Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană – şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită – a interzis românilor ca mortul să fie ţinut, acasă, mai mult de o oră. Bineînţeles, pentru orice om care locuieşte la oraş această „ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta. Ei bine, problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE – hai că mi-am revenit -, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile, ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.
Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.
În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci, repede, că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat, şi mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important şi, până la final, îi vei auzi numele de câteva ori. Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.
Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu „mortul”, singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp, însă, ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care, ferească Sfântul, să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă. Se aduc de la biserică stative de lumânări; se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul, căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare; zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.
Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşază în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă o vei pune, pe cea din urmă, acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea care, deja, vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă, cumva, vreun animal şi rămân, sigur, surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră. Curtea „mortului”.
Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere, covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om, din jur, e tocmit la ceva. Încet, încet, încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum. Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă, fără răspuns, care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.
Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela, din sicriu, nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă, în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi; zi în care descoperi că femeia, căreia toţi îi spun „căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor care se vor da de pomană; ea le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot ea va uda şi va tămâia mormântul, timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.
La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă, pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te „cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut bine de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi ştii pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla, curând, la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă, în mai puţin de cinci minute.
Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat; până şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă. Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută. Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.
Clopotele bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne purtăm ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea. Altul, dintre ei, nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare. O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcâm, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări, în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor, dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.
Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut-o era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt. Evadează şi pisicii. Căldura se aşază peste oameni şi animale deopotrivă. Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la Căminul Cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul care străbate dincolo de probleme şi pare a spune „eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc, încă, mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie. Viaţa continuă….
scris în 11 AUGUST 2014. Azi, tataie ar fi făcut 87 ani. Reașez acest text pentru o aducere aminte. Am candela gândului aprinsă…
Tata a murit la oraș. Acasă, și acolo l-am ținut trei zile. Pentru el nu mai conta unde stă, nici dacă stă. Pentru mine era însă foarte important să plece din casa lui, de acasă. Vroiam să mă amăgesc că pleacă la servici și vine mai târziu. Nu-l văzusem niciodată într-o capelă, nici la biserică nu a fost mai mult de patru ori, câți copii a avut, așa că nu-l vedeam nici acum. În rest nu știu nimic. Am fost doar o piatră umblătoare, iar pietrele nu pot plânge. E bine că a existat și atunci o „căpităneasă”, altfel ar fi rămas tata fără toiag, ban pe piept și legat la picioare. Poate, inspirată de tine, voi scrie într-o zi cum se îngroapă soacra la țară. Până atunci, primește toată admirația mea, pentru modul în care m-ai luat și pe mine la moartea lui nea Ion.
De multe ori ştiu când un subiect împarte lumea în …grupuri diferite. Am avut grijă să spun asta in introducere si tot am văzut ieri reactii pe unele pagini ale celor ce au distribuit articolul. Cand esti cu inima franta şi in sate uitate de lume, traditiile sunt musai a fi respectate. Mihaela Mihai imi spunea ieri că ar fi posibil să facem uz de ele. Se poate spune şi asa, dar, de exemplu, mamaia mea nu si-a dorit nimic cat a trait ci si-a dorit sa-i facem toata randuirea după moarte: să plece din casa ei, pomenile toate, chiar daca erau obositoare: 3, 9, 18, 40 de zile; mai apoi 3 luni, 6, 9 şi un an. Nu stiu daca am sarit vreuna in cazul ei. Tata a murit acasa, la Brasov. L-am dus cu dricul in satul lui unde nu avea casa parintească, ci doar o sora. Nu a fost usor, dar nu am avut putere sa ma impotrivesc. Dacă as fi putut scrie tot ce am simtit eu in aceste zile, la inmormantarea lui tataia, cred ca iesea o carticica. Nu stiu ce trebuie şi ce nu trebuie, dar stiu ca omul ar fi bine sa se adapteze in functie de locul unde a trait cel ce pleacă spre cele vesnice. Tu m-ai inteles perfect şi iti multumesc pentru cuvintele tale.
