Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”
Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.
Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..
-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….
-Știi, eu nu..
-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?
-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme
-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!
-13 ani? Ce contabilitate ții?
-Una reală! Calculează și tu.
-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?
-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?
-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!
-Alo, mama?
-Da, fata mamii, ce e cu tine?
-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?
-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!
-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..
-Mamă?
-Da, fata mamii?
-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…
-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi colorați. Vrei?
-Vreau, mamă!
Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…
Gânduri răzleţe vegheate de bunătatea mamei, căreia îi simţim lipsa, uneori. Şi dacă nu ar fi distanţe mai mai că ne-am ghemui în braţele protectoare. Suficient ţi-o fi fost şi să-i auzi vocea, aducătoare de zâmbet şi poveşti nescrise. Să ai o zi minunată! 🙂
..da, mama imi e pavaza și liant. Soacra mea, de exemplu, ne taie macaroana, ne repede, ne pune la punct și ne arata oglindsa sa nu uitam ca suntem prea batrani. Si nu e bine deloc. Cat ai parinti, te vrei copil…
Îţi sărut gândul ăsta bun şi îţi mulţumesc pentru text. Atât. Nu e cazul să spun de ce. Tu ştii, oricum…
Știu și mulțumesc. Am simțit…oboseală și m-am trezit..vorbind..public…despre „fluturi”
Cuvinte cu sens, cuvinte cu dor si cu dragoste!
E tare bine sa citesti astfel de ganduri! Eu nu stiu sa fi visat fluturi. Iar daca am facut-o nu au lasat nici o amintire. Dar nu-i bai, ca acum ii pun in lucrarile mele. Poate de aia. Or fi spus sa nu ma bantuie si prin somn! 🙂
O seara senina, Adriana!
Eu nu am indemânare. Deloc. Am îndemânare la tot felul de treburi, dar la hand made, tablouri, pictura, lucruri de migală nu reușesc deloc sa ma concentrez. Poate de asta si visez fluturi pentru ca nu-i stiu a picta. Te imbratisez și multumesc pentru trecere..
Poate că numărul 13 îți poartă noroc și e o graniță dintre sentimente. Sau poate că ai primit un flux de energie de la mamă.
Sau poate e un cod aflat intre timp. Acum 13 ani nici nu aș fi indraznit sa ma gandesc la cuvinte.., la fluturi, la doruri..