți că a existat vreodată în acel loc, iar tu o deții.
Stii că nu mă uit peste umăr, nu? E obositor. Asa și cu usa. Azi, Vero, mi-a arătat și altă fațetă. E drăguț gândul ei, interesant chiar, dar stiu că nu mă reprezintă. Stiu, renunț prea repede, marele meu defect.
Cu toții suntem uși, mai mult sau mai puțin ușor de deschis. Eu sunt gresat bine pe la balamale și am o clanță mare, ca o invitație la intrare. 🙂
..tu esti usa pe care o deschidem toti cu bucurie. Mai rar asta și in real, si in virtual. Esti o bucurie de om..
Am roșit din cap până-n picioare. 🙂
..ce drăguț..
Parabola ta cu ușa care nu duce nicăieri se potrivește de minune cu o situație din xare nu reușesc să ies. Pentru că deși ușa e închisă, există gaura cheii!
..da, la asta nu m-as fi gandit. Nu scapam mereu de umbre, gasesc ele modul de a se strecura…
Versurile acestea le-ai scris în perioada când pentru mine se închideau ușile speranței și se deschideau cele ale disperării și deznădejdii. Nu-mi amintesc dacă am citit atunci poemul, am făcut-o acum și m-a pus pe gânduri… Chiar viața însăși e o imensă ușă iar noi ne perindăm contiunuu dintr-o parte în cealaltă. Acceptare-renunțare, început-sfârșit, iubire-ură, înălțare-cădere, etc, eterna dualitate…Dacă ți se deschide larg o ușă străduiește-te să nu te împiedici de prag. Dacă o alta ți se închide, las-o așa ferecată, n-o forța, riști să stârnești furtuni, acceptă că drumul comun a ajuns la stația finală.
Inainte, cand unele „amiciții” se terminau inainte de a incepe..ma tulburau. Apoi am inteles ca ne-am luat seva si ne-am facut rolul, ca ne-am hranit și ca gata, acum e cazul sa inchidem usi si sa nu mai fortam destinul. Daca usa se redeschide, e bine, daca nu asta e. Jos, in pagina, e un pingback catre o alta interpretare a imaginii, vezi ce interesanta abordare…
Uneori ne incapatanam sa privim la usa care nu s-a inchis, fara sa vedem alte usi care ni se deschid. N-am spus-o eu, au spus-o altii si au spus-o bine.