Întâi şi întâi sincere condoleanţe. Bunicul tău a trăit o viaţă lungă şi plină. Şi a plecat uşor spre acel altceva care ne aşteaptă pe toţi. Să fie binecuvântat.
Mi-ai amintit de moartea părinţilor, la oraş, de regulile ciudate, păgâne ale pregătirii mortului, când familia doar asistă cu uimire. Ştii? Cred că mutarea la capelă ar elimina tradiţiile nescrise. Ar fi bine? Ar fi rău? Poate, doar, ar fi mai uşor în acel moment. Regretele vor veni după.
După ce a murit tata, mama a fost tentata sa faca lucrurile usor: capela, loc de veci aici, in Brasov, pomană la un local etc. Tata ne lăsase cu limba de moarte ca vrea langa mama lui. N-am avut curaj să mă impotrivesc. Acum ajung rar la mormant, dar măcar il simt pe el linistit. Mulţumesc pentru gândurile tale. Oricum nu stiu cum ar fi mai bine. Tind sa cred ca si aici e vorba doar de felul de a fi a celor ramasi.
Renunțând la tradițiile noastre, renunțăm la noi înșine, la ceea ce suntem ancestral privind viața!
Renunțând la tradiții, devenim alți oameni, ce nu vor mai semăna cu înaintașii!
Ca de obicei tu găsesti cuvintele potrivite care-mi ating structura mea interioară. Asta cred şi eu, chiar dacă uneori ca sa evit polemicile le spun oamenilor ceea ce vor sa auda, pastrand esentialul in suflet. Mult prea multi se departeaza de ceea ce ne defineste alegand lucruri mai confortabile.
Dragă Adriana,
Tradițiile noastre ascund mai mult decât ne dăm noi seama. Ele sunt adunate din experiența secolelor de viață pe aceste meleaguri. Fiecare obicei ascunde … un ajutor dat celor ce rămân în urmă, spre exemplu. Nu realizăm pe moment, poate, dar lucrurile așa se întâmplă. Judecând în felul aceste, vom înțelege „rațiunea” fiecărei tradiții în parte, astfel că nu va mai trebui să spunem oamenilor din jur ceea ce vor ei să audă, ci doar ceea ce trebuie să știe despre tradițiile noastre și despre noi înșine, ca persoane și ca popor!
Îți mulțumesc pentru aprecierea adusă cuvintelor mele!
…asta încearcă să-mi spună şi sotul meu, care este un nationalist convins, care crede in traditii, dar şi in Dumnezeu, care imi spune ca varianta simpla e sa te faci auzit, sa sustii si sa militezi pentru crezurile tale. Poate de aceea, de multe ori, cuvintele tale vin sa mi se aseze perfect pe suflet şi totdeauna imi raman in minte idei clare. Multumesc şi eu, Mugur. Pentru tot.
UE poate sa spuna ce vrea, Romanul va sti cum sa se descurce pentru a-si mentine traditiile. Fara ele si-ar pierde identitatea, sufletul si sunt convinsa ca nu se va alinia nici ” mort” la legile europene. Asa ca, Adriana, nu e cazul sa te preocupi. Romanul nu piere asa de usor, si cat timp mai exista astfel de ” capitanese” tinere, inseamna ca mai e o speranta ca traditiile noastre sa reziste in timp. Fara traditii, obiceiuri nu am mai fi noi, poporul roman.
…da, Olimpia. Fata cu ochi albastri cunostea randuiala, i se parea fireasca şi facea ca lucrurile sa para usoare pentru noi cei care nu intelegeam total ce se intampla. Dincolo de evenimentele triste se intrezăreau pastrarea unor traditii simple şi speranta avea aripi.
ti am spus eu ca povestile vor veni si tacerile vor apune…
textul e asa cum ai simtit sa fie si ne a purtat intr o lume in care unii din noi nu am fost, cea a satului si a traditiilor de acolo.
au si traditiile astea rostul lor si e bine ca cei tineri sa le duca mai departe. europenizarea asta prea ne vrea pe toti la fel si in nastere, si in viata si in cele vesnice.
…da, Vavaly. Uniforma stramta a Ue-ului eu nu o pot purta şi mă bucur cand vad si simt cum nu sunt singura ce gandeste astfel. Articolul acesta a fost foarte bine primit de cititori, ceea ce imi da curaj şi mă face sa uit de tăceri autoimpuse. Multumesc.
In clipa cand am aflat, acum cativa ani, ca ni se cere sa tinem mortii la capela, am avut un soc si apoi am reactionat tare urat (in intimitatea casei, desigur), caci mi se parea revoltator ca altii sa decida ce sa facem cu persoanele dragi, mi se parea oribil sa dau omul drag afara din casa, doar pentru ca era mort.
Vezi tu, omul e sortit sa se acomodeze schimbarilor. Vazand in ultimii ani ca oamenii (pe aici) isi tin mortii la capela, am ajuns sa nu mai fiu atat de vehementa. Plus ca multe dintre obiceiurile de la inmormantari mi se par obositoare si inutile. Si stii, cand a murit tata, cel mai tare m-a deranjat faptul ca dupa inmormantare, la masa, cand toti aveau cate ceva la bord, se radea si se spuneau bancuri. Eu abia asteptam sa ii vad plecati, sa imi pot plange durerea in intimitate, dar asta s-a intamplat abia dupa miezul noptii.
Da, in tot ce spui ai mare, mare dreptate. Culmea e că in oras, in cutiile noastre de chibrituri, mortul nu are de ce şi cum sa stea in casa. Capela ne scuteste de asta. Si asa am văzut oameni ce au tinut mortul acasa, cu riscul amenzilor. Parinti ce isi plangeau copiii duşi şi pentru care noaptea priveghiului era sfanta şi nu ar fi putut face asta in capela. Chestia cu UE din articolul meu a fost o coincidenta de gand. Ştiu că oricum la tara asta nu ar conta si nu va conta, dar nu mi-am putut scoate din cap tot ce am trait eu acolo timp de trei zile, de parcă se turna un film. A fost magic şi obositor, ciudat şi vindecator, am auzit povesti la priveghi pe prispa casei, printre straturile de rosii şi păziţi de nuc şi de tei. A căzut noaptea peste noi şi bătrânii satului, s-au spus intâmplări neştiute, de cand era tataia flăcău şi era pedant şi ingrijit, şi mergeau la hore. Eu mi-l aminteam …doar bătrân. Mi-am retinut zâmbetele la poveştile cu capra cea albă ce dormea in pat, ca animal de companie şi m-am mirat de puterea satului. Despre dureri? Le-am simtit pe toate la tata, unde fiece glumă nesărată am taxat-o cu toată iubirea de fiică. Sunt dureri şi dureri, treceri şi treceri. Dar dincolo de asta satul e dovada vie că lucrurile au nevoie de substanta cunoscuta pentru a se misca. Multumesc, Vienela, că datorita tie am mai putut completa…articolul. Te imbratisez..
Dumnezeu să-l odihnească pe tataia al tău, Adriana !
Respectarea obiceiurilor ne ajută pe noi, cei vii, mai mult decât pe aceia care se duc fără întoarcere. Suntem mulțumiți că ”am făcut ce trebuia” și parcă suportăm mai ușor pierderea. Poate că tocmai ăsta este rostul păstrării tradițiilor și obiceiurilor.
…cred că ai perfectă dreptate, Zina şi cred că aceste cuvinte, ale tale, mă mulţumesc pe deplin. Mulţumesc şi pentru gândurile tale..către bunicul meu..
Citindu-te, mi-am adus aminte de morții mei…
La străbunici eram copil şi am privit altfel toate ritualurile astea: fascinante. Apoi…cu fiecare generație, fascinația scădea direct proporțional cu durerea profundă a conştientizării.
…da, cata dreptate ai. Am simtit dureri atat de mari in trecut, incat acum m-am mirat de ce pot vedea şi simti..
🙁
Să-i fie odihna în pace și lumină!
Mulțumesc, Mugur! Textul acesta mi-e tare drag! A „circulat” in cateva reviste și ziare incat pentru mine e ..special. Cat despre tataie…..
Hmmm, lui îi placeau aniversarile. Visa sa ajunga la 90….
Aprind şi eu o candelă-n gând. Pentru el şi cei duşi dintre cei dragi.
Se pare ca e timpul bunicilor. Biata, Em Sava, sweet@ salty are candela aprinsa cu dureri noi…
..multumesc, potecuta!Mi-a placut ennorm interviul dat comentatorului..
Da, am văzut… din păcate.
Mulţumesc mult, draga mea dragă!
Dumnezeu să-l odihnească! Un gând pentru toţi bunicii noştri dragi!
DA, ne traiesc bunicii doar in amintiri și noi nu mai putem decat sa -i evocam. Tataia s-a nascut pe 10 iulie, a murit intr-un 16 iulie. Multumesc pentru vizita, Victor! Pe caldura asta, calculatorul nu mi-e prieten, și sunt recunoscatoare pentru faptul ca aveti cateva minute și pentru mine.
Nu cred ca UE are vre-o vina în aceasta miscare sireata a mondializarii . Dincolo de aparentele înselatoare,se gasesc mici grupari de „familii largite”,care de milenii,actioneaza la nivel mondial,impunând „ordine si legi” favorabile „lor”,tratând masele societatii fiecarei natiuni,în functie de interesele personale,imediate indiferent de consecintele dramei umanitatii,ce pe zi ce trece este tot mai încatusata în negura necunoasterii ADEVARULUI.
Aceasta traditie si multe altele ,sunt mostenirile culturii fiecarui popor si nimeni nu are dreptul sa le interzica,însa în curând vor fi impuse legile „omului faradelegii”,despre care vorbeste profetul Daniel…legi ‘nemai auzit’ pe parcursul istoriei omenirii, ce vor provoca mari framântari pe plan mondial,aceasta deoarece „omul faradelegii”ajunge la finalitatea guvernarii mondiale ,iar în apogeul slavei lui ,va anula tot ce se leaga de traditii,obiceiuri,religii,impunându-se ca dictator mondial,si aruncând la pamânt Legea lui Dumnezeu…
Sunt total de acord, insa pe blog nu cred ca vreau sa vin decat cu asocieri de idei, din care sa-mi reiasa mici texte pe care sa le recitesc, după o vreme, ca acum, la doi ani de cand bunicu meu nu mai e, și cărora sa le dau nuanțe ale acestor „realitati” de care imi vorbiti și pe care le stim multi dintre noi, dar în final, sa ma faca sa retraiesc acele clipe pe care incerc a le zugravi..cat mai aproape de simțirile de atunci.
Multumesc pentru semn. Eu sper sa ne mentinem traditiile și convingerile, multa vreme de acum incolo. Zi buna
Un subiect sensibil pentru mine la care nu vreau sa ma gandesc si nici sa-l discut, doar sa ii urez mamei mele, care are 78 de ani, viata lungasi sanatate.
..sigur, e dureros pentru toti cei care au emotiile asezate in prim planul lor. Bunicul, insa, de data asta, imi daduse o detasare pe care nu o mai avusesem niciodata, din motiv de rau fara sfarsit ..in inima. Tata a murit la 65 de ani. Nedrept. Poate de asta, acum, am putut fi observator al tuturor amanuntelor ce tin de inmormantare.