Ei bine, am dormit somn adânc. Adânc și neprielnic. Veștile rele au circulat, din martie încoace, cam una pe săptămână. Cât să nu-mi pierd antrenamentul. Când suna telefonul, recunosc, mă feream de el mai tare decât aș face-o când văd un șerpișor, de ăla auriu, trecând aproape de pragul casei. Apropo de asta, în spatele casei mele am găsit patru „piei” uscate de șarpe, care chiar dacă erau mici, tot m-au tulburat peste măsură. Nu știam că și mititeii ăștia își leapădă cojoacele. Dar oare unde s-or fi pitit, mai apoi? Brrr…
O vreme am anulat telefonul. Îl făcusem responsabil pe Mihai cu studiatul apelurilor pierdute. Nu-mi trebuiau alte șocuri, dar le primeam și dacă doream și dacă nu. M-am izolat, ascuns, de parcă dacă-mi băgam capul în nisip, lumea nu continua să se năruie in jurul meu. Am devenit atât de sensibilă, încât i-am ocolit și pe cei cu care aveam o legătură permanentă.
Apoi, am intrat în altă etapă. Nu mai voiam, parcă, să tulbur clipele cuminți cu care mă acopeream, uneori. La întrebarea simplă „ce faci, cum ești azi?” nu-mi doream a răspunde nici măcar cu „bine, mulțumesc!”. Speram să treacă doar și să rămân spectator, om din umbră, pasagerul din dreapta în mașina de ocazie în care mă urcam fără ca șoferul să mă observe. Voiam să particip tăcută la tot ce se întâmpla, dar să nu scot o vorbă. Mi-era teamă că oftaturile mele se vor auzi prea tare, că se va simți ușoara depresie instalată fără voia mea, că dacă nu comentez subiectele, ele vor înceta să mă doară. Mă agățam doar de oamenii veseli, furam de la ei o doză bună de optimism și speram să-mi iasă în cale lucruri inedite. Mereu am apreciat lucrurile…altfel, cu zvac, curaj și originalitate. Mă inspiră, deși blocajele le am din inversul lor. Așa că trec pe…ocolitoare. Fac viraje mari, intru în depășiri, conduc cu gândul situații spre…nicăieri. N-am popas, dar mi-aș dori unul tihnit.
Uneori, primesc sugestii binevoitoare, cu ce ar trebui să fac. Da, acel trebuie care îmi îndepărtează omul și mai tare. Bunele intenții sunt de apreciat, dar nu fac parte din planul meu. Sunt vremuri de ducă. Se simte forfotă călătoare. Mulți se pregătesc de vacanță. Eu îmi autoimpun vacanțe. Forțate, fără soț, căței, telefoane și informație multă. O izolare dulce care să mă remonteze. Nu-mi intersectez drumurile cu ale altora. Fiecare cu vacanța lui, parcă spune mintea mea obosită. Sunt convinsă că, după, voi fi suficient de liniștită cât să pot avea una adevărată. Acum, sunt ca la sanatoriu: cu greieri mulți, lăcuste verzi imense, brazi vâjâietori și liniște asurzitoare. Cad cuvintele în mintea mea ca niște soldați împușcați de gloanțe oarbe. Se ridică amețite și se înșiră haotic.
Vouă vă plac perdelele? Am o prietenă, care, câtă vreme a locuit la bloc, nu și-a pus perdele; nu le suporta. Voia lumina. Multă. Cand s-a mutat la casă și-a „poavazat” ferestrele, doar pentru că nu se aranja camera fără. Ea spunea că își poate juca piesele de teatru liniștită, caci i se pare că are cortina la îndemână. Mie îmi plac perdelele de pânză cu broderii de bumbac. Nu am. Am văzut, luni, o doamnă care lucra la ceva asemănător. Mi se părea ceva extraordinar. Ea spunea, însă, că așa fuge de răul lumii, găsind bucurie în ceva care îi face plăcere. Atunci mi-am confirmat că pot fugi cât vreau eu, că tot de mine dau, în final.
Așa că mai bine încep cu ceva care mă deconectează și împrumut cuvintele alea căzute, mai devreme, casăpite de gloanțe oarbe și aștern, fără noimă, câteva rânduri. Să nu-mi mai trimiteți vești rele, da? Telefonul l-am anulat, gunoiul l-am ascuns sub preș, nenorocirile să se spele, că și-așa a plouat cam mult. Doamne, cât noroi am mai strâns din curte, venit de pe dealul meu, după ploi! Cât să faci mișcare pentru un an întreg și să dormi, apoi, uitând de orice grijă. Numai eu nu am reușit să capitulez. Așa că, am venit să vă las niște gânduri proaspete. Știu, nu or să vă placă, dar altele n-am. Dar am planuri noi și mă țin de ele. Am bifat câteva, miraculos. Până voi vedea cât mă ține, vă zic …să NU fiți cuminți, dar să vă fie cuminte viața!
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Similare
Publicat de Adriana
https://www.adrianatirnoveanu.ro/
Vezi toate articolele lui Adriana
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Imi plac, gandurile lasate; nu-mi place (sa zic asa) ca sunt de tristete, cumva… Imi place gandul de a fi „singur cu mine” (asa ca nu fug, ma intalnesc cu mine). 🙂 Solitudinea (pe termen scurt) ar putea fi, uneori, exact scutul potrivit, sau doza de „antidepresiv” necesara. 🙂
Iti inteleg sentimentul pentru ca il cunosc: ma tem, uneori, sa raspund la telefon si… ma tem, uneori, cand urmeaza o zi de mare sarbatoare religioasa pentru ca cei mai multi dragi (ai mei sau ai celor dragi) au trecut in nefiinta in astfel de zile. Nu de curand, daca nu consider curand anul trecut… Nu se „ostoieşte” o durere, ca vine alta.
Raze de soare calm sa coboare in zilele tale! 🙂
<3
P.S. Nu-mi plac perdelele, dar sunt obligata sa le utilizez, alaturi de draperii sau jaluzele. 🙂
Cred că te-am citit de trei ori. Acum nu mai sunt atât de tristă. Uneori e bine să-ți impui lucruri. De sâmbăta trecută tot bifez și îmi propun să ies cu orice preț din lucruri care nu sunt ale mele dar m-au marcat ca și când. În plus, izolarea îmi face bine. Mi-e greu să mai explic, mai ales telefonic, că n-am nimic, n-am nicio problemă a mea și nici nu chem vreuna sa vina, dar prea sunt oameni dragi incercati. Exact cum spui, e un „prea curand” acolo. Ceva, ceva tot s-a deblocat: scrisul. De asta nu mă interesează dacă mă citeste cineva in cele publicitare. Eu le voi scrie la fel, cu trimitere către o întâmplare. Din experiență, observ că oamenii sunt mai atenți chiar și la produse, dacă le dai puțină aventură printre rânduri.
Până și virtualul m-a obosit, deunăzi. E ușor să fii autentic, mai greu e să păstrezi pe termen lung asta. Am cunoscut și aici oameni drăguți, insa nu pot fi prietenă cu toti. Am un soi de barieră trimisa din instinct care-mi spune stop. Si uite ..blocajele.
Cum spuneam, am o casa acvariu, am perdele dar stranse, ca intr-un foisor de gradina.
E bine că ai revenit cu cele câteva vorbe, că te-ai ascuns, regăsit, analizat, bifat palnuri. Ia-ţi vacanţa pe care ţi-o doreşti, dacă aşa simţi tu că trebuie. Mie îmi plac perdele, cât mai bogate în falduri, poate pentru că toată viaţa am trăit la bloc,,, iar fără ele camerele mi s-ar părea goale, nemaivorbind de draperiile grele care au rolul de proctector împotriva curiozităţii unora, iar acum apără şi de arşită. Zile frumoase şi liniştite să ai! 🙂
Ei, răsfățurile vor veni, pauzele sunt autoimpuse ca o stavilă contra lucrurilor care nu mai mă bucura.
Iubesc perdelele, dar la mine sunt asa, ca in povestea aia „cu nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos” , adica arata ca in foișor, usor stranse.
…cât de mult îmi place să descopăr și iar să descopăr că suntem atât de diferiți în asemănările noastre! 🙂 Uite, de exemplu Dianei nu îi plac perdelele, dar are, mie îmi plac, dar nu am. Undeva, ne intersectăm… nu am pentru că iubesc lumina, pentru că mi se pare că mi-ar fura din deschiderea mea spre lume. Și da, nu aș vrea să transmit nimănui vești rele, dar uite că viața ne mai și chinuie uneori, nu ne dă pace cu durerile. Eu sper ca îndemnul tău să fie de bun augur și să mai schimbe și pe la mine câte ceva… în bine. 🙂
Apropo, de prietena mea care nu iubea perdelele, acum are inclusiv draperii. Culmea, spatiul de la bloc se preta a nu avea perdele pentru ca facusera ei o bolta perfecta care dadea bine fara. Cat despre vesti rele, ultima a venit alaltaieri. Devastatoare. Asa ca incerc sa le iau cum vin, dar imi doresc ca oamenii să nu mai fie încercați atat de rau. Sunt sigură că mereu au fost probleme, dar, ciudat, anul ăsta, le-am aflat eu pe toate.
…tu le-ai aflat, eu pe multe le-am trăit; de aceea înțeleg foarte bine ceea ce vrei să spui, pentru că mi-aș dori un moment de ”respiro” combinat cu bucuriile – și numai bucuriile – oamenilor! De când mă știu m-am înfruptat și eu cu fericirea din ochii celor din jur… e minunat! Așa că, dacă ții câtuși de puțin la mine, ia vino tu cu momente superbe din grădinița ta… cu sau fără perdele, nici nu contează! 🙂
…da, ai mare dreptate. Cred, totuși, că și căldura asta, a întregit tristetile mele. Mereu am fugit de canicula. La plaja nu stau, deci nu-i inteleg rostul, dar si asta e tot de Sus, asa ca nu ma mai plang..
…avem un dușman comun: canicula! Dar ne rămân multe alte frumuseți, hai să profităm de ele… restul, ducă-se! 🙂 🙂
..corect, răzbim. E musai!
Printre atâtea gânduri scrise cu suflet deşi triste, mă strecor şi eu cât să-ţi urez zile fără veşti. Zile care să te ajute să te remontezi. Să fie aşa, ca după zile gri şi reci de iarnă, când te târăşti la geam, tragi perdeaua şi soarele inundă încăperea şi observi undeva-n colţul din dreapta că în grădină au apărut ghioceii.
Te îmbrăţişez cu un gând bun!
Ei, potecuta. Beleaua mea e ca am fost atatia ani nefericita, incat de pe atunci am invatat ca nu trebuie sa scrii atunci cand tristetile te inunda. Nu rezolvi nimic. Eu cand am sufletul senin, nu neaparat fara griji, dar senin, atunci pot zburda printre cuvinte. Acum, asta fac, trag perdeaua..și vad potecute care nu m-au lasat niciodata la greu.
Te imbratisez si eu cu mare drag.
Îmi pare tare rău, Adriana, că și eu m-am aflat printre cei care au adus vești rele. Nu credeam că te vor influenţa atât de mult. Și știi bine cât m-am ascuns, nu voiam să împovărez și pe ceilalți cu durerile mele. Mai ales pe tine, căci toate ale mele au venit în momentele tale de glorie, dacă îmi dai voie să spun așa. N-am putut să mă bucur pe deplin, așa cum mi-aș fi dorit, de realizările tale. În toamnă, când vom scăpa și de căldurile astea infernale pe care le suport cu greu, poate ne va fi mai bine și vom socializa altfel și pe aici. Până atunci, îți doresc să fii fericită, ca să poți scrie.
Tu ești printre acei oameni care ȘTIU că am nevoie să fiu fericită pentru a putea scrie. Tu nu mi-ai dat ceva greu de dus. Tie ti-a dat Dumnezeu asta. Nu m-ai impovarat cu nimic, eu am ales sa ma impovarez cu nenorocul tau. Da, am avut o primăvara cu succese, dar bucuria pe care mi-o da recunoasterea ca textele mele ating suflete ramane. Si asta conteaza. Vara, oricum, e facuta pentru natura, plimbare, vacanta. Mutand blogul pe domeniu e ca si cand o iau de la capat și asta ma tulbura putin, dar ma bucur ca am ragaz sa pot face incercari de tot felul. Stii ca iubesc toamna, asa ca o asteptam cu drag pentru multe lucruri. Te imbratisez cu drag, omul meu de baza! Iubesc ca esti verticala, autentica, nici nu știi cat am ajuns sa pretuiesc asta la oamenii din jur. Desi unii oameni sunt bunuti, mă departeaza modul lor de a fi…precum frunzele in vant!
Uneori suntem nevoiți să luăm o pauză. Să ne regăsim. Și eu am luat o astfel de pauză din care încerc să ies, dar nu-mi este prea ușor. Uneori te înveți într-atât să taci, încât te transformi fără să vrei, într-un observator.
Sper să-ți regăsești liniștea să scrii din nou.
Deja, incerc sa scriu din nou. Azi, am primit un compliment asa dragut, cum ca am facut din articolul cu dragostea si frigiderul, ceva extraordinar. Fara sa stie, acel om mi-a dat avant, incercand sa pun frana lucrurilor care m-au toropit o vreme. Tu mereu m-ai sustinut. Sa stii ca m-am intrebat, deseori, de ce nu mai scrii